Părul Medusei

Premiile Gazetei SF

2012-01-22T05:53:00.000-08:00

Au fost decernate premiile Gazetei SF, şi, cu această ocazie, sunt foarte onorată şi mândră să fac un anunţ. Şi anume, faptul că am câştigat Premiul Gazeta SF pentru debutul anului 2011 în fanzinul Gazeta SF!

Mulţumesc din suflet celor care au considerat că merit acest premiu şi care m-au votat, mulţumesc celor care mi-au citit povestioarele şi le-au găsit interesante!

Celelalte premii:

- Pemiile Clubului SF Cygnus-Quasar pentru contribuţia adusă la fanzinul Gazeta SF: Aminah – Brânduşa Tănasă, Alexandru – Ioan Andronic, Florin Dan Prodan şi Victor-Ovidiu Rusu.

- Pemiul Clubului SF Cygnus-Quasar pentru debut în Gazeta SF şi o bună evoluţie: Florentin – Ionuţ Haidamac

- Premiul Gazeta SF pentru contribuţie tehnică: Bogdan S. Popescu.

Multe felicitări!

De asemenea, multe mulţumiri domnului Horia Nicola Ursu şi Editurilor Millenium şi Nemira, pentru sponsorizarea premiilor!

Restul articolului se poate citi aici.

Premiile Galileo 2012- Lista de propuneri

2012-01-21T12:19:00.001-08:00

Au fost afişate propunerile pentru premiile Galileo 2012 la categoriile: „Cel mai bun volum al unui autor român publicat în 2011”, „Cea mai bună proză scurtă a unui autor român publicată în 2011” şi „Cea mai bună antologie”.

Sunt foarte onorată să menţionez că mă aflu pe listă, la categoria "Cea mai bună proză scurtă a unui autor român publicată în 2011", cu textele Oameni fără feţe (text câştigător la Premiul Gazeta SF pentru Debutul Anului 2011 în fanzinul Gazeta SF), Doamna cu pisica albă şi Răsărit de soare.

Lista completă de titluri şi autori se poate vedea aici.

Suspans, nr 20

2012-01-17T02:23:00.000-08:00

A apărut noul număr al revistei Suspans, cu tot felul de lucruri interesante. Hai să vedem, pe scurt, despre ce este vorba.

- Editorialul lui Mircea Pricăjan, intitulat Furtuna a venit!

- recenzii de cărţi realizate de Adina Barvinschi, Ana Veronica Mircea, Alexandra Popescu şi Dan Boeriu

- prezentări de filme, semnate Adela Marcov şi Antuza Genescu

- un articol foarte bine documentat, scris de Oliviu Crâznic, Despre wendigo, monstrul antropofag. Urâtă creatură, câh.

- poveşti pe care le-am citit cu sufletul la gură şi pe care vă invit să le savuraţi:

1. Ştefan Bolea- Dicţionarul Samsarei. Abstract. Orice comentariu ar suna imbecil.

2. Raluca Băceanu- Demonul iubirii. Cînd diavolul îţi face o ofertă, rezultatul nu va fi niciodată cel aşteptat. Oricât de tentant sună pe moment. O lecţie pe care ar trebui să o ţinem minte cu toţii.

3. Karel Cispic- Clipa

4. Felix Tzele- Taxidermistul

5. Alexandra Niculae- Balul egiptean. O poveste excelentă, descrieri năucitoare şi un final total neaşteptat.

6. Andra Pavel- Folosită drept bilet de trecere

7. Cătălina Fometici- Gheţurile Marelui Nord. Eu (OMG OMG OMG a doua poveste în Suspans OMG OMG OMG!!!! Gata m-am manifestat). Poate că iadul e rece, uneori. Poate că liniştea pe care ai căutat-o este mai greu de suportat decât ai crezut, atunci când ai fugit spre ea. Poate că cea mai grea pedeapsă este imposibilitatea de a te apropia exact de acel ceva de care ai vrut să scapi.

8. Aurelia Chircu- Mişcări greşite. M-a dus cu gândul, aşa puţin, la Vampire Hunter. Felicitări autoarei, şi aştept mai multe poveşti.

9. James R. Blaisse- Ultima zi... . o_O wow

10. Nicolae Cornescian- Surplusuri (III). O poveste superbă, cu o continuare pe măsură.

Ca să citiţi poveştile, recenziile, articolele şi alte alea, intraţi aici. O zi bună tuturor!

Cărți electronice la 9,99 lei, dar și gratis- de la Millenium Books si Texarom

2012-01-15T15:20:00.000-08:00

În urma colaborării dintre Millenium Books și Texarom, mai multe titluri din colectia Millenium Books au fost puse la dispoziția cititorilor în format electronic, la prețul de 9,99 lei, iar cele două volume semnate Bogdan Bucheru pot fi descărcate gratuit.
Ce puteți găsi:
Povestiri fantastice, …nici Torquemada- Michael Haulică
Cerneală şi sânge- Ştefana Czeller
Între bariere- Doru Stoica
Povestiri de duminică- Mircea Opriţă
Modificatorii, Singur pe Ormuza- Liviu Radu
Andrenergic!- Sebastian Corn.
... și altele, în curând. Deocamdată, dați un click aici și scotociți prin listă, poate vă tentează câte ceva. Numai bine!

Retrospectiva SF pe anul 2011

2012-01-14T02:01:00.000-08:00

Nu pierdeți ediția de azi a emisiunii Exploratorii lumii de mâine. Detalii aici.

Evidența sfârșitului de an

2012-01-04T07:25:00.000-08:00

În primul rând, La Mulți Ani tuturor!

Anul 2011 s-a încheiat frumos, cu numere excepționale ale publicațiilor Gazeta SF și Suspans. Iată o scurtă prezentare a ceea ce s-a întâmplat pe-acolo.

Gazeta SF, numărul 13

George Sauciuc semnează editorialul acestui număr, intitulat Urmează următorul an
Florin Pîtea prezintă volumul Opțiunea, de Liviu Radu
la secțiunea Cavalerii fantasticului, Oliviu Crâznic o aduce în atenția publicului pe Ona Frantz
Silvana Șorop vine cu noi apariții editoriale, intrați aici și vedeți care e treaba
Marcel Gherman propune spre vizionare filmul La Jetee: Coșmarul nuclear
o bandă desenată, realizată de Andra Aștefănesei, intitulată În cădere liberă
Oliviu Crâznic vorbește despre Târgul de Carte Gaudeamus 2011
un interviu cu George Sauciuc, realizat de Simona Șerbănescu
o privire asupra prozelor din Suspans și Nautilus, numerele din noiembrie, disecate și analizate de Alexandru Ioan Despina
Bibliografia numărului 13, propusă de Simona Șerbănescu
povești frumoase, una mai interesantă ca alta. Titluri:

Mașina de citit cărți (și scris recenzii)- Liviu Radu. Respect maxim. Alte cuvinte sunt de prisos.
Misterele de la 417D- Raluca Băceanu. Foarte frumos. Felicitări!
Domnul de la miezul nopții- Teodora Gheorghe. Ador cum scrie fata asta. Superb!
Luna Sângerie- Ioana Dorojan. Vârcolaci adevărați, atmosferă intensă și versurile unei trupe pe care o iubesc la motto. Foarte frumos, și la mai mare!
La bere cu profetul- Emanuel Grigoraș. Vreau și eu o șopârlă din aia. Tare povestea!
Cronotron- Felix Moga. Frumos, frumos, frumos!
Vremuri tainice (III)- Aurelia Chircu. O să mă duc la ea și o să citesc toată povestea, că deja nu mai am răbdare. Aștept ca pe ace finalul.
Spirală dublă- Alex Neagu. DEBUT. Foarte bun începutul, ține-o tot așa!
Carne și tranchilizante- Tania Walsh. Traducere de Oliviu Crâznic și subsemnata. Lăsând la o parte calitatea traducerii, despre care îndrăznesc să spun că e onorabilă, povestea este una superbă, emoționantă și cu personaje foarte expresive. Deși nu prea sunt fană zombie, am citit textul pe nerăsuflate și chiar am lăcrimat la final. Așa că vă invit cu căldură să citiți această poveste frumoasă și tristă, care sper să vă placă măcar pe jumătate cât mi-a plăcut mie.

Suspans

O publicație complexă (uriașă, aș putea spune), în care mă cam pierd de câte ori intru pe site. Foarte, foarte multe de citit, foarte multe de văzut. Și întotdeauna am impresia că uit câte ceva. Sper să nu uit și de data asta câte ceva, ar fi cel puțin jenant. Deci e cam așa:

Editorialul La sfârșit de an, semnat Mircea Pricăjan
recenzii de cărți, pe care vă invit să le citiți aici
recenzii de filme, aici
eseuri și articole:

Laura Sorin- despre Povestiri Clasice: față în față cu întunericul
Oliviu Crâznic- Despre imaginea femeii-vampir în literatură și despre figurile care au inspirat-o -partea a II-a: dincolo de Bathory

interviu cu Dan Simmons, semnat Mircea Pricăjan
la secțiunea Așa nu!, suntem invitați să evităm anumite volume, din diverse cauze. Intrați aici și vedeți care sunt acestea (volumele și cauzele, zic)
George Arion semnează articolul intitulat Cum a fost la Londra?
șiiiii... POVEEEEEEȘTI!!! Titluri:

În numele lui Whitman- Ștefan Bolea. Am citit-o pe nerăsuflate.
Cei care gonesc vântul- Alexandra Niculae. Cea mai frumoasă poveste de până acum a autoarei.
Foileton: Surplusuri (2)- Nicolae Cornescian. O poezie în proză. Absolut superb!
Ochii Himerei- Alexandru Dan. Un basm frumos.
Coșmar înaintea Crăciunului- James R. Blaisse. Mda, în prima fază m-am gândit la filmul lui Burton. Nu, nu are nici o treabă cu filmul, dar trebuie citită.
O crimă închipuită- Andra Pavel. Un subiect interesant și o poveste bine spusă.
Semper Fi- Eugen Ovidiu Chirovici. Finalul m-a lăsat mască. Complet neașteptat și șocant.
Chipul Euridicei- Cătălina Fometici. Eu. Mitul clasic Orfeu-Euridice, în viziune proprie, cu ceva modificări pe ici-pe colo, și anume în punctele esențiale. Iar ca motto am folosit o strofă din poezia Hades, scrisă de amicul meu Radu Costa.

Și cam așa. Intrați, citiți, savurați.

La final, dar nu în ultimul rând, aș vrea să recomand articolul lui Oliviu Crâznic din publicația Egophobia, Vampirismul în literatura română, în care menționează și povestioara mea, Răsărit de soare. Îi mulțumesc pe această cale.

Gazeta SF- nr 12

2011-12-17T07:51:00.000-08:00

Cu MARE întârziere (da, booo, ouă clocite, roșii stricate, etc), vă invit să intrați aici pentru a citi numărul 12 al publicației Gazeta SF (asta dacă n-ați făcut-o deja). Ce puteți găsi interesant:
- editorialul Simonei Șerbănescu- Deschide Gazeta, deschide cartea
- un foarte interesant interviu cu Michael Haulică, semnat Simona Șerbănescu
- un la fel de interesant interviu cu scriitoarea canadiană de origine română Nina Munteanu, semnat Oliviu Crâznic. (Mi-am băgat și eu gheruțele la tradus. Așa, ca să mă laud)
- analiza literară a romanului Noapte bună, copii!, de Radu Pavel Gheo, realizată de Florin Pîtea
- analiza textelor din numărul 17 al revistei Suspans, de Alexandru Ioan Despina
- recenzia filmului Strange Days (1995), scrisă de Marcel Gherman
- Silvana Șorop aduce în atenția publicului noi apariții editoriale, intrați aici și vedeți cu ochii voștri ce ne recomandă
- bandă desenată realizată de Andra Aștefănesei după povestirea Terraformarea- Emanuel Grigoraș
- multe povești frumoase pe care vă rog să le citiți și să le savurați, pentru că merită. Titluri:

Marian Dumitrașcu- Bumerangul lui Zeeler. De-a dreptul delirant. Fără cuvinte.

Cătălin Cofaru- Călătoria. Te transpune într-o altă lume. Deosebit.

Emanuel Grigoraș- Terraformarea. Niște imagini incredibile și un stil frumos.

Alexandru Ioan Despina- Închisoarea. Halucinant, liric. Frumos.

Florentin-Ionuț Haidamac- Dualism. Frumos scris, bine scris. Dur scris.

Cătălina Fometici- Răsărit de soare. Eu. Da frate, vampiri. Nimic special la ei. Nu strălucesc, nu sar prin copaci ca maimuțele... dorm în sicriu, beau sânge... de-astea old school.

Aurelia Chircu- Vremuri Tainice (II). Cred că îi place să mă (ne) țină în suspans. Hai cu continuarea aia.

Ioan Claudiu Todoran- Moartea muzelor. DEBUT. Aha, deci de aia am uneori blocaje de inspirație... Totul începe să aibă sens. Serios acum, tare povestea. Ține-o tot așa, și la mai mare :)

Mircea Coman- Final Ratat. MAINSTREAM. Zguduitor.

Cam așa. Intrați, citiți, savurați. O să fie frumos. Numai bine!

Oferte și noutăți

2011-12-10T14:30:00.000-08:00

Până la data de 24 decembrie, Editura Millenium oferă pachete de cărți la reducere + o carte cadou. Oferta este din cele mai variate, de la cărți gen Legendele Dunei până la antologii de povestiri fantastice, autori români și străini, deci de toate pentru toți. Așa că dați buzna cât mai e vreme. Vedeți care e treaba, mai pe larg, aici.

La capitolul noutăți: pe blogul domniei sale, Ona Frantz, autoarea romanului Sfâșierea, anunță un nou roman. Tot aici, puteți citi câteva fragmente din acest nou roman. Enjoy. I did :)

Târgul de carte Gaudeamus- recomandări

2011-11-22T10:59:00.000-08:00

Târgul de carte Gaudeamus- propuneri de achiziții

2011-11-14T12:39:00.000-08:00

Pentru cei care vor ajunge sâmbătă (26 noiembrie), orele 14:30, la Târgul de carte Gaudeamus, faceți o oprire la standul Millenium Books (nr 19 din pavilionul central Romexpo, parter), unde Dan Doboș își (re)lansează seria Abația, în varianta completă, revăzută și adăugită.
Adesea comparată cu trilogia Dune, Abația a fost publicată și în străinătate sub titlul The Abbey.

Tot acolo și tot Dan Doboș vine cu noul său roman DemNet, despre care veți citi mai multe în următorul număr Gazeta SF.

Dacă nu ajungeți la târg, comandați Abația aici.

Gazeta SF, nr. 11

2011-11-10T09:47:00.000-08:00

Vă invit să aruncaţi un ochi aici, pentru a citi numărul 11 al publicaţiei online Gazeta SF.

Din sumar:

editorialul Simonei Şerbănescu- Debutul literar, o problemă spinoasă.
interviu cu Mircea Pricăjan, semnat Simona Şerbănescu
din seria Cavalerii fantasticului, Oliviu Crâznic îl aduce în atenţia publicului pe Costi Gurgu
la Opinii, în exclusivitate pentru Gazeta SF, puteţi găsi un capitol din cartea Ninei Munteanu- Scriitorul de ficţiune: fii publicat, apucă-te de scris!
prezentare a revistelor Nautilus şi Suspans pe luna septembrie, semnată Alexandru Ioan Despina
Marcel Gherman prezintă filmul Akira la secţinea Cinema SF
pentru Noi apariţii editoriale, Silvana Şorop propune spre citire trei titluri, intraţi şi vedeţi despre ce este vorba
bibliografia, semnată Simona Şerbănescu
texte literare de calitate, care merită citite cap-coadă. Titluri:

- Relaţii diplomatice- Florin Pîtea. Un text care m-a făcut să râd cu lacrimi. Superb!

- Blestemată pisica neagră- Ştefan Ciobanu. Mi-a plăcut foarte mult stilul.

- Umbrele Transilvaniei- Alexandru Dan. O poveste interesantă şi o atmosferă apăsătoare.

- Atacul (III)- Alexandru Ioan Despina. Partea a treia a seriei. Me gusta.

- Gliese- Florentin-Ionuţ Haidamac. Delirant. Parcă m-aş fi uitat la un film.

- Cazul doamnei Fly- Teodora Gheorghe. WOW. Un text de o sensibilitate emoţionantă. WOW

- Doamna cu pisica albă- Cătălina Fometici. Eu. detalii mai jos.

- Vremuri tainice (I)- Aurelia Chircu. Super. Vreau continuarea.

- Povestea pe care nu o ştie nimeni- Alexandra Niculae. DEBUT. Foarte frumos scris.

- Crăiasa netului- Florin Dan Prodan. MAINSTREAM. Îmi aminteşte de Salman Rushdie. Şi mie imi place Salman Rushdie.

Sper că nu am stâlcit numele nimănui. Dacă da, rog mult să mă luaţi de urechi, ca să modific.

Despre Doamna cu pisica albă

Mă fascinează clădirile vechi, clădirile cu arhitectură frumoasă care au însemnat ceva la un moment dat. În Doamna cu pisica albă, arhitectul Mihailov închiriază un apartament dintr-o veche casă boierească, pe care o admiră de când era copil. Starea de degradare a clădirii îl întristează profund, iar unele reguli impuse de actualii proprietari i se par de-a dreptul absurde. Însă mai este şi doamna de alături, care, deşi afişează o rigiditate inabordabilă, îi descoperă, treptat, frumuseţile originale ale casei.

Marian Coman- Fingers and Other Fantastic Stories

2011-10-21T13:34:00.000-07:00

Fingers and other fantastic stories este cea mai recentă carte a lui Marian Coman şi este disponibilă pe Amazon. Marian Coman este considerat drept unul dintre cei mai talentaţi scriitori ai generaţiei sale, iar volumul a avut un impact pozitiv asupra cititorilor.

Preţul ebook-ului este de doar UN EURO, o ofertă ce nu poate fi trecută cu vederea.

Mai jos, puteţi urmări un trailer la cartea lui Coman.

Enigme, teroare şi un coşmar fără sfârşit

2011-10-18T06:10:00.000-07:00

Nu cu mult în urmă, am reuşit să achiziţionez şi să citesc romanul ...Şi la sfârşit a mai rămas coşmarul, semnat Oliviu Crâznic, o carte care îmi va rămâne în minte pentru ceva vreme de-acum încolo...

Încă de la început, autorul creează o atmosferă sumbră şi tensionată, în care misterele se ţin lanţ. Totul începe cu invitaţia total neaşteptată la nunta marchizei Josephine de Lauras, o tânără necunoscută în jurul căreia se nasc zvonuri care de care mai sinistre. Ajuns la destinaţie, Arthur de Seragens observă cu stupoare că nici ceilalţi invitaţi nu se simt tocmai în largul lor între zidurile întunecate ale castelului miresei. Mai mult, fiecare dintre aceştia pare să ascundă câte un secret terifiant, iar apariţia marelui inchizitor Albert de Guy nu face situaţia mai uşoară...

Dar acesta e abia începutul. Iar când creaturile nopţii încep să bântuie nestingherite prin întuneric, şi diavolul însuşi îşi face anunţată prezenţa prin zgomotul paşilor de copite, atunci este prea târziu.

Acţiunea romanului este foarte strânsă, nedând cititorului ocazia de a se plictisi sau măcar de a-şi trage sufletul. Dispariţii subite, semnele unei boli ciudate, morţi suspecte şi voci de dincolo de mormânt se succed într-un ritm ameţitor, la fel cum apariţiile malefice se întrupează în faţa ochilor, coborând parcă din cele mai oribile coşmaruri.

Bineînţeles, acţiunea unui roman nu este completă fără prezenţa unor personaje pe măsură. Avem de-a face cu personaje foarte bine conturate, precum carismaticul viconte de Vincennes, descendent parcă al muschetarilor lui Dumas, sau arţăgosul, dar atât de curajosul duce de Chalais, care pe parcurs se dovedeşte a fi un aliat de nădejde. Inchizitorul Albert de Guy, a cărui simplă prezenţă stârneşte fiori reci, este un observator rece şi calculat şi ştie să ţină lucrurile sub control prin calmul său. Fostul preot Huguet de Castlenove e un spadasin misterios, care se ţine deoparte şi pare să suspecteze pe toată lumea. Baronul Von Walter, unicul invitat la nuntă al mirelui, pare să ştie prea multe despre fiinţe stranii care îşi părăsesc mormântul pentru a se hrăni cu cei vii. În acelaşi timp, personajele feminine aduc o notă de graţie şi eleganţă, fără a fi simple obiecte de decor, de la drăgălaşa şi inocenta Adrianna de Valois până la splendida Giulianna Sellini, precum şi frumoasa marchiză în jurul căreia pare să se învârtă totul. Sunt personaje vii, palpabile, imprevizibile, lăsate să acţioneze în legea lor, ceea ce duce la spectaculoase răsturnări de situaţie şi la un deznodământ cu totul neaşteptat. Căci, drept vorbind, cine s-ar fi aşteptat ca "onorabilul conte Maximillien Schwartz", gentilom desăvârşit care preferă să se retragă, discret, în umbra soţiei şi să nu iasă în evidenţă mai mult decât e cazul, să fie chiar Nosferatu în persoană?

Pot să spun că vampirii sunt printre creaturile mitologice aflate la loc de cinste în preferinţele mele, atâta timp cât îşi păstrează trăsăturile originale de fiare ale nopţii care se hrănesc cu sângele muritorilor. Iar vampirii lui Crâznic îndeplinesc din plin aceste condiţii, ba mai mult, sunt înfiorători, stârnesc frică, repulsie, teroare.

Acestea fiind spuse, recomand cu căldură romanul ...Şi la sfârşit a mai rămas coşmarul. Lectură plăcută!

Michael Haulică- Povestiri fantastice, acum şi pe Amazon

2011-10-18T05:06:00.000-07:00

Excelentul volum Povestiri fantastice, semnat Michael Haulică, este acum disponibil şi pe Amazon, în format Kindle.

Volumul conţine, printre altele, povestiri ca Motocentaurii dorm singuri, Vremea zăpuşelii sau Mufişti, gofreni şi noduri, aceasta din urmă fiind publicată şi peste graniţă, în limba engleză.

Pentru achiziţionarea variantei electronice a volumului, intraţi aici.

Acolo

2011-09-30T13:51:00.000-07:00

Acolo e locul în care visele mor. Chiar și Întâmplarea zace palidă în brațele Morții, fredonând un refren numai de ea știut.
Lotofagii beau apă din Izvorul Uitării, apă rece ca gheața și limpede ca lacrima. Hai, bea, ți-au spus, cu un zâmbet seducător. Apa din Izvorul Uitării e mai dulce decât mierea. Nu îți stinge doar setea; îți alină toate dorurile pe care le-ai avut sau pe care le vei avea. Nu, doar pe cele pe care le-ai avut deja. Pentru că nu vei avea altele. Aripile ți se vor înmuia, se vor îngreuna și nu te vor mai purta prin aer până la Cerul cu Diamante. Și dacă totuși nu se vor îngreuna destul, ei le vor tăia. Le vor reteza cu un topor bine ascuțit, dintr-o singură mișcare. Scurt, fără dureri, fără lacrimi. Poți vărsa lacrimi, dacă vrei. Dar nu le va vedea nimeni. Sau, dimpotrivă, se vor hrăni cu ele, și apoi îți vor zâmbi.
Hai, bea, ți-au spus, întinzându-ți cupa, iar apa susura molatic, adormitor, schimbându-și mereu culoarea în lumină. Ai luat cupa și ai băut cu sete. Mult, mai mult decât ți-ar fi trebuit pentru a-ți astâmpăra setea. Ai băut din apa cea limpede cu voluptate, ca și cum ar fi fost ambrozie. Ca și cum ar fi fost otravă. Ai golit hulpav cupa, și apoi ai mai cerut una. Și încă una.
Câte zile au trecut? Câți ani? Câte ere?...
Apa din Izvorul Uitării curge în continare, bolborosind, mereu aceeași, mereu alta.

Lotofagii au ochii pe jumătate închiși, pentru că ei văd numai jumătate din lume. Jumătate din lucruri. Jumătate din viață. Cealaltă jumătate e completată de Povestea Florii de Lotus.
Povestea este a tuturor. Așa spun ei. Povestea le aparține în totalitate. Au uitat începutul ei, dar nu vor uita niciodată să o spună. Povestea îi ține în viață.

După ce ai băut cu poftă apă din Izvorul Uitării, ai adormit. Un somn cu ochii deschiși, uneori tulburat de vise zbuciumate, de himere zâmbitoare care îți fac semn să le urmezi. Dar ei se află mereu lângă tine, cu plasa de vise în mâini, și le alungă ca pe țânțari. Le prind ca pe muște și le strivesc, privind senini la sângele ce curge din ele, cald și parfumat. Nu tresări. Ei te apără. Ei îți protejează somnul de nălucile incandescente care zboară în jurul tău și care te ademenesc într-un zbor amețitor de înalt. Ei îți păstrează aripile retezate la loc sigur, la umbră și răcoare, deși știu că nu le vei mai folosi niciodată.
Au vrut să le ardă, ca să fie siguri, dar s-au răzgândit. Au construit un altar pentru ele, unde le venerează și le privesc lung, cu mirare. Poate că au avut și ei așa ceva, dar ei nu mai știu semnificația lor. Cândva, ei le-au ars pe ale lor. Și, după ce au băut din apa Izvorului Uitării, nu le-a mai fost sete. Ochii lor s-au închis pe jumătate și au trăit cu ajutorul poveștii al cărei început nu și-l mai amintesc. Aripile tale, mari și puternice, le-au amintit de altă poveste, una de mult pierdută. Dar numai pentru moment. Apa din Izvorul Uitării a curs în ei, s-a vărsat peste cenușa risipită cu eternități în urmă și a îngroșat și mai tare mlaștina care le înțepenește picioarele pe veci.
Nu tresări. Ei te vor ajuta și pe tine să intri în mlaștina formată de apa din Izvorul Uitării, mlaștina cea caldă și odihnitoare ca un pat. Acolo, apa este întunecată ca o fâșie de catifea neagră și învăluitoare ca o melodie adâncă. Apa din Izvorul Uitării va curge prin tine ca printr-un vas ce așteaptă să fie umplut, te va curăța de toate impuritățile, toate dorințele, toate năzuințele. Aripile tale retezate vor mai zăcea expuse pe altar o vreme, apoi vor deveni praf și nimeni nu va mai vorbi despre ele. Povestea se schimbă mereu, de la o eră la alta. Vei fi și tu în povestea lor o perioadă. O nălucă palidă, ușor transfigurată, reflectată în apa mereu schimbătoare a Izvorului Uitării, până când vei deveni tu însuţi o picătură din ea. Nu tresări. Ei îți apără somnul de visele ce te bântuie, râzând himeric și strălucind în beznă. Le vei mai vedea de pe fundul mlaștinii, unde zaci culcat cu ochii în sus, apoi te vei întoarce pe o parte și vei închide ochii pe jumătate. Ei le vor prinde cu plasele lor de vise și le vor arde, le vor zdrobi, privindu-te cu sprânceana înălțată și strâmbând din buze.
Pentru că acolo e locul în care visele mor...

Privirea Annei Boleyn

2011-09-24T14:44:00.000-07:00

"I hear the executioner is good. And I have a little neck!" (Anne Boleyn)

Anne Boleyn, cea de-a doua soţie a regelui Henry VIII al Angliei, a fost acuzată de adulter, incest şi înaltă trădare şi a fost executată prin decapitare în 19 mai 1536.
Au existat şi acuzaţii de vrăjitorie, regele plângându-se de nenumărate ori că a fost sedus pentru a se îndrăgosti de ea.
Totuşi, hotărârea iniţială de a fi arsă pe rug a fost retrasă şi înlocuită cu execuţia prin decapitare. Anne a ales sabia, pentru că, spunea ea, securea face prea multă mizerie, şi de multe ori este nevoie de mai multe lovituri pentru a termina treaba. Henry VIII a consimţit la alegerea ei şi a angajat un călău francez, Jean Rombaud din Calais, pentru această sarcină.
Oameni fără feţe, povestea publicată în Gazeta SF, prezintă detaliile execuţiei prin ochii călăului, despre care se spune că a fost foarte mişcat de eveniment, la fel ca toţi cei prezenţi.
Personajul principal suferă un şoc puternic în momentul în care condamnata întoarce capul spre el, chiar în timpul execuţiei. Privirea ei îl urmăreşte de-a lungul întregii poveşti, îmbolnăvindu-l, făcându-l incapabil de a mai participa la alte execuţii. De asemenea, imaginea decapitării se materializează în faţa lui în mod obsesiv. În final, printr-un fel de simetrie, este condus pe drumul morţii de însăşi victima lui, la fel cum el îşi conducea victimele pe acelaşi drum.

Gazeta SF, nr.10

2011-09-24T09:19:00.000-07:00

A apărut numărul 10 al Gazetei SF, în care am avut onoarea să debutez cu povestea Oameni fără feţe, un fantasy care porneşte de la execuţia lui Anne Boleyn, totul văzut prin ochii călăului.
Din sumar:
- editorialul Pe urmele unui senior, despre activitatea literară a lui Liviu Radu, semnat Simona Şerbănescu
- povestirile: Moartea stăpânului iluziilor de Liviu Radu, Lungă-i calea către gri- Ştefana Czeller, În vremea lui Arond Vodă- Florin Pîtea, Atacul (II)- Alexandru Ioan Despina, Singuriubire- Teodora Gheorghe, şi Oameni fără feţe la debut.
- interviu Liviu Radu despre activitatea sa literară, înţesat cu sfaturi pentru construirea unei cariere literare
- o nouă rubrică, "Fişe de scriitori", scrisă de Oliviu Crâznic, în care este adusă în atenţia publicului scriitoarea de origine română Nina Munteanu, stabilită în Canada, unde se bucură de un mare succes. Aceasta intenţionează să publice şi în România în viitorul apropiat, lucru de apreciat la un scriitor de valoare plecat peste ocean; articolul poate fi văzut aici.
- recenzii de carte şi film, semnate Florin Pîtea, Silvana Şorop, Simona Şerbănescu, Oliviu Crâznic, Tiberiu Popescu, Marcel Gherman, Aurelia Chircu
- Cavalerii fatasticului- scurtă prezentare a volumului Ghicit de seară al lui Liviu Radu, semnată de Oliviu Crâznic

Gazeta SF

Povestea Oameni fără feţe poate fi citită aici.

La mormântul Zeiţei

2011-08-04T10:01:00.000-07:00

“We’re all mad poets, dreaming dreams that could not be and searching things that can’t be seen…”

Dansuri macabre
şi vise spulberate
cântece uitate
în colţuri sărate-
sunt cântece moarte,
sirene îmbătrânite
cu părul cărunt plin de mucede alge
cu pielea ridată
şi solzi putreziţi...
Corzile-s rupte: vioara e mută,
carii au ros-o ca pe-un sicriu...

Corzile rupte pe lira tocită-
poeţii sunt nebuni.
Au zis "Cântă, Zeiţă!"
dar Zeiţa e moartă
demult putrezită
mâncată de viermi în sicriul de-argint...
Atunci au uitat-o
acum o invocă
au uitat rima şi cântecul sacru
Preoţii vechi nu mai ştiu citi
din cartea cea mare cu semnele şterse...
strigă spre valuri- ele sunt vii-
dar nu pot raspunde... Zeiţa e moartă
şi cântecul tace, adânc îngropat.
Şi dorm şi poeţii cu fruntea pe slove
dorm cu feţele ascunse-n adânc
şi uită de lume, uită de ei
uită de timpul ce uită să treacă...

Numai Iluzia mai arde în stele
valuri de nori o îngroapă şoptind,
sunt şoapte fierbinţi despre viaţă şi moarte
despre gânduri şi semne ce nu se arată
poveşti despre început şi sfârşit,
pământul, visarea, apa şi focul
albastru şi stele, furtuni şi abis...

Dansăm, dansăm prin cenuşa Zeiţei-
Făpturi blasfeme cu versuri schiloade-
Privirile-s goale
Cântările triste
Răspunsul nu vine-n veci:
Ea doarme, doarme...
Nu vede, nu ştie;
Prin cântece seci
Ne ardem visarea
Şi-n dansuri lascive
Mimăm invocarea
Cu strigăte şchioape şi zâmbete strâmbe
Versete stâlcite
Şi voci tremurânde
Dansăm printre umbre-n lumina murdară
Bacchante pierdute-n cetatea stelară
Zeiţa n-aude... e moartă, e moartă
Vioara e mută şi lira e spartă
Şi cântecul tace, adânc îngropat...

*poezie scrisă în colaborare cu Mephisto

Praf de diamante

2011-08-03T04:21:00.000-07:00

Lui Suzy. Pentru că toţi avem nevoie de Suzy, la un moment dat...

"Stele
Înapoi si-nainte
Plutesc, fir de praf între ele
Fãrã glas si cuvinte
În zbor..."

... E ca şi cum întregul univers ar conspira împotriva ta, zise George în timp ce căuta bricheta pentru a reaprinde ţigara stinsă. Ca în bancul ăla prost cu ghinionistul care din ultimii bani îşi ia otravă şi vine altul să i-o bea. Atâta ar mai lipsi, mormăi el, să vină careva acuma şi să-mi ia ultimele ţigări. Îl durea capul, cine ştie ce i-a pus în ţigări individul ăla cu dinte de aur, că i-a zâmbit într-un anumit fel când i le-a adus şi i-a spus marfă a-ntâia şefu' şi i-a făcut cu ochiul, şi şi-a lins buzele în felul ăla scârbos de parcă ar fi văzut o gagică bună căreia ar fi vrut să-i bage limba pe gât dar George ştia că individul cu dinte de aur nu umblă după gagici ci după gagii şi George ştia prea bine de ce se linge individul pe buze astfel...
... Automatul de cafea de la etajul întâi al Universităţii scuipa de două-trei ori înapoi bancnota de un leu înainte să o accepte- maşină idioată, măcar nu uită să dea rest- şi cafeaua era zoaie, întotdeauna zoaie, aceeaşi zeamă neagră scursă într-un pahar de plastic, orice butoane ai fi apăsat. Şi pe culoare, aceeaşi foială fără rost. Toţi cu cafeaua într-o mână şi mapa în cealaltă, cu aere de oameni importanţi care merg undeva- poate merg toţi la Kuki, a râs George către Suzy. Bineînţeles că merg la Kuki. Unde altundeva ai putea merge cu un chip atât de serios şi de concentrat? E normal- doar Kuki e atât de serios când primeşte musafiri, trebuie ca şi musafirii să fie pe măsură. Suzy nu l-a auzit, căuta ceva în geanta albă de lac şi părul blond îi acoperea chipul ca o perdea.
... În părul profei de seminar străluceau luminiţe mişcătoare care formau tiare fanteziste, iar George a fost prea fascinat de spectacol ca să audă întrebările ramolitului de Petrescu... Cum se putea ăla gândi la probleme dialectologice, când părul fetei scânteia atât de ireal?... Şi nasul cel mare şi diform al lui Petrescu era lăsat în jos, sprijinit în dosarul cu hârţoage... ochii lui decoloraţi care priveau simultan in două direcţii erau pierduţi printre semne negre indescifrabile... I-a atins umărul şi l-a întrebat auzi, tu chiar înţelegi ceva din chestiile astea? Nu vrei mai bine să privim praful de diamante? Iată-l, e aici peste tot... sus, pe tavanul ăsta negru, pluteşte fin în jurul nostru, arde în părul domnişoarei Lucia... La fel cum ardea în părul ei atunci, în seara aceea... Petrescu i-a trântit o privire goală şi i-a zis domnule student, ne întâlnim în toamnă... sau ceva asemănător... S-a dus afară pe hol la Suzy să îi spună Suzy, să te uiţi la părul domnişoarei Lucia, e plin de praf de diamante. Ca atunci în seara aceea când ea, înconjurată de ceţuri ca Marea Preoteasă din Avalon, şi-a ridicat mâinile spre noi în semn de binecuvântare sau de blestem, şi vocea ei venită din străfundurile pământului ne zicea îmi eliberez demonii, demonii adâncurilor care aşteaptă chemarea... Silueta ei întunecată se întindea până la tavanul pierdut în înălţimi cosmice... Chipul ei alb era tăiat în marmură, şi ochii ei erau două diamante negre care scânteiau demonic în lumina difuză... Şi peste toate plutea firesc praful de diamante; în ceaţa care o înconjura pe ea, în părul ei negru sau roşu închis cu irizări de flacără, deasupra discipolilor palizi care priveau spre ea fascinaţi, paralizaţi de vocea de dincolo de ceţuri care deschidea porţile infernului şi chema spiritele întunecate... iar boul de Petrescu nu vrea să ştie nimic, tot întreabă ceva în limbi neinventate încă, şi caută răspunsuri care nu interesează pe nimeni, dar n-a văzut praful de diamante din părul domnişoarei Lucia, care străluceşte exact ca părul ei atunci în seara aia... E ca în piesa aia despre marea de praf stelar, uite tocmai a început, vocea ei dulce te va purta prin tavanul negru larg deschis până la cerul cu diamante... vrei să o asculţi?... Suzy i-a aruncat o privire grăbită- purta lentile de contact verzi şi un tricou roz cu imprimeu alb- şi a continuat să îşi citească sieşi cursurile cu glas şoptit, fără să ia casca întinsă...

***

"I must have done something forbidden
In this paradise of silence and will
I tried to reveal that which is hidden
In the depths of my soul and make it real"

... Era hotărât să sară. Nu ştia exact când, dar ştia sigur că o va face. Stătea întins pe acoperiş cu o ţigară între degete, stăpânit de o uşoară ameţeală- fumul se ridica leneş, amestecându-se cu aerul zăpuşitor, era când alb când albastru, şi auzea vag vocalizele artistelor jos în sală...
Pentru un moment, a crezut că va fi scutit de la săritură. A luat autobuzul 57 despre care ştia că întoarce sub pod, însă autobuzul a mers mai departe. A mers peste pod şi s-a îndreptat vijelios spre ieşirea din oraş. Unde merge?... Nu l-a întrebat pe şofer, dar când a oprit într-o staţie de a cărei existenţă nu ştiuse până atunci, George a sărit afară şi a luat-o pe jos înapoi. Mergea clătinându-se, privind din când în când spre apus, acolo unde pluteau trei sori în loc de unul şi unde nori colorati în toate culorile posibile mânjeau un cer violaceu... Când să treacă peste calea ferată, a auzit un clănţănit, şi macazul i-a prins piciorul cu o mişcare bruscă. Nedumerit, şi parcă uşor vesel, şi-a analizat piciorul zdrobit. Era prea amorţit de la prafuri pentru a mai simţi vreo durere, şi a râs. Când în sfârşit a văzut în depărtare faţa neagră a locomotivei şi i-a auzit urletul de lup robotizat, a aruncat ţigara şi şi-a aranjat părul după urechi. A strigat Kuki, mă auzi? Vezi că vin la tine. Dar în locul loviturii fatale a primit un curent puternic de aer în faţă. Trenul a trecut pe lângă el, duduind şi scrâşnind din roţi...
Oare cum o fi să fumezi două ţigări deodată? întrebă George. Dar trei? Dar patru? Dar pe toate? Şi le aprinse pe toate, râzând cu o voioşie inocentă de copil care a descoperit o nouă jucărie, şi le luă pe toate între dinţi. Începu să se înece din cauza râsului, dar nu renunţă. Eh, de-ar putea să-i facă cineva o poză acum! Maică-sa nu avea cum, zăcea probabil beată-moartă în debaraua cu mături a Operei cu o sticlă goală alături, sau poate că era deja acasă în pat cu perdelele trase şi sforăia printre cearşafuri împuţite, vomă şi mucuri de ţigară pătate cu ruj; şi chiar dacă ar fi fost trează, n-ar fi avut cu ce să-i facă poza, că aparatul l-a vândut el pentru a-şi cumpăra porcăriile alea pe care şi le injecta în vene în fiecare seară. Şi n-ar fi avut nici cu ce să o sune, că a vândut şi telefonul. A vândut cam tot ce-a găsit prin casă. Combina muzicală, chitara, diamantele false ale maică-sii (l-a păcălit zdravăn pe idiotul ăla, i-a spus că sunt adevărate, i-a spus auzi mă fraiere, tu crezi că maică-mea poartă falsuri?? Falsuri să porţi tu cu mă-ta, şi idiotul, intimidat, i-a dat cât a cerut şi a dispărut din peisaj, însă George ştia că idiotul se va întoarce într-o zi, sau poate într-o seară când maică-sa termina de făcut curat în clădirea Operei), un ceas de-al handrălăului ăluia cu care umbla maică-sa, calculatorul, toate fuseseră schimbate pe praf. Nu ştia dacă îi părea bine sau nu. Îi părea bine când avea praf. Nu îi părea bine când nu avea praf şi începea să vadă negru înaintea ochilor şi dărâma tot ce întâlnea în cale. Acu’ o săptămână, în timp ce maică-sa făcea curat printre rânduri, George s-a urcat pe scenă şi a urlat regatul meu pentru pulberea stelelor, iar maică-sa a râs, şi el s-a gândit că de multă vreme n-a mai văzut-o pe maică-sa râzând. Numai că el nu râdea, el vorbea serios, şi uneori simţea că şi-ar fi dat şi un braţ pentru rahatul ăla de praf care oricum îi făcuse braţul stâng să putrezească de-a binelea...
Zilele trecute l-a văzut pe Kuki zâmbindu-i simpatic şi făcându-i cu mâna (Kuki e băiat bun, muncitor, este vizitat de toată lumea şi toţi ştiu că este extrem de pasionat de munca sa şi tocmai de asta are atâţia vizitatori), şi în acel moment şi-a simţit braţul zvâcnind. L-a cercetat şi a văzut o gaură vânătă chiar pe venă, acolo unde îşi înfigea acele. A început să râdă şi i-a răspuns lui Kuki la salut (toată lumea îl salută pe Kuki, căci toată lumea îl iubeşte. Şi Kuki este om iubitor, Kuki iubeşte pe toată lumea şi are grijă de toată lumea. Uşa lui este întotdeauna deschisă).
Braţul îi zvâcni. Ridică mâneca, dar o lăsă imediat la loc. Priveliştea era oribilă. Pielea avea culoare de cadavru, venele erau vinete şi iesite mult în relief, gaura se lăţise mult. Durerea deveni insuportabilă. Scotoci în buzunar, scoase o seringă şi înfipse acul în gaură. Se strâmbă uşor. Pupilele i se dilatară. Pentru câteva minute, sângele începu să-i alerge ca turbat prin corp. Ameţi. Se simţea bine. Ştia că senzaţia nu va dura mult, că acuşi va trebui să caute altă seringă, că, dacă n-are de gand să sară azi, va trebui să se întâlnească iar cu individul cu dinte de aur, că nu mai are nici bani, nici ce să vândă, că dacă mai vrea marfă va trebui să plătească în natură şi că individul cu dinte de aur asta aşteaptă de fapt...
N-avea chef sa sară. Îl plictisea viermuiala celor de jos şi îl plictisea ideea de cădea în mijlocul lor. La început l-a distrat. Să cadă între ei, să se împrăştie pe jos şi să-i stropească pe toţi cu sânge, să murdărească rochiile de vară ale doamnelor şi costumele rigide ale domnilor, iar ei să nu aibă ce să-i facă, pentru că nu poţi nici înjura, nici lua la palme pe unu' care tocmai a sărit de pe acoperisul Operei şi s-a facut terci pe dalele de piatră acolo, sub nasul lor. Păi, dacă nu mori din cauza căzăturii, să nu mori de râs?... I-a spus-o lui Suzy, râzând. I-a zis îţi dai seama Suzy, să cazi de sus fleoşc pe jos, ca un şobolan aruncat de la etaj... să faci fleoşc pe pietre... Îţi dai seama? Suzy nu a râs. L-a privit numai cu dispreţ de la înălţimea titlului ei de Miss Boboc UVT şi i-a întors spatele fluturându-şi părul lung şi blond.

***

Pe Suzy a cunoscut-o în prima zi de facultate, ea a fost singura căreia i-a vorbit. După ce a privit-o lung s-a dus la ea şi i-a spus eşti frumoasă, iar ea s-a încruntat uşor şi apoi a râs la o glumă şoptită de cineva la ureche. Apoi s-a aşezat lângă ea în amfiteatru şi a început să-i povestească de maică-sa, cum venea beată dimineaţa şi dormea în camera cu perdele trase şi aşternuturi mirositoare. Suzy răsfoia un catalog Sapphyre şi s-a hotărât că vrea un ruj de o nuanţă rozalie şi un fard de pleoape albastru ca cerul. Tot ei i-a spus şi de individul cu dinte de aur care îşi linge voluptos buzele, iar Suzy i-a spus inţepată vai ce scârbos eşti şi l-a împins cât colo; tot ei i-a spus de praful lui drag, de pulberea stelelor, şi Suzy s-a cutremurat ca apucată de febră şi a întrebat-o pe colega ei dacă nu are cumva un tampon; tot ei i-a spus că nu se mai suportă, că se priveşte în oglindă şi îi e scârbă de el, iar Suzy nu a reacţionat; ei i-a vorbit despre ea, dar Suzy nu ştia cine este ea şi a rămas indiferentă la ce îi spunea George despre vocea ei (atunci, vocea ei i-a făcut pe toţi să vibreze, să danseze ca purtaţi de sute de demoni, să danseze în ritmul cerului şi al pământului, al vieţii şi al morţii, al propriului puls; pentru că vocea ei le striga în faţă ăştia suntem, ăştia sunteţi, suntem toţi energie pentru zei); tot lui Suzy i-a vorbit despre Kuki şi Suzy a zis eşti bolnav copile du-te şi te caută dar George a prins-o delicat de braţ şi i-a spus că trebuie să-l viziteze pe Kuki, Kuki e foarte primitor şi la urma urmei toată lumea îl vizitează pe Kuki, şi cine nu a făcut-o încă o va face în mod sigur pentru că doar Kuki ştie să fie o gazdă bună pentru toată lumea şi să îi servească pe toţi cu ceea ce-şi doresc, şi o face cu chipul calm şi luminos şi cu zâmbetul pe buze. Cum să nu-ţi doreşti să-l vizitezi pe Kuki? Dar Suzy nu înţelegea, tot îl împingea deoparte şi repeta eşti bolnav copile şi apoi şi-a scos oglinjoara din poşeta roz şi şi-a verificat machiajul (în seara aceea, chipul ei se distingea vag în spatele perdelelor de fum, dar părea incredibil de înaltă). A lăsat-o pe Suzy în pace, dar ştia ca atunci când va avea noutăţi i le va spune tot lui Suzy pentru că simţea o plăcere morbidă să-i vorbească lui Suzy ştiind că ea nu ascultă şi că în căpşorul ei blond şi gol de păpuşică Barbie cuvintele lui nu aveau ecou şi deci nu puteau răni pe nimeni. Suzy era jurnalul lui viu, un jurnal cu coperte roz şi file galbene. Suzy nu-i răspundea niciodată. Nici nu trebuia. Rolul jurnalului nu este să raspundă.

***

"You cannot hide from my embrace
Escape my black lace
So get ready for the kill"

... Tresări. Se ridică şi alergă jos în sala mare, cu privirea înceţoşată, lovindu-se de pereţii care săreau mereu în calea lui, dar neîncrezător. Aşa ceva era imposibil. Şi totuşi, ea era acolo, printre celelalte artiste, împletindu-şi vocea ei de noapte şi albastru cu vocile lor de abur. V-am văzut atunci, i-a spus, v-am văzut acolo sus, gigantici şi cumplit de frumoşi, acoperiţi de norii de fum, strălucind electric în lumina reflectoarelor, iar ea a zâmbit, aşa cum numai zeii ştiu să zâmbească- alb, incandescent- şi s-a retras dincolo de ceţuri. Poate că i-a răspuns ceva înainte să dispară, i-a mulţumit, sau i-a promis un CD... Dar a auzit distinct „mâine”, ştia sigur că a spus „mâine”. Avea o voce dulce ca un ciripit de pasăre (pe scenă, vocea ei căpăta intensitatea furtunii), şi nişte ochi superbi, mari, cu gene lungi, care îşi schimbau culoarea în lumină de la negru la căprui închis. Zeiţa întunecată de atunci s-a ascuns, mocnea undeva în ea. Poate aştepta momentul să se trezească din nou, să se înalţe, să ardă şi să strige supune-te voinţei mele, supune-te magiei, eşti înlănţuit pe veci dar acum, acolo nu se mai afla nimeni, era singur în încăperea luminată pe jumătate, capul îi vâjâia şi vedea cum o armată de gândaci cu sute de picioare traversau podeaua...
A întâlnit-o a doua zi tot acolo, era albă şi stranie ca un spectru lunar şi ţinea în mână un CD într-un plic simplu. I l-a întins cu un zâmbet şi în ochii ei ca diamantele negre ardeau luminiţe minuscule care în scurt timp inundară toată încăperea.

***

Ajunse acasă. Vru sa intre, dar auzi nişte urlete în apartament; urlete pe două voci, tremolo-ul subţire al maică-sii şi lătratul de buldog al handrălăului ăluia cu care umbla. Iar o bătea. Iar o prindea de părul vopsit roşu şi o dădea cu capul de perete, iar îi repezea pumni în faţă şi picioare în coaste, şi maică-sa ţipa că merge la Kuki (în acel moment, Kuki îşi termina munca lui zilnică, de care era extrem de pasionat, se spăla îndelung pe mâini şi apoi ieşea în stradă pentru a le zâmbi viitorilor lui musafiri care îl salutau cu drag şi promiţător), dar matahala îi spunea că nici Kuki nu te mai primeşte tâmpito, că tot blondă ai rămas chiar dacă te-ai vopsit roşcată, vai de capul tău!...
Rămas înţepenit în faşa uşii închise, George îşi muşca în neştire degetele mâinii bolnave. Podeaua făcea vălurele, şi tavanul se mişca încet, fără grabă. A intervenit o dată între cei doi, după care a zăcut o săptămână în spital. Iar maică-sa i-a zis să nu se bage, că e treaba ei cu cine umblă şi ce face. Poate că îi place, şi-a zis George. Poate că după bătaie urmează o partidă de sex sălbatic pe podeaua din bucătărie. Poate că o să se adune de pe jos, o să îmbrace rochia cea roşie pe care o păstra cu sfinţenie în dulap, o să se machieze cu zece straturi de fond de ten până nu se mai vede nici urmă de vânătaie, că doar e maestră în arta machiajului, şi pleacă cine ştie pe ce străzi lăturalnice şi face cine ştie ce până a doua zi, când se întoarce beată şi se culcă în camera cu perdele veşnic trase.
George aşteptă până nu se mai auzi nici un sunet, apoi apăsă clanţa. Uşa era deschisă. Îl văzu pe individul maică-sii trântit într-un fotoliu, cu picioarele săltate pe un scaun, cu pantalonii desfăcuţi şi cu burta uriaşă revărsată în afară, cu o doză de bere în mână şi chiorându-se la televizorul minuscul de pe măsuţă; pe maică-sa, cu părul creţ şi spălăcit acoperindu-i toată faţa, ghemuită pe un scaun fără spătar. Merse încet la ea. Era atât de ameţit, încât abia se putea ţine pe picioare. Îi atinse părul şi i-l dădu la o parte. Faţa îi era neagră de lovituri şi udă de sânge şi lacrimi. Maică-sa se smuci, scâncind, şi-l împinse la fel ca Suzy când i-a povestit de Kuki. Pleacă!..., îi şopti printre lacrimi. George îi mângâie uşor obrazul tumefiat de lovituri cu mâna bolnavă care îi tremura cumplit. A vrut să o întrebe: ce-ai păţit. Ce s-a întâmplat cu tine, cea de pe vremuri. Înainte urcai pe scenă pentru a face publicul să râdă şi să plângă, nu pentru a o mătura. Înainte dădeai viaţă unor rânduri scrise pe hârtie, şi zeiţele şi reginele altor vremuri vorbeau prin gura ta. Acum îţi joci propriul rol, o veşnică Phedra care n-a fost niciodată destul de curajoasă pentru gestul final. Maică-sa îl mai împinse o dată: Pleacă!... George plecă, încuind uşa camerei sale. Se trânti pe pat, cu ochii aţintiţi la peretele cojit; îşi introduse căştile CD-player-ului în urechi şi lăsă vocea ei să-l pătrundă până în adânc. Cântă, Zeiţă. Cântă despre lumi ce nu există, despre demoni ce râd din oglindă şi întind degete cu gheare- vino, hai vino- , despre drumuri ce duc în necunoscut. Cântă despre un nou paradis, departe de ochii muritorilor de rând, sau despre un altfel de iad, mie mi-e egal. Cântă despre soarele care a apus pentru totdeauna şi despre lumea încremenită într-un etern amurg- şi vocea ei era întunecată ca noaptea fără lună, cobora până în străfundurile pământului şi răscolea infernul. Cântă despre Munţii de Gheaţă- şi vocea ei urca din străfundul pământului până în înaltul cerului, zburând ca viscolul peste piscurile de gheaţă ale munţilor vrăjiţi- cântă despre cai înaripaţi care zboară până la cerul cu diamante, până acolo unde se află Pulberea Stelelor.

***

"I remember a day
Remember a tear…"

Mama lui George a fost cândva tânără, frumoasă şi blondă ca un înger. Mama lui George primea numai roluri de regine şi de zeiţe şi le interpreta impecabil. Până în seara aia. Regizorul punea în scenă lucrarea unui scriitor debutant, o interpretare modernă a clasicei legende Phedra. Mama lui George a primit rolul principal, cel al reginei Phedra. Când a citit scenariul, Mama lui George a pălit. Dar şi-a învăţat rolul, sârguincioasă. A venit şi seara cea mare, premiera. Sala era plină şi regizorul agitat. Nu a observat nimeni paloarea Mamei lui George, lividitatea ei de cadavru. I-au urat succes şi au trimis-o pe scenă. Atunci când a ajuns la monologul de la actul III „...mi se spune Phaedra, fiica lui Minos, fiul lui Zeus, prinţesă de Cnossos. Phaedra, fiica lui Pasiphae, zeiţa, Titanida, Îmblânzitoarea de Tauri. Mi se spune Phaedra.”, s-a blocat. Privirea ei goală privea dincolo de public, dincolo de pereţii sălii, dincolo de lume. Buzele ei albite repeteau cuvintele, parcă ar fi vrut să le disece, să le afle înţelesul, fără să reuşească. Mi se spune Phedra. Fiica Soarelui.
George era mic pe vremea aceea, prea mic pentru a înţelege altceva decât că, atunci când merge la clădirea mare şi frumoasă din Centru, Mama nu mai e Mama. Mama e o regină care porunceşte, o zeiţă care străluceşte, care face publicul să râdă şi să plângă. Să viseze. Să delireze. Să aplaude. În seara aceea, Mama a fost cea care a plâns, a râs şi a delirat. De aplaudat, n-a aplaudat nimeni. Au ieşit toţi din sală în linişte, ca pentru a nu trezi morţii. Mama lui George a rămas singură pe scenă, repetând în neştire sunt Phedra. Mi se spune Phedra, fiica Soarelui. Şi apoi totul s-a întunecat.

***

"There is no one else around
To hear your crying…"

Peste noapte visă un cer negru plin de o pulbere strălucitoare şi se trezi auzind plânsul maică-sii, în încăperea de dincolo. Plângea înfundat şi îi zicea handrălăului ăla- cum l-o fi chemând oare, dar de fapt al câtelea este, că toţi au fost la fel, ce importanţă mai are un nume sau altul- că îl iubeşte, îl întreba unde pleacă, de ce pleacă, şi el răspundea ceva cu glas gros şi răguşit. Biata de tine. Mereu îi chemi înapoi, îi chemi la tine, dar ei nu te văd, nu te aud, se duc fără să privească înapoi cum zaci frântă cu spiritul împrăştiat, risipit în vântul sorţii care continuă să râdă de tine. Şi niciodată nu ai avut curajul să te ridici şi să îi pedepseşti exemplar, sau să mori şi să îi tragi după tine în moarte. Se ridică şi merse la ea. Era singură în camera cu perdele veşnic trase, stătea ghemuită în pat cu aşternuturile mototolite în jurul ei şi plângea în pumni. A plecat şi el, gemu ea printre hohote (vocea ei de himeră îi spunea provocator nu este nimeni aici care să îţi audă plânsul. Acesta e sfârşitul. Întunericul va coborî asupra poveştii în care nu mai crede nimeni.) A plecat. George se apropie şi se aşeză lângă ea. Mi-e frig, mai şopti ea. Atât de frig... George o acoperi cu pătura, dar ea tot tremura. Încă îi era frig, pătura era prea subţire pentru frigul care o cuprinsese. O acoperi cu încă o pătură. Cu plapuma. Îngrămădi toate pernele în jurul ei. O ţinu strâns până când încetă să mai tremure...

***

"Leave behind your worries, and then
Slip into my world of faeries
Nothing in this life can keep you down
Taste a drop of magic, and then
Look into that green and tragic
Devil, you will see it’s just a clown…"

... Alerga în neştire, alerga. Până şi vocea ei îi spunea fugi. Fugi oriunde, dar nu acasă. Pentru că acolo nu era nimeni. O altă voce, o voce arogantă, îi spunea că, acasă, un iepure îi roade canapeaua. Iepurele e mare şi alb, cu ochi roşii, batjocoritori. Auzea distinct şi vocea tremurândă a maică-si, spunea că este singură şi că îi este frig. Vocea ei îi spunea în continuare fugi, fugi. Oriunde dar nu acasă. Este frig, îi spuse el. Este frig. Trebuie. Nu înţelegi?!... Trebuie!... Trebuia să se întoarcă acasă, nu putea lăsa iepurele să roadă canapeaua. Fugi. Fugi în noaptea asta. Bine, în noaptea asta. Dar nu acum. Acum trebuia să se întoarcă. Trebuia să ia iepurele ăla de acolo, pentru că, i se spuse, dacă îl lasă acolo, va roade totul.
... Ascultă la uşă. În camera maică-si era linişte. Maică-sa nu mai tremura, nu mai plângea. Ba da, este acolo, i se spuse, şi este singură în frig. E linişte, strigă George către Nevăzut, tu nu auzi?... Dar iepurele alb cu ochi de om roade canapeaua, uite-l acolo, e mare cât un viţel, şi are colţi ca de mistreţ, şi roade canapeaua. Şi are ochi de om, roşii şi batjocoritori ca ai idiotului pe care l-a păcălit cu diamantele false ale maică-si şi care acum îl căuta în tot oraşul cu un cuţit cât toate zilele în mână. Roade canapeaua. Lasă-l s-o roadă, atâta fericire are şi el... Tavanul era plin de praf de diamante, praf alb şi strălucitor, în care îşi sticlea aripile minunat colorate un fluture mare. Fluturele zbură încet, moale şi se aşeză lin pe un bălegar... Ăla nu e iepure, e însuşi necuratul, uite cum rânjeste la el, uite cum se strâmbă şi scoate limba... Şi fluturele îşi mişca încet aripile-i imense, arătându-şi culorile nemaivăzute de pe aripi... Al naibii fluture, alt loc n-a găsit unde să se aşeze, mârâi George, privindu-l în treacăt. Ridică mâneca de pe mâna bolnavă- gaura se lăţise fantastic, aproape că se vedea osul, alb ca perlele- şi căută o seringă. Hei, iepure, sau diavol, sau ce eşti... Hai, ia tu asta. Aruncă seringa golită pe jumătate spre iepurele alb cu ochi de om care rodea canapeaua. Iepurele nu se sinchisi şi continua să roadă canapeaua. Eşti prost, amice.
Dincolo de uşă, maică-sa dormea adânc, adânc de tot. Iar undeva afară, un idiot cu un cuţit îl căuta de zor peste tot, să-l mai întrebe o dată de preţul unui set de bijuterii. La naiba cu fluturele colorat aşezat pe bălegar, la naiba şi cu iepurele alb care rodea canapeaua şi care acum trecuse la dulap. Nu ţi-a ajuns, mai vrei?... Iepurele nu-l băgă în seamă, rodea acum uşa de la dulap, rodea peretele. Va roade totul, i se spuse, va roade şi masa, şi covorul... Lasă-l sa roadă.
Trebuia să plece. Iepurele rosese tot, şi canapeaua, şi dulapul, şi peretele. Acum voia să îi roadă papucii şi îl urmărea prin toată casa, cu salturi mărunte şi rânjete drăceşti.
În timp ce se îmbrăca, îşi dădu seama că avea o poftă nebună să meargă la facultate şi să-i povestească lui Suzy visul său din noaptea trecută. O găsi vorbind cu alte două fete despre Balul Verii; s-a dus la ea şi i-a spus Suzy, vreau să-ţi spun ce am visat azi-noapte. Am visat un cer negru acoperit cu un praf strălucitor. Ştii tu, Suzy, ce este Pwdre Ser? Că uite, aşa m-am semnat pe mapă. Şi pe agendă. Şi pe foile de examen. Asta înseamnă, Suzy, Pulberea Stelelor. Cerul cu diamante. Bagi în tine praf de stele şi vezi cerul cu diamante. Ştii? De fapt e acelaşi lucru. Pwdre Ser, cer cu diamante. Praf de diamante. Stelele sunt diamante şi diamantele sunt stele. Ştii? În vechime praful de diamante era folosit ca leac împotriva otrăvii. Eu bag în mine praf de stele ca să mă lecuiesc de efectele otrăvii. Am fost otrăvit, striga el alergând pe lângă Suzy care se grăbea spre amfiteatrul 2 de la etaj, am fost otrăvit. Vrei să ştii cu ce am fost otrăvit, Suzy? Cu viaţă. Viaţa e otravă. Asta am vrut să-ţi spun, Suzy. Toţi suntem otrăviţi. Chiar şi ea. Sau poate că ea nu. Poate că nici tu. Ba da, tu eşti, dar nu-ţi dai seama. Pwdre Ser, ăsta e leacul. Vrei şi tu? Nu? Mai bine... Da, ştiu, sunt bolnav. Te rog, nu mă împinge, ameţesc. Las' că plec. Toţi suntem otrăviţi, Suzy!... Dar numai Kuki ştie asta. Numai Kuki ştie. De aia e aşa de primitor cu toată lumea. De aia ne iubeşte pe toţi. Ne iubeşte, Suzy! Ne iubeşte şi are grijă de noi! Ne vedem la Kuki, Suzy! Ne vedem la Kuki... Nu râde, Suzy! Şi tu vei veni la Kuki. Nu-ţi fie teamă, e gazdă bună şi are tot ce vrei tu. Şi are grijă de tine. Ne vedem la Kuki!...

Alerga pe străzi, nebun, cu părul vâlvoi şi cămaşa descheiată. Ne vedem la Kuki!... Îl văzu pe Kuki, ieşit să respire aerul serii. Vin imediat, Kuki! îi strigă. Vin imediat! Ai puţină răbdare!... Vin!...

***

Aprinse ultima ţigară. Azi o va face. Nu va mai exista mâine (E timpul să spunem povestea despre o naştere pe celălalt tărâm, cânta halucinant vocea ei. Lasă totul în urmă şi păşeşte pe tărâmul zânelor. Vei vedea că diavolul e doar o paiaţă), lumea se va opri când ultimul fum din ţigară se va împrăştia în aerul sufocant...

***

"Slipping into silence (Soaring on a dream)
Leave all behind…"

Kuki îşi pocneşte degetele, bine-dispus (întotdeauna e bine-dispus), şi îi priveşte cu drag pe noii săi musafiri. Sper că sunteţi mulţumiţi, dragilor, le zice el. Îi sunt foarte dragi. Toţi musafirii îi sunt dragi, de aceea toţi vin la el. Kuki are de toate pentru toţi şi îi serveşte cu mare plăcere.
Mama şi fiul, aşezaţi unul lângă altul, cu chipurile calme, zâmbesc inocent. Imediat, dragii mei, spune Kuki, pregătind pe o masă lungă toate cele trebuitoare întâmpinării oaspeţilor. Îl ştie pe George. E un băiat de cuvânt. I-a promis că vine, şi a venit. Întotdeauna i-a zâmbit promiţător; chiar ieri l-a salutat din mers şi i-a spus că vine. Iată-l, a venit. Pe doamna Mama lui George nu o cunoştea, ea este o surpriză plăcută.
Kuki dezmiardă cu afecţiune părul învolburat al lui George. Adineauri a admirat formele cândva voluptoase ale Mamei lui George, a dezbrăcat-o încet şi şi-a trecut mâinile îndelung peste corpul ei gol şi cam trecut, iar acum Mama lui George, înveşmântată în rochia neagră de catifea, îi aruncă priviri complice, lascive, în timp ce George zâmbeşte încurcat şi priveşte în altă parte prin tavanul negru larg deschis, prin marea rece de praf stelar. Ce-ai făcut puiule, întreabă Kuki arătând spre braţul lui stâng. George zâmbeşte rece şi distant, ca şi cum ar spune asta nu e treaba ta, dar nu se opune când Kuki se apropie pentru a vedea mai bine. Lasă, că n-o să se vadă, spune Kuki sigur pe sine, şi acoperă mâna bolnavă cu mâneca cea neagră a costumului nou. Gata, zice Kuki, acum puteţi pleca pe drumul spre necunoscut, prin pădurea cea tăcută locuită de elfii cei vechi şi frumoşi. Diavolul e doar o paiaţă...
Obosit peste măsură, dar mulţumit, Kuki îi priveşte cu dragoste pe cei doi, apoi se spală îndelung pe mâini şi merge afară, să vadă lumea. Se propteşte în pragul uşii, ca de obicei, cu mâinile încrucişate. A fost iar cald; asfaltul e fierbinte. Din spatele acoperişului casei de vis-a-vis, ultimele raze roşietice ale soarelui cad pieziş pe placa lată de alamă de deasupra uşii lui Kuki, unde scrie cu litere mari:

Kuki- Pompe Funebre
Servicii Complete
Program non-stop

Kuki îi salută pe trecători, care îi răspund zâmbind. Toţi vor fi musafirii lui, iar el îi va servi pe toţi cu acelaşi devotament şi cu aceeaşi dragoste, pentru că el îi iubeşte pe toţi în aceeaşi măsură.

*versurile şi citatele: MAGICA www.metalmagica.ro

Coşmar

2011-08-02T03:10:00.000-07:00

Paşii, paşii
În noaptea târzie...
Ard felinarele palid sub ramuri
Linişte
Negru
Strada pustie

Drumul spre umbre
Prin foşnete goale
Ţipete mute
Suspine tăcute
Şi paşii
Paşii
În noaptea târzie...

Poveşti din umbră

2011-07-16T15:07:00.000-07:00

Dansează, dansează
Apa şi cerul
Valsuri prelungi
Ritmate

Lumini stinghere
Învechite

Fiori de frică
-de cine?-
Şi cântă ploaia
adânc, sonor
Şi cântă tunetul- alb fior
Să nu-ţi fie frică.
În umbră, în ceaţă
Nu e nimic.
Doar dansul luminii
Şi-un cântec adânc.

Foşnete

2011-07-15T04:33:00.000-07:00

Fâlfâiri în noapte
- aripi de păsări, aripi de îngeri-
Trup de liliac molatec
În colţuri
Unghere
Umbre grăbite de cărbune
tăciune

Zâmbet de copil trezit din visare
Alb şi cenuşă
Pleoape lăsate
uitate
-ngropate
Crâmpeie de noapte
mărgele de şoapte

Duhuri uimite
încremenite
Privesc la cascada stelară
Lunară
Lumină din perle
difuză
confuză

Valuri de spumă
Întuneric
eteric
Vezi?
- e castelul din Lună.

Drumuri

2011-02-11T08:59:00.000-08:00

~I~

"Omul începuse să vorbească singur..."
(G. Bacovia)

... şi gesticula nervos, răstindu-se la ascultătorii nevăzuţi şi neatenţi. Cuvintele se pierdeau în ceaţă, iar ecoul lor se stingea printre umbre.
A văzut că picioarele lui călcau peste petale de trandafiri, şi petalele sângerau în urma lui pe lespezi de marmură neagră, suspinau dureros cu trupurile lor chinuite şi mutilate.
Dar cuvintele îşi risipeau substanţa pe măsură ce le rostea, şi a tăcut. Şi tăcerea a zâmbit.

... Alergau în jurul lui ca nişte năluci exilate, alergau. A vrut să îi prindă de mâini şi să stingă focul care îi făcea să alerge, să alerge şi să pâlpâie ca nişte năluci, ca nişte himere, ca nişte umbre ale propriilor umbre, poate spre casă, poate spre propriul mormânt. Alergau, alergau şi dansau frenetic, îngânând un murmur de fantome palide rătăcite, estompate în vidul care le învăluia.
L-au întrebat cât e ceasul, şi le-a răspuns că nicicât. Că e vina lor că ceasul bate întruna, tic-tac, şi că timpul trece. Timpul a fost inventat de ei. Dacă ei ar vrea, ceasul nu ar mai bate. Dar ei sunt de vină. Ei întorc mereu ceasul, şi atunci el bate, tic-tac, şi sună.
Şi a vrut să strige, să le spună că-l doare. Dar ei alergau ca nişte himere, râdeau ca nişte himere, şi ceasul bătea, bătea. Iar el a uitat cum să spună ce-l doare, pentru că nici el nu mai ştia sigur ce-l doare. Şi i-a lăsat să alerge...

~II~

Tronul era ruginit, covorul de pe jos putred
Şi regele căsca plictisit cu coroana pe-o parte.
Regina a murit, supuşii au murit
Şi nebunul a adormit la răcoare, în patul cu baldachin.

Grădina palatului era frumoasă, buruienile o năpădiseră sălbatice
Soldaţii înarmaţi pentru cruciadă stăteau aliniaţi
Arătându-şi oasele albite de vreme...
Steagul din turn arăta un blazon de mult apus...

Cetatea se prăbuşea, firimitură cu firimitură
La poalele ei deja se înălţase un morman de nisip.
O sirenă bătrână cânta răguşit în şanţul de apărare.
Era o zi frumoasă. Soarele strălucea.

Şi-au făcut bagajele şi au spus că pleacă spre Ithaca. Au găsit o hartă actualizată pe care au cercetat-o cu lupa, au stabilit traseul cel mai scurt. Au pregătit proviziile de hrană şi apă. La televizor se anunţa vreme frumoasă, fără furtuni.
Au plecat.
Pe drum au găsit-o pe Calypso bătrână şi oarbă.
Circe tundea un câine râios şi îi torcea blana, legănându-se şi vorbind singură printre schelete albe de porci.
Poliphem stătea pe plajă, privind cu ochiul său orb în larg. Buzele sale arse şopteau „Nimeni...” către valuri, dar valurile nepăsătoare se spărgeau de stânci.
Au ajuns în Ithaca după o zi. Penelopa era măritată şi fericită.

~III~

„Virtutea?... E-o nerozie. Geniul? O nefericire!”
(M. Eminescu)

- Ce este geniul? întrebă Icar, trăgând gânditor din ţigară.
- Geniul? făcu Dedalus. Geniu, fiule, înseamnă să le râzi zeilor în nas!
Aripile erau gata. Mirosea a ceară topită şi a pene arse.
Schiţele şi planurile zăceau pe jos, împrăştiate. Dar nu era nimeni care să vadă aripile. Soarele a adormit după nişte nori, iar dincolo de pereţii Labirintului încetase de mult orice mişcare.
Stăteau amândoi pe un zid, cu aripile prinse de umeri. Să le râzi zeilor în nas... Dar dacă zeii dorm, în nasul cui să râzi?...
„Nu am chef”, a hotărât Dedalus, apoi a scos celularul şi a telefonat la Departamentul Demolări.

~IV~

“Nimic. Pustiul tot mai larg părea...
Şi-n noaptea lui amară tăcuse orice cânt;-
Şi-nvineţit de gânduri, cu fruntea în pământ,
Omul începuse să vorbească singur...”
(G. Bacovia)

I-a lăsat în pace, cu ceasurile lor care bat încontinuu şi care îi fac să alerge. Şi a început să strige, să strige. A strigat până când gâtul a explodat ca o floare luxuriantă cu zeci de petale. A strigat până când glasul s-a spart, s-a făcut ţăndări printre petalele de trandafir sângerânde. A strigat până când ecoul a murit, prelingându-se printre umbre şi lumini, foşnete şi adieri. A strigat...
Linişte...

Atlantis...

2010-09-01T11:11:00.001-07:00

Ce îndepărtată e Ţara Sirenelor, pierdută sub valuri la graniţa dintre lumi, şi ce tristă e Sirena ţintuită pe ţărm, cu trupul ei de făptură a mării pierdut pe veci! Nu mai are glas să cheme furtuna, nici ochi să privească în străfunduri, acolo unde zac palatele de mărgean ale Atlantidei; ochii ei străvezii nu mai ştiu să vadă drumul spre casă din ziua în care a atins ţărmul, împovărată de trupul nou şi butucănos dăruit de Vrăjitoare.
Să nu te apropii de valuri, i-a spus atunci Vrăjitoarea. Să nu te apropii. Nu le vei mai înţelege şoaptele, dar unduirile lor te vor chema, îmbrăţişările lor calde îţi vor trezi dorinţa, sărutările lor îţi vor învinge împotrivirea. Să nu te apropii, i-a spus Vrăjitoarea atunci când i-a luat glasul cu care chema furtuna. Cu cât te vei apropia mai mult, adâncurile albastre vor naşte o vrajă ce te va chema la ele. Să nu te apropii. Dar Sirena se apropie, îmbătată de cântecul adânc al valurilor, cu ochii pierduţi în depărtare, acolo unde nu se ştie ce este apă şi ce este cer, unde cerul e apă şi apa e cer, unde apa e în veşnică înălţare şi cerul e veşnic ud de mângâierile braţelor ei lichide.
Se apropie de ţărm în ceasul în care ziua şi noaptea, cerul şi apa, valurile şi stâncile se contopesc într-o aşteptare albastră, în încremenirea de sidef şi oţel a nemărginirii. Apoi, primul pescăruş ţipă răguşit, iar tăcerea moare, purtată de fâlfâiri repezi de aripi.
Să nu te apropii. Cuvintele Vrăjitoarei îi sună în urechi, confundându-se cu foşnetul domol al mării. Apar scrise cu spumă pe crestele valurilor, cu umbre în adâncurile albastre. Iar ea înaintează, pas cu pas, în vreme ce apa îi mângîie gleznele goale, genunchii, vîrfurile degetelor întinse.
Scăpat din braţele apei, cu razele ude, soarele se înalţă încet pe cerul mătăsos. Din străfunduri, îşi aminteşte ea, soarele arată ca o floare mare şi roşie, ca mărgeanul incandescent din care sunt construite palatele Atlantidei. Iar nimfele mării, cu stele de mare şi perle în părul lor negru sau albastru, înoată graţios în lumina violacee...
Să nu te apropii de valurile mării.
Să nu te apropii.
Să nu...
Cuvintele Vrăjitoarei se sting, acoperite de cântecul valurilor şi ţipătul pescăruşilor. Cu ochii la drumul spre Atlantida, marcat pe faţa apei cu foc lichid, Sirena se abandonă total îmbrăţişării pătimaşe a mării, care o aştepta de atâta timp.

Ea a venit cu noaptea

2010-08-05T09:59:00.000-07:00

Se spunea despre ea că a venit cu valurile, că este o selkie a cărei piele de focă a fost furată de cineva şi ascunsă undeva şi că nu va pleca până nu îşi va primi pielea înapoi.
Se spunea despre ea că a venit cu furtuna, călare pe caii negri ai nopţii, tocmai din întunecatul Nord, şi de aceea avea părul negru ca noaptea, pielea palidă ca deşertul de zăpadă şi ochii verzi ca marea îngheţată.
Se spunea despre ea că nu era ea, că ea murise demult, împreună cu părinţii ei, în timpul ciumei, iar mătuşa ei adusese din castelul de pe marginea fjordului un pui de drac ce îi făcuse farmece.
Vorbea puţin şi se mişca asemeni unei umbre. Nu cobora niciodată în sat. Cei care mergeau cu treburi la conac vedeau cateodată o umbră întunecată la unul din geamurile de la etaj şi ştiau că era ea.
Au vazut-o pentru prima dată când mătuşă-sa a măritat-o cu Stăpânul de la Castelul cel Mare. Era frumoasă ca îngerii căzuţi pe care îi pictase artistul din ţările cu portocali pe pereţii capelei celei noi; avea noapte în păr şi gheaţă în ochi. Se zvonea că fiica infernului se împotrivise cununiei, că mătuşă-sa o obligase, iar ea, în cele din urmă, acceptase, dar ca răzbunare blestemase recoltele.
Chiar a doua zi după nuntă, o furtună cu grindină a distrus holdele pe jumătate coapte. Peste o lună, animalele au început să se îmbolnăvească de o boală ciudată, ca şi cum ar fi fost secătuite de sânge peste noapte, şi să moară pe capete. Peste un an, boala s-a transmis la oameni, iar cimitirul a trebuit lărgit. S-au auzit primele glasuri cârtind împotriva vrăjitoarei de la Castelul cel Mare, iar glasurile cereau ca vrăjitoarea să plece, să se întoarcă în infernul din care a venit. Stăpânul a redus glasurile la tăcere, iar oamenii şi animalele continuau să moară. A urmat o iarnă cruntă, în care foametea s-a făcut simţită din plin.
S-au ridicat din nou glasurile care cereau ca demonul cu ochii verzi să plece. Stăpânul n-a mai zis nimic, s-a mulţumit să ofteze şi să-şi cuprindă fruntea în palme. Cei care munceau în Castelul cel Mare şopteau că Stăpânul nu o mai vizita nopţile, că nici nu se mai apropia de ea, că îl auziseră spunând că era rece ca un cadavru când o îmbrăţişa.
Nu ieşea din casă; era palidă ca o moartă, căci se ferea de lumina soarelui, şi nu vorbea cu nimeni. Uneori cânta într-o limbă ciudată nişte cântece stranii ce răspândeau un ecou înfiorător între zidurile bătrâne ale castelului. Cei care o auziseră cântând spuneau că vocea ei avea sonoritatea bronzului şi că era gravă, vibrantă, ca şi cum ar fi vrut să se coboare în adâncurile pământului. Atrasă de cântecele ei, o ceaţă deasă cu miros sărat, venită dinspre mare, învăluia tot ţinutul, şi alte făpturi cădeau, răpuse de boală.
Cinci ani la rând, recoltele n-au putut fi strânse. Au fost uscate de soarele arzător, răpuse de grindină, putrezite de ploile interminabile. Foametea şi boala îşi cereau tributul cu o ferocitate nemaiîntâlnită în ţinut. Şi totul din pricina ei, a vrăjitoarei care poruncea furtunii si ceţurilor.
Atunci au început să spună despre ea că a venit cu Valurile. Că Valurile veşnic mişcătoare au ascuns ieşirea ei din infern. Că demonii apelor îi ascultau poruncile. Că era chiar ea un demon al apei, o blestemată de sirenă ţintuită pe ţărm, şi că însăşi Furtuna cânta prin gura ei.
Se temeau de ea. Priveau silueta zveltă a castelului care o adăpostea şi ştiau că, din spatele unei perdele, şi ea îi privea pe ei, că îi vedea oriunde s-ar fi ascuns, că privirea ei sfredelea pereţii, pădurile, depărtările şi îi găsea fără greş. Ştiau că ea simţea ura lor şi că şi ea îi ura pe ei şi, drept urmare, începea iar să murmure unul din cântecele acelea păgâne şi aducătoare de nenorociri.
I-au cerut Stăpânului să o lase să plece, iar dacă ea nu voia, atunci să o alunge. Dacă era o selkie, trebuia să i se dea pielea de focă înapoi cât mai repede, până nu mureau toţi oamenii din ţinut. Însă toţi se dezvinovăţeau, nimeni nu voia să recunoască faptul că i-a furat pielea de focă şi a ascuns-o. Doi oameni au fost biciuiţi pentru a mărturisi şi, pentru că nu au vrut, au fost spânzuraţi. Dar pielea ei de focă nu a fost gasită, iar familiile celor ucişi cereau răzbunare.
Nu era o selkie. Era strigoi. A spus-o fiica cea mare a potcovarului, cea care a muncit la Castelul cel Mare ca fată in casă pe lângă ea şi care s-a întors acasă plângând şi blestemând şi rugându-şi tatăl în genunchi să nu o mai trimită acolo. Fata a spus că a văzut cu ochii ei cum calul favorit al Stăpânului a murit după ce ea l-a mângâiat şi l-a sărutat pe gât. Calul murise la fel ca animalele din sat, iar ea, întoarsă de la grajduri, era îmbujorată şi avea ochii strălucitori.
Un val de infiorare, groază şi scârbă i-a cuprins pe săteni. Au hotărât că strigoiul trebuia să piară. I-au spus-o şi Stăpânului, iar Stăpânul, pentru prima dată, nu s-a împotrivit.
În ziua aceea era soare. Când au prins-o, nu s-a zbătut. Părea chiar că-i aşteptase. Nu se schimbase deloc. Avea şi acum noapte în păr şi gheaţă în ochi. Chipul ei părea cioplit în piatră.
A inchis ochii şi s-a incruntat uşor când au dus-o afară. Soarele nu a transformat-o în cenuşă, dar mâinile ei s-au ridicat ca pentru a o apăra de lumina lui puternică. Ştia ce voiau de la ea. Nu a plans, nu a implorat. I-a lăsat să o lege de un stejar gros, fără să-i privească. Nu a vrut să răspundă la întrebările lor. Stătea cu ochii închişi, cu bărbia în piept, cu părul despletit revărsându-i-se pe umeri şi pe braţe până mai jos de talie. Un strigoi frumos ce trebuia distrus; aşa spuneau.
I-au spus că ştiau cine era, şi au chemat-o pe nume: Fiica Nopţii, Strigoiul Ceţurilor, Vrăjitoarea. I-au spus ca o vor trimite înapoi de unde a venit, în infern, printre fraţii ei, demonii. Au întrebat-o dacă are ceva de spus; ea a început să cânte, şoptit, un cântec vechi.
Nu mai era timp de pierdut. Preotul a binecuvântat ţăruşul, apoi bărbatul cel mai voinic l-a luat şi i l-a înfipt în inimă. Cântecul s-a curmat. Rochia albă s-a înroşit până la poale. Un urlet de lup s-a auzit undeva, în fundul pădurii, şi o ceaţă deasă, opacă, s-a aşternut din senin. Chiar şi moartă, ea poruncea ceţii. În timp ce pregăteau rugul pe care urmau să-i ardă trupul, şopteau că, de fapt, sufletul ei se întrupase în lupul care urlase.
I-au aruncat cenuşa în vântul Nopţii, pentru că, spuneau ei, Noaptea a adus-o şi Noaptea trebuia să-şi ia creaţia înapoi. Dacă a venit cu Noaptea, să plece cu Noaptea. Au spus că era vrăjitoare, că era strigoi, că avea puteri asupra ceţurilor şi furtunii. Au spus că era pui de drac, fiica infernului; dar ei nu ştiau: ea doar a venit cu noaptea...

Povestea pierdută

2010-07-01T16:43:00.001-07:00

Nu privi în ochii Soarelui, au zis. Dacă privești în ochii Soarelui, timpul își încetează existența, au zis, încremenește ca o piatră pe care ai aruncat-o și s-a oprit în aer. Iar când se întunecă, descoperi că ești ultimul rămas. Și atunci care este sensul de a te mai întoarce acasă? Acasă nu te mai așteaptă nimeni, pentru că au murit toți. Ai rămas doar tu, singur și pierdut ca o frunză ce plutește în voia vântului de toamnă. Și nu mai întrebi nimic, pentru că nu are cine să-ți răspundă. Și, oricum, toate poveștile au fost spuse.
Acum e acel moment când poți să-ți spui singur o poveste. Una care să înceapă cu „A fost odată ca niciodată. Acum. Toate poveștile au fost spuse, și nu mai există minți care să scornească altele, nici guri să le rostească sau urechi să le asculte. Atunci a început Marele Neant. Era liniște și întuneric și demonii râdeau înfundat, prin colțuri ascunse. Și apoi au pierit și demonii, topindu-se în întuneric, și a murit și râsul lor vesel.” Și toate astea pentru că ai privit în ochii Soarelui când te-ai întors din tărâmul magic al inorogilor.
Tărâmul magic al inorogilor.
Acolo iarba este din aur curat. Și duhurile plutesc prin aer, șoptind. Dar numai cei cu inima curată le pot auzi șoaptele și le pot vedea dansând în lumina albastră. Și doar Cei Aleși se pot întoarce pentru a spune povestea.
Ce-ai făcut?
Biet nătâng. Visătorule. Idiot incurabil.
Ți-ai imaginat că ești unul dintre Ei.
Te-ai descurcat bine. Apoi, ai văzut cum tărâmul fermecat își închide porțile în spatele tău, dar nu ai bănuit nimic. Și ai privit în ochii Soarelui. Ai uitat povestea pe care trebuia să o spui.
Inorogii treceau ca în vis, cu boturile în sus și cu coamele lungi fâlfâind...
Și au murit și ei.

Ithaca
Drumul până acolo e lung și fără rost. Penelopa nu așteaptă decât în povești. A țesut și a destrămat firul până când s-a rupt. În momentul acela s-a săturat; a aruncat acul, și-a pus o rochie strălucitoare și a ieșit la lumină. Destul, a hotărât ea. Ulise prea se întrece cu gluma. Să stea la Troia, printre ruine, și să urle la lună. Să rămână cu drăgălașa Calypso. Să privească fascinat corpul gol al superbei Circe, trecându-și mâinile prin părul ei negru și lucios. Penelopa s-a hotărât să demisioneze și să plece într-o vacanță prin Insule, pe un vas de croazieră. Ulise să facă ce vrea.
Lungul drum spre casă este mult mai lung decât spunea altă poveste. Mai ales când nu crezi că vrei cu adevărat să te întorci. Încerci să nu te gândești la ce s-a întâmplat, ca și cum asta ar rezolva problema. Ca atunci când închizi ochii, imaginându-ți că monstrul înfricoșător din fața ta va dispărea. Ca atunci când acoperi cu o perdea geamul spart, sperând că nu va vedea nimeni dezastrul; sperând, eventual, că de fapt nu este spart, că totul a fost un vis urât. Și șoptești mereu „Nu exiști, nu ești acolo!”. Ba da, există, s-a întâmplat. Și tu știi foarte bine asta. De aceea tărăgănezi drumul. De aceea nu te grăbești. Știi că acolo nu mai e nimeni.

Zeii au așternut tot felul de pericole și capcane în calea ta, pe drumul de întoarcere. Fără un scop anume; doar așa, ca să întrerupă din când în când monotonia lungului drum spre casă. Rânjeau satisfăcuți, imaginându-și expresia perplexă de pe mutra ta când ai fi dat cu nasul în ele. Dar tu știai deja, la vremea aceea, că „acasă” nu mai există, și chiar dacă ar fi existat, nu ai fi avut ce să aduci înapoi. Nici măcar pe tine nu te-ai fi putut aduce înapoi, pentru că te-ai pierdut și pe tine.
Au așteptat. Continuau să rânjească, însă curând și-au dat seama că nu te grăbești să te întorci. Și rânjetul lor s-a transformat în grimasă. Pentru că acum știau că nu îți pasă de ei. Și încet, dar sigur, s-au transformat în statui albe cu ochi goi și zâmbet inocent. Iată-i, stau cocoțați pe piedestaluri de marmură, senini și nepăsători. Te-au uitat și ei.

Dormi.
Somnul îți va fi bântuit de himere care vor râde și se vor depărta, cu aripile fâlfâind.
Vei auzi cum moare muzica pe care n-a trezit-o niciodată vreo voce umană. Vei asculta tăcerea și vei privi nevăzutul.
Dormi.
Dacă dormi destul de adânc, vor crede că ai murit și te vor lăsa în pace. Cel puțin pentru o vreme. Te vor culca în fâșii de mătase albă, vor presăra în jurul tău scrisorile către Pasărea Paradisului, scrisori pe care le-ai scris și pe care nu ai avut niciodată intenția de a le trimite, cuvinte pe care nu ai avut niciodată curajul să le rostești cu voce tare. Cenușa jurnalului pe care l-ai ținut cu sfințenie, și apoi l-ai ars, ca să fii sigur că nu va fi citit de nimeni. Te vor acoperi cu țărâna uitării și apoi vor privi, cu țigara între dinți, cum mormântul tău dispare încet-încet, înghițit de junglă.
Dormi.
Vei vedea cum visele refuză să se nască de frica morții ce pândește cu ghearele scoase și cu zâmbet de sirenă.
Vei vedea culoarea sângelui ce n-a fost niciodată vărsat și te vei închina în fața lui.
Vei cunoaște lacrimile care n-au fost plânse niciodată și din care s-a născut Nimicul. Vei privi Nimicul în față și vei zâmbi. Pentru că vei ști că și tu ești nimic, și deci nu există riscul să orbești.
Dormi.

Încă te cramponezi de cuvintele nerostite. Îți amintești ce ai vrut să spui la plecare, și n-ai spus, nici tu nu știi de ce. Și aveai atâtea de spus. Acum regreți, plângi cu lacrimi amare și repeți în gol- a câta oară?- aceleași vorbe pe care trebuia să le spui. Vorbe frumoase, vorbe de ceartă. Te cerți în gând cu cine trebuia să te cerți, spui vorbe frumoase celor care îți erau dragi, îți imaginezi răspunsurile lor, chipurile lor. Ai vrea să zâmbești, dar nu poți. De ce nu-ți amintești vocile lor? Privirile lor? De ce n-ai vorbit? Poate că te-ai gândit că este timp, că vei spune totul la întoarcere. Nu mai este timp. Timpul nu mai există. Și nici ei nu mai există. A rămas doar ce voiai să spui, dar nu mai ai cui.

Ce-ai făcut?
Ai vorbit și ai spus cuvintele pe care trebuia să le taci. S-au înfipt ca niște săgeți în tăcere și s-au evaporat, dar ecoul lor încă plutește ca un fum leneș. Dacă tăceai, poate că nu conștientizai prezența Marelui Neant. Știai că e acolo, în jurul tău, dar nu ai vrut să crezi. La fel ca atunci când știai că nu există Moș Crăciun, dar insistai să crezi că poate totuși... Și ai tras cu urechea la foșnetul ambalajelor colorate și ai dat buzna în cameră exact când mama ta punea cadourile sub brad. Ea te-a privit încurcată; tu n-ai zis nimic, ai râs: știai. Dar după aceea s-a deschis golul.
De ce ai privit? Era mai frumos înainte, când nu erai sigur.
De ce n-ai tăcut? Ecoul încă persistă, înfiorător de clar.
Ai vrut să spui povestea pe care ai uitat-o. Povestea pe care trebuia să o spui.
Povestea a rămas pe tărâmul inorogilor și a murit împreună cu ei.
Și tărâmul magic și-a închis porțile pentru totdeauna.
Cuvintele pe care le rostești se aud clar. Nu le mai cunoști semnificațiile și te miri singur că le rostești, că le auzi. Apoi uiți și scopul semnificației.

Pasărea Paradisului
a murit. Iar tu îi scrii scrisori. Scrisori răsuflate și siropoase, pe care ea nu le va citi niciodată. Și zâmbești, gândindu-te că și ea ar zâmbi dacă ar ști că tu încă te gândești la ea. Oare ce ar spune?...
Ce prostie. Pasărea Paradisului nu a știut niciodată să zâmbească. Și nu a spus niciodată nimic. Totul a fost doar în mintea ta bolnavă. Tu ești cel care a transformat-o în Pasăre Phoenix și și-a imaginat-o părăsindu-și mormântul și zburând spre înalt cu aripi de foc. Ea nu are nici o vină. Ea a fost așa cum a fost. Îți lipsesc trilurile ei, penele ei colorate.
Nu-i mai scrie. A murit.

Te pierzi în gândurile altora, citești ideile altora și ești de-acord cu ele. Te miri cât de mult seamănă cu ale tale. Te întrebi de ce nu te-ai gândit tu la asta. Sau te-ai gândit? Oare tu ai fost ei în altă viață? Câte vieți ai avut? Câte vieți ai? În câți ești împărțit?
Taci, sărmane. Tu ai uitat și povestea pe care trebuia să o spui. De tine oricum nu-i pasă nimănui, pentru că numele povestitorului nu este important. Dar dacă se pierde și povestea, atunci ce rămâne?...
Te-ai crezut mai presus de Cei Aleși, ai privit cu îndrăzneală în ochii Soarelui, iar acum suporți consecințele blestemului, pentru că nu i-ai ascultat pe bătrâni. Și ți-au spus. De câte ori ți-au spus...

Povestea...
Renunță. Ai uitat-o. Iar cele vechi s-au pierdut.
Ai fost pe tărâmul poveștilor, și te-ai întors fără povești. Erou ratat, plecat să salveze lumea și care s-a întors prea târziu, când nu mai era nimic de salvat.
Una singură era de-ajuns. Una singură. Iar tu ai uitat-o.
Și chiar dacă o țineai minte, nu mai aveai cui să i-o spui.
Te-au crezut pierdut, și nu s-au mai gândit la tine. Au pus sigiliu pe ușa camerei tale și au strâns masa. Nu te-au mai așteptat. Au trăit fără tine. Au luat fotografiile tale de pe perete și le-au înlocuit cu altele, din care zâmbesc alte chipuri. Au continuat să meargă la serviciu ca înainte, sau și-au luat alte slujbe. Au fredonat aceleași melodii vechi pe care le știai și tu, sau au ciulit urechile la melodii noi pe care tu nu le vei asculta. Și-au cumpărat animale de companie. Au plecat în vacanță prin țări exotice. Apoi au îmbătrânit și au murit. Și cenușa lor a fost luată de apă și vânt.
Renunță.
Cuvintele tale incoerente nu-i pot reasambla, nu-i pot învia, nu-i pot aduce înapoi. Și dacă îi aduci înapoi, ce le spui? Le spui că nu i-ai ascultat, că ai dat greș și că povestea ta a rămas acolo? Lasă-i să doarmă. Lasă-i să creadă că măcar ai încercat. Lasă-i să creadă că ai murit acolo, împuns de un inorog neatent. Dacă ar ști că doar ai întârziat și că te-ai întors fără poveste, ar muri din nou. Triști, dezolați. S-au agățat de o iluzie și au murit fericiți. Lasă-i să doarmă.

Dedesubt

2010-07-01T16:41:00.000-07:00

... Aplauzele răsună în timp ce cortina cade. Piesa s-a terminat. Sau nu?... A venit momentul în care se strigă "Să cadă măştile!", în hohotele de râs ale asistenţei. "Să cadă măştile, jos cu măştile!".
Strigătele devin agasante, stridente, iar în lumina nudă artiştii îşi leapădă, unul după altul, costumele. Măştile trebuie să cadă, trebuie să se vadă cine a jucat rolul principal.
Masca ţi s-a cam înţepenit, s-a mulat pe chipul tău şi este greu să o dai jos. Rolul a fost lung şi greu, aproape că ai ajuns să te confunzi cu el. Îţi trebuie ceva timp până să te dezmeticeşti şi să-ţi aminteşti. Masca ta este impregnată cu sudoare şi căldura este de nesuportat. Tragi de ea, să o smulgi, dar nu vrea să iasă. A rămas lipită de faţa ta, ca o a doua faţă a ta. Ca şi cum ar fi însăşi faţa ta. Începe să-ţi fie frică să o scoţi, ai impresia că dacă o vei scoate, sângele va ţâşni de sub ea, că nimic nu va mai ţine la un loc carnea, şi nervii, şi oasele, şi tot ce va rămâne va fi doar o pată mare de sânge, o rană prea oribilă pentru a fi privită. În acelaşi timp îţi vine să râzi, şi râzi, ce prostie, cum să se întâmple aşa ceva, dar realizezi că mâinile îţi tremură, ţi-e frig şi vezi punctuleţe verzi în faţa ochilor, ca atunci când îţi este rău. Iar ei strigă la tine, "Ce mai aştepţi, dă-ţi jos masca!", şi râd, râd întruna, ce ştiu ei, şi dansează în jurul tău cu chipurile schimonosite de atâta râs. Au chipurile atât de schimonosite încât nu ştii dacă sunt chipuri sau sunt măşti. Trebuie să fie măşti, ei de ce nu şi le-au scos?... Le aminteşti că nici ei nu şi-au scos măştile, şi ei râd şi mai tare, dansează ameţitor şi strigă la tine "Hai, scoate-ţi masca!" Face şi asta parte din piesă? Nu-ţi aminteşti, asta nu scrie în scenariu. Trebuie să-ţi scoţi masca, şi începi iar să tragi de ea.
Auzi un fâşâit sinistru, în timp ce propriile tale mâini smulg pielea de pe carne şi muşchi. Sângele ţâşneşte în valuri, orbindu-te, stropindu-i pe ceilalţi, inundând toată încăperea. Îţi simţi muşchii feţei tremurând, înfierbântaţi, la contactul cu aerul, vezi cum iese aburul din carnea sfâşiată. Nimic nu mai ţine la un loc carnea, şi nervii, şi oasele. Tot ce a rămas este o pată mare de sânge, o rană prea oribilă pentru a putea fi privită. Iar ei râd şi aplaudă, încântaţi, în timp ce tu nu te poţi ţine pe picioare de usturime. Ţi s-au înmuiat genunchii şi te-ai lăsat la pământ, privindu-ţi propriul chip în faţă. E doar o mască, ţi se spune. Nu trebuie să plângi. E doar o mască.