Ea a venit cu noaptea





Se spunea despre ea că a venit cu valurile, că este o selkie a cărei piele de focă a fost furată de cineva şi ascunsă undeva şi că nu va pleca până nu îşi va primi pielea înapoi.
Se spunea despre ea că a venit cu furtuna, călare pe caii negri ai nopţii, tocmai din întunecatul Nord, şi de aceea avea părul negru ca noaptea, pielea palidă ca deşertul de zăpadă şi ochii verzi ca marea îngheţată.
Se spunea despre ea că nu era ea, că ea murise demult, împreună cu părinţii ei, în timpul ciumei, iar mătuşa ei adusese din castelul de pe marginea fjordului un pui de drac ce îi făcuse farmece.
Vorbea puţin şi se mişca asemeni unei umbre. Nu cobora niciodată în sat. Cei care mergeau cu treburi la conac vedeau cateodată o umbră întunecată la unul din geamurile de la etaj şi ştiau că era ea.
Au vazut-o pentru prima dată când mătuşă-sa a măritat-o cu Stăpânul de la Castelul cel Mare. Era frumoasă ca îngerii căzuţi pe care îi pictase artistul din ţările cu portocali pe pereţii capelei celei noi; avea noapte în păr şi gheaţă în ochi. Se zvonea că fiica infernului se împotrivise cununiei, că mătuşă-sa o obligase, iar ea, în cele din urmă, acceptase, dar ca răzbunare blestemase recoltele.
Chiar a doua zi după nuntă, o furtună cu grindină a distrus holdele pe jumătate coapte. Peste o lună, animalele au început să se îmbolnăvească de o boală ciudată, ca şi cum ar fi fost secătuite de sânge peste noapte, şi să moară pe capete. Peste un an, boala s-a transmis la oameni, iar cimitirul a trebuit lărgit. S-au auzit primele glasuri cârtind împotriva vrăjitoarei de la Castelul cel Mare, iar glasurile cereau ca vrăjitoarea să plece, să se întoarcă în infernul din care a venit. Stăpânul a redus glasurile la tăcere, iar oamenii şi animalele continuau să moară. A urmat o iarnă cruntă, în care foametea s-a făcut simţită din plin.
S-au ridicat din nou glasurile care cereau ca demonul cu ochii verzi să plece. Stăpânul n-a mai zis nimic, s-a mulţumit să ofteze şi să-şi cuprindă fruntea în palme. Cei care munceau în Castelul cel Mare şopteau că Stăpânul nu o mai vizita nopţile, că nici nu se mai apropia de ea, că îl auziseră spunând că era rece ca un cadavru când o îmbrăţişa.
Nu ieşea din casă; era palidă ca o moartă, căci se ferea de lumina soarelui, şi nu vorbea cu nimeni. Uneori cânta într-o limbă ciudată nişte cântece stranii ce răspândeau un ecou înfiorător între zidurile bătrâne ale castelului. Cei care o auziseră cântând spuneau că vocea ei avea sonoritatea bronzului şi că era gravă, vibrantă, ca şi cum ar fi vrut să se coboare în adâncurile pământului. Atrasă de cântecele ei, o ceaţă deasă cu miros sărat, venită dinspre mare, învăluia tot ţinutul, şi alte făpturi cădeau, răpuse de boală.
Cinci ani la rând, recoltele n-au putut fi strânse. Au fost uscate de soarele arzător, răpuse de grindină, putrezite de ploile interminabile. Foametea şi boala îşi cereau tributul cu o ferocitate nemaiîntâlnită în ţinut. Şi totul din pricina ei, a vrăjitoarei care poruncea furtunii si ceţurilor.
Atunci au început să spună despre ea că a venit cu Valurile. Că Valurile veşnic mişcătoare au ascuns ieşirea ei din infern. Că demonii apelor îi ascultau poruncile. Că era chiar ea un demon al apei, o blestemată de sirenă ţintuită pe ţărm, şi că însăşi Furtuna cânta prin gura ei.
Se temeau de ea. Priveau silueta zveltă a castelului care o adăpostea şi ştiau că, din spatele unei perdele, şi ea îi privea pe ei, că îi vedea oriunde s-ar fi ascuns, că privirea ei sfredelea pereţii, pădurile, depărtările şi îi găsea fără greş. Ştiau că ea simţea ura lor şi că şi ea îi ura pe ei şi, drept urmare, începea iar să murmure unul din cântecele acelea păgâne şi aducătoare de nenorociri.
I-au cerut Stăpânului să o lase să plece, iar dacă ea nu voia, atunci să o alunge. Dacă era o selkie, trebuia să i se dea pielea de focă înapoi cât mai repede, până nu mureau toţi oamenii din ţinut. Însă toţi se dezvinovăţeau, nimeni nu voia să recunoască faptul că i-a furat pielea de focă şi a ascuns-o. Doi oameni au fost biciuiţi pentru a mărturisi şi, pentru că nu au vrut, au fost spânzuraţi. Dar pielea ei de focă nu a fost gasită, iar familiile celor ucişi cereau răzbunare.
Nu era o selkie. Era strigoi. A spus-o fiica cea mare a potcovarului, cea care a muncit la Castelul cel Mare ca fată in casă pe lângă ea şi care s-a întors acasă plângând şi blestemând şi rugându-şi tatăl în genunchi să nu o mai trimită acolo. Fata a spus că a văzut cu ochii ei cum calul favorit al Stăpânului a murit după ce ea l-a mângâiat şi l-a sărutat pe gât. Calul murise la fel ca animalele din sat, iar ea, întoarsă de la grajduri, era îmbujorată şi avea ochii strălucitori.
Un val de infiorare, groază şi scârbă i-a cuprins pe săteni. Au hotărât că strigoiul trebuia să piară. I-au spus-o şi Stăpânului, iar Stăpânul, pentru prima dată, nu s-a împotrivit.
În ziua aceea era soare. Când au prins-o, nu s-a zbătut. Părea chiar că-i aşteptase. Nu se schimbase deloc. Avea şi acum noapte în păr şi gheaţă în ochi. Chipul ei părea cioplit în piatră.
A inchis ochii şi s-a incruntat uşor când au dus-o afară. Soarele nu a transformat-o în cenuşă, dar mâinile ei s-au ridicat ca pentru a o apăra de lumina lui puternică. Ştia ce voiau de la ea. Nu a plans, nu a implorat. I-a lăsat să o lege de un stejar gros, fără să-i privească. Nu a vrut să răspundă la întrebările lor. Stătea cu ochii închişi, cu bărbia în piept, cu părul despletit revărsându-i-se pe umeri şi pe braţe până mai jos de talie. Un strigoi frumos ce trebuia distrus; aşa spuneau.
I-au spus că ştiau cine era, şi au chemat-o pe nume: Fiica Nopţii, Strigoiul Ceţurilor, Vrăjitoarea. I-au spus ca o vor trimite înapoi de unde a venit, în infern, printre fraţii ei, demonii. Au întrebat-o dacă are ceva de spus; ea a început să cânte, şoptit, un cântec vechi.
Nu mai era timp de pierdut. Preotul a binecuvântat ţăruşul, apoi bărbatul cel mai voinic l-a luat şi i l-a înfipt în inimă. Cântecul s-a curmat. Rochia albă s-a înroşit până la poale. Un urlet de lup s-a auzit undeva, în fundul pădurii, şi o ceaţă deasă, opacă, s-a aşternut din senin. Chiar şi moartă, ea poruncea ceţii. În timp ce pregăteau rugul pe care urmau să-i ardă trupul, şopteau că, de fapt, sufletul ei se întrupase în lupul care urlase.
I-au aruncat cenuşa în vântul Nopţii, pentru că, spuneau ei, Noaptea a adus-o şi Noaptea trebuia să-şi ia creaţia înapoi. Dacă a venit cu Noaptea, să plece cu Noaptea. Au spus că era vrăjitoare, că era strigoi, că avea puteri asupra ceţurilor şi furtunii. Au spus că era pui de drac, fiica infernului; dar ei nu ştiau: ea doar a venit cu noaptea...

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

CINE e această doamnă?

Prințese adevărate. Capitolul 8: Mitul „prințesei Qajar”

Proze la cuptor