Cătălina Fometici

M-am trezit cu acuzații de rasism, îngustime a minții și lipsă de gândire pozitivă în ultima perioadă, pentru că refuz să accept cu ușurință anumite modificări de, hai să-i zicem „viziune”, în ecranizarea unor povești vechi și în producțiile istorice. Da, recunosc și îmi asum: când citesc o poveste și aud că povestea va fi ecranizată, eu mă aștept să văd pe ecran acele personaje despre care am citit, așa cum au fost descrise. Iar când e vorba de o producție istorică, mă aștept ca actorii să fie selectați în primul rând în funcție de talent, dar și după asemănarea cu personajul pe care îl vor juca. Dacă nu seamănă de la natură cu personajul respectiv, există machiaj și costume. Pentru că, dragii mei, arta înseamnă ȘI imagine. În special când e vorba de lumea scenei și de televiziune.  Acestea fiind spuse, evident că am strâmbat din nas la producția Anne Boleyn  (2021), cu Jodie Turner-Smith în rol principal. Foto: tatler.com   Miniseria de trei episoade își propunea, zice-se, să o arate

  Atenție, spoilere. Multă lume se plânge de moda asta recentă de la Hollywood de a stoarce bani noi din povești vechi, de reabilitare a personajului malefic prin crearea unui trecut care să-i justifice acțiunile.  Eu nu mă plâng din atâta lucru. Dimpotrivă, mi se pare interesantă exploatarea unor perspective diferite ale poveștilor cunoscute, în special când antagonistul devine personaj principal, când monstrul are ocazia să-și spună propria poveste. Și asta pentru că Răul nu se naște, Răul se formează în timp. Răul apare în urma unor frustrări, a unor traume majore, a unor lipsuri materiale sau emoționale, iar cunoașterea originilor Răului poate cu adevărat schimba felul în care privim lucrurile. Nu sunt de-acord însă cu schimbarea totală a poveștii, cu sucirea personajului la 180 de grade. Cum s-a întâmplat în  Maleficent , de exemplu.  Zâna cea rea din povestea   Frumoasei Adormite  apare în filmul din 2014 ca fiind, de fapt, neînțeleasă, rănită și trădată, și asta justifică oarec