Cătălina Fometici

Când tânărul rege Pedro I al Portugaliei, proaspăt încoronat, a fost sfătuit să se însoare, el a declarat senin că are deja o regină și le-a promis curtenilor săi că urma să le-o prezinte în curând. În ziua stabilită, regina se afla în sala tronului, așteptându-i. Se împodobise de sărbătoare; purta o coroană cu rubine pe cap și mantia regală pe umeri. Dar, au constatat curtenii cu groază, ea era moartă. Mai mult, au recunoscut-o, deși trecuseră ani de la moartea ei: Ines, frumoasa castiliană care îndrăznise a fura inima lui Pedro, pe-atunci prinț moștenitor. Întunecat la chip, regele i-a invitat pe toți să se încline în fața reginei sale și să-i sărute mâna, pentru a-i arăta în moarte respectul ce i s-ar fi cuvenit în timpul vieții... Nu se știe dacă această întâmplare a avut loc cu adevărat. Cele mai vechi surse o menționează abia peste vreo două sute de ani, prin secolul al XVI-lea. Pedro și Ines însă au existat; s-au văzut, s-au plăcut, iar restul e istorie... Povestea lor începe î

Foto: actrița Lynne Frederick în rolul lui Katheryn Howard* (filmul Henry VIII and His Six Wives,  1972). A fost a cincea soție a lui Henry al VIII-lea. Cea mai tânără, cea mai drăguță, cea mai iubită (spun martorii oculari) dintre reginele tiranului englez, dar și a doua care avea să ajungă pe eșafod.  Spre deosebire de Anne Boleyn, nefericita ei predecesoare, Katheryn e aproape unanim considerată vinovată de toate acuzațiile aduse. A iubit prea mult, prea de timpuriu; nu a mers fecioară în patul regelui și a mințit în legătură cu puritatea ei. Nu a fost un „giuvaier al feminității”, așa cum a crezut Henry atunci când a cunoscut-o. Mai mult, a îndrăznit a privi către alt bărbat și după căsătorie, deși însuși regele Angliei îi era soț. Relatările vremii i-au prezentat cazul ca pe un exemplu: asta pățesc femeile care nu își prețuiesc virtutea. Se spune că multe fete tinere au fost aduse pentru a fi martore la execuția ei, tocmai pentru a lua aminte la consecințele unei vieți desfrânate.

… sau despre cum se face jurnalism în România. (Poză de pe google). Zilele trecute, un saituleț obscur scria mare, pe un ton senzaționist, că avocata lui Johnny Depp – Camille Vasquez – a venit în România ca să-i apere pe frații Tate. Recunosc, mi-a scăpat o strâmbătură de dezgust; o admir mult pe femeia aia și parcă n-aș vrea să o văd acum pledând pentru Tate, după ce am savurat cu popcorn modul în care a făcut praf minciunile lui Amber Heard. Apoi, m-am resemnat: asta e meseria, din păcate; scârboasă rău. Hai să nu admirăm avocați, oricât de simpatici ni se par în anumite situații. Ciudat însă, știrea a apărut doar pe site-ul cu pricina. În presa străină, absolut nici un cuvânt. În schimb, a apărut altă știre; pe tot internetul, în toată presa (românească, să fie clar!): cică a venit într-adevăr o avocată celebră din SUA, una care lucrează cu vedete. Nu, nu Camille; numele ei e Tina Glandian. Printre mărețele ei realizări, spun absolut toate titlurile din toată presa (românească!),