miercuri, 6 iunie 2018

Dracu' m-a pus...

Am dat peste acest articol din Adevărul, în care autorul vorbește despre prietenii lui homosexuali. Un articol drăguț, despre oameni faini, la care, probabil, sexualitatea era ultimul lucru de care ți-ar fi păsat. Ok, știu că articolul a fost scris în contextul în care urmează parada gay, iar eu nu mă omor după parada gay, dar asta e cu totul altă poveste* (vezi mai jos).

Și cum spuneam, dracu' m-a pus...
Dracu' m-a pus să dau un ochi puțin mai jos, unde se aflau comentariile. Mirificele comentarii ale românilor verzi, daci puri, patrioți, familiști, tradiționaliști: nu avem noi nevoie de așa ceva. Să stea acolo, la ei. Propagandă LGBT, noua stânga, neomarxistă. Noi suntem normali, asta nu e normalitate. Multe multe emoticoane cu vomă. Dereglări occidentale, de asta a căzut și Imperiul Roman. Copiii, văd copiii, ce le spunem copiilor???...
Nu știu voi, dar eu când o văd pe aia cu copiii, simt că-mi saltă tensiunea. Pentru că bieții copii sunt mereu aduși ca argument suprem atunci când nouă nu ne convine ceva. Game of Thrones la TV? Aoleo, dar văd copiii!!!... Are vecinul câine; și copiii???... Jos la magazin se vinde alcool; ce vor spune copiii???... Un miliardar și-a cumpărat un yaht; și copiii mor de foame!!!... Niște voluntari s-au mobilizat să ajute niște căței maltratați sau niște pisici rănite; off, de-ar face la fel și când e vorba de copii... Un autor a scris o carte mai deocheată sau mai horror!!! OMG, ce facem cu copiii???...
... Un nene se plimbă de mână pe stradă cu alt nene: ce le spunem copiilor???...

Și tot dracu' m-a pus să trântesc și eu o întrebare acolo:


Atât mi-a trebuit.
A urmat o discuție absolut halucinantă, ca să mă exprim și eu în termeni moderni...
Iată ce am aflat, în urma imprudentei mele întrebări:

  •  Ideea în sine e scârboasă. Să facă ce fac la ei acasă, dar așa cu jenă, cu simț, nu să știm noi.
Ca și cum ar fi un obicei al cuplurilor gay să vină la tine în casă și să-și facă treburile în fața ta. Și eterna chestie cu „trebuie să se simtă vinovați, că ei nu-s cum trebuie”... 
Ca fapt divers: mie mi se pare scârbos și când văd un cuplu hetero care face schimb de salivă în public. Apelul la decență e una, băgatul în casa și patul vecinului e deja altă treabă.
  • E păcat mare. Dacă citeai două vorbe din Biblie, ai fi știut.
Mulțumesc, am citit toate cuvintele din Biblie, nu doar două. Rezultatul: nu sunt fană. Nu pot să iau ca reper de moralitate o carte în care mi se spune că e ok să-i ucizi pe cei care sunt diferiți, să violezi prizonierele de război (dar numai dacă sunt fecioare!), să-ți oferi fiica spre a fi violată în grup, să-ți prezinți soția ca fiind sora ta ca să n-ai probleme în cazul în care vreun grangure o revendică pentru vreo câteva nopți, dar nu-i ok să fii homosexual. În plus, creștinismul se bazează pe învățăturile lui Iisus, iar Iisus nu spune absolut nimic despre homosexualitate. Dacă era o problemă atât de mare și de gravă, bănuiesc că ar fi menționat-o. 
  • Ce le spunem copiilor care îi văd și întreabă?
Mă, sunt cam slabe șansele ca un copil să perceapă că ceva e diferit la doi bărbați sau două femei care se țin de mână, în condițiile în care și noi îi punem pe ei să meargă de mână pe stradă, fie că sunt fetiță și băiețel, două fetițe sau doi băieței. Și nu vor întreba chiar nimic pe tema asta. Dacă totuși întreabă, le puteți spune foarte frumos că oamenii mari, când se iubesc, se țin de mână și se sărută pe buze. Comunicare :)
  • E o boală și se ia, copiii sunt vulnerabili
Of, iar copiii... 
Adică doctorii și specialiștii sunt de-acord că ești ce ești pentru că așa ești, dar vine câte-o tanti de-asta care știe ea că e o boală. Și mai ales că se ia.
  • Dacă ăștia au voie să se manifeste, o să vrea după aia să legalizeze zoofilia, pedofilia, necrofilia și toate ...filiile

Da, logic. Logic că încă nu știm să facem diferența între sex consensual și viol...

  • De ce să se căsătorească? Să facă ce vor, că nu-i împiedică nimeni, dar fără căsătorie. Căsătoria e pentru familie, pentru cei care vor copii.
Și atunci cu acele cupluri hetero care se căsătoresc, dar nu vor neapărat copii, ce facem? Ăia de ce s-au căsătorit? Și, din nou, de ce te freacă pe tine grija? Cu ce te afectează asta pe tine?
  • Bine, să se căsătorească, treaba lor, dar să nu li se dea voie să adopte copii. Copiii vor fi jenați de situația în care se află.
Așa-i, mai bine să stea copiii ăia în orfelinate. Orice, numai să nu ajungă, doamne fere, într-o familie cu două mame sau doi tați. Ce dacă mamele sau tații respectivi pot să le asigure condiții și dragoste cât cuprinde, ce dacă le pot oferi un sprijin în viață. 
Da, normal că se vor simți jenați copiii. Se vor simți jenați de atitudinea noastră, a celorlalți, care stăm foarte bine la capitolele „judecat aiurea” și „băgat nasul în ciorba altuia”.
  • De fapt ai tu o problemă. Vrei să te bagi în seamă. Vrei atenție și audiență și nu știi cum s-o obții.
Așa e, recunosc, în realitate vreau să discutăm despre mine. Spune-mi mai multe despre mine. Și, da, încuiații ca tine sunt exact audiența pe care o doresc.
  • Du-te spânzură-te.
Previzibil :) Trebuia să fie și unul ca tine, alături de cel care-mi comenta fotografia de profil...


Aș vrea să spun că a fost distractiv, dar n-a fost. E trist să vezi atâta ură investită în ceva care, în fond, chiar nu te privește. Nu-ți plac relațiile homosexuale? E în regulă, nu te băga într-una. E chiar atât de simplu.
Și ce fac alții în casa lor, în patul lor: șocant, dar chiar NU te afectează cu absolut nimic.


*Deși nu am absolut nimic cu orientarea sexuală a nimănui, nu-mi plac paradele gay. Să zicem că le înțeleg rostul, într-o oarecare măsură; până nu demult, homosexualitatea era pedepsită cu închisoarea sau chiar cu moartea (în unele părți ale lumii, asta încă se întâmplă), înțeleg nevoia de expresie și de acceptare, dar o paradă parcă e puțin prea mult. E ca un mod de-a te băga cu forța în sufletul celuilalt și de a-i urla „acceptă-mă, că de nu... !!!” Ca atunci când faci ceva voit-ostentativ, de exemplu te îmbraci în stil goth sau îți vopsești părul verde, și apoi plângi că lumea s-a uitat foarte lung și foarte ciudat la tine, ba unii chiar au aruncat cu chestii după tine. Nu; lumea nu e obligată să te placă, iar tu nu poți avea pretenții ca nimeni să nu aibă vreo reacție atunci când tu faci ceva ostentativ. Fii ce ești, îmbracă-te cum îți place; dar pentru tine, nu pentru ochii lumii. Ești gay? Fii gay! Ești goth? Fii goth! Vrei părul verde? Fă-ți părul verde! Dar asumă-ți aceste alegeri și fii sigur că le faci pentru tine, pentru sufletul și fericirea ta, nu ca să ai de ce să te plângi după aia că nu ești acceptat sau că cineva s-a uitat nu-știu-cum în direcția ta. Nu te vor accepta toți, fii sigur de asta. Iar cei care o vor face, te vor accepta așa cum te găsești; în mare parte a timpului, nici nu vor percepe cu ce ești îmbrăcat, vor percepe doar prezența ta.
Hai, pace.

joi, 31 mai 2018

De ce sunt enervante telefoanele

De fapt, nu telefoanele în sine sunt enervante, ci utilizatorii lor. Unii din ei.
Recunosc, eu nu am fost niciodată un fan al telefonului, fie el mobil sau stabil. O discuție la telefon cu mine se reduce la „Da, sunt bine. Ne vedem acolo, la ora H? Ok, rămâne cum am stabilit”. Și gata. Doar câțiva apropiați mă pot ține la telefon mai mult de câteva secunde, fără să încep să trepidez de nerăbdare sau fără să caut un pretext ca să închid; se știu ei care sunt, ăia cu care obișnuiesc să pălăvrăgesc și ore în șir, și la 2 noaptea :) În rest, sun doar dacă arde.
„Dar telefoanele sunt utile! Fii și tu în rând cu lumea, ce te sălbăticești așa!!”
Știu că telefoanele sunt utile; nu contest asta. De aia dețin unul, chiar dacă e departe de a fi un exemplar de ultimă generație, cu nșpe mii de funcții și aplicații, deci nu sunt chiar atât de sălbatică. Cât despre sugestiile de a fi „în rând cu lumea”, rog a fi scutită :)
Treaba e așa: eu una prefer să comunic față în față sau prin messenger/email. Cu mențiunea că, pentru mine, messenger-ul ESTE folosit ca un email. Adică: ai ceva de transmis, scrii frumos mesajul, că acolo rămâne, nu fuge niciunde sau ceva, iar eu o să-l văd și o să răspund când pot. Dacă n-am răspuns, înseamnă că n-am putut. Simplu, clar, eficient. Ah, bineînțeles, asta presupune să știi să scrii, pentru că limba „ceau, cf?” n-o cunosc.

Revenind: de ce mă enervează (mulți dintre) utilizatorii de telefoane?...

Nu pot lăsa telefonul din mână
Te întreabă ceva, tu începi să răspunzi, iar pe la mijlocul frazei te trezești vorbind singur. De ce? Pentru că el e foarte ocupat să scrolleze pe facebook și să butoneze în mesagerie. Începi să te gândești că, poate, ar trebui să scoți și tu telefonul și să-i răspunzi pe facebook la ce te-a întrebat, așa poate ar avea vreo reacție. Dar „spune, că te aud!”, insistă el, fără să ridice nasul din ecran. Mă, nu, nu mă auzi. Și ceea ce faci e lipsă de respect. Dacă te interesează cu adevărat ce am de zis, lasă naibii telefonul ăla zece minute.
Șoc și groază: n-o va face, pentru că ce se întâmplă pe facebook e mult mai important decât orice altceva. Mai important decât ce ai tu de spus, mai important decât concertul la care se află și din care nu va reține nimic până a doua zi (jur, parcă încep să-i privesc cu mai multă simpatie pe ăia care nu-și amintesc nimic dintr-un concert pentru că au fost mangă de beți; ăia măcar sunt în atmosferă), mai important decât ce se întâmplă pe scena unei săli de spectacol, mai important decât copiluțul din dotare care a căzut și s-a lovit... Mă gândesc că, probabil, au niște prieteni al naibii de interesanți, cum eu n-o să am niciodată, și că pe peretele lor se întâmplă lucruri cu adevărat palpitante; altfel chiar nu-mi explic fenomenul.

Sună fără motiv, în momente evident nepotrivite
Știu că e ziua ta liberă și că e foarte posibil să te fi întins puțin după prânz; sau că ești la muncă și că nu poți vorbi, că doar le-ai zis de nenumărate ori că, între orele..., să te sune numai în caz de urgență. Știu, dar nu le pasă. Ei se plictisesc și au chef de un small-talk, unul care s-ar întinde și câteva ore dacă ar fi după ei. Iar tu nu le închizi imediat telefonul în nas, pentru că ești mârlan dacă o faci (LOL).
Și ce mai faci?... Ai văzut ce verde-i iarba și ce albastru-i cerul?... Auzi, ce zodie ziceai că ești?... Știi, mă gândeam că problema cu my ex (pe care îl/o cunoști și tu) a fost din cauză că... Unde te gândești să mergi în vacanță peste 4-5 luni?...
Muncesc. Da, disting bine culorile. Balanță; de ce, se întâmplă ceva cu nativii anumitor zodii în următoarele cinci minute? Nu vreau să știu. Mă, n-am idee; ai găsit o mega-ofertă care expiră în cinci minute?...
Dacă nu sunt chestii care afectează următoarele cinci minute, parol, pot aștepta până seara, sau pot fi scrise într-un mesaj. Sau dezbătute la un ceai, pe o terasă. (Mai puțin nr. 4; aia să facă bine să nu-mi aterizeze nici măcar în mesagerie, mai ales dacă cunosc și eu persoana și se întâmplă să-mi fie simpatică, și e de căcat că vrei să mă bagi pe mine la mijloc în problema voastră care nu mă privește; mulțumesc, m-am lecuit de astfel de faze acu ceva vreme și am jurat că never again. Sunteți adulți, comportați-vă ca atare. Se acceptă doar dacă treaba e proaspătă și nu o cunosc pe cealaltă persoană, și, deci, pot să o înjur cât vrei că te-a făcut să plângi).
Să ne înțelegem, și să nu fie luat personal: NU-MI PLACE să fac small-talk la telefon. Nicicând, sub nici o formă, cu nimeni. Nici măcar cu maică-mea, dar ea e maică-mea și pentru ea fac asta. Știi, telefonul în sine mă împiedică să mă ocup și de altceva în timp ce tu-mi povestești despre vreme, despre nu știu ce articol conspiraționist ai citit sau despre ce ți-ai amintit legat de your ex care se întâmplă să-mi fie și mie pireten/ă, pentru că, în ciuda faptului că femeile au atenție distributivă, chiar nu pot să fiu atentă în același timp și la tine, și la ce lucrez. Sau la tine și la articolul pe care îl citesc, sau la tine și la paragraful pe care îl scriu. În schimb, pot să fiu atentă la ce îmi scrii tu pe messenger și să îmi fac și treaba, la calculator sau prin casă.

Nu sunt în stare să țină ca lumea în mână telefonul ăla
Așa, ca lumea, adică să aud și eu ce naiba spun. Asta, deși sunt exact acei palavragii de mai sus, ăia care te sună oricând, oricum, fără nici o jenă, ca să vorbească despre nimic ore în șir. Nici ei nu te aud pe tine când le spui că, bă, hai să vorbim mai târziu, și nici tu nu-i auzi pe ei ce îndrugă acolo. Dar se supără monstru pe tine dacă le închizi telefonul.

Insistă să te sune și să discute cu tine, deși se află într-o zonă fără semnal
Serios: ce anume crezi că obții din discuția asta, în care amândoi ne auzim cu întreruperi? E evident că n-ai semnal; ecranul ți-o arată, sunetul ți-o arată, totul îți urlă tare și clar că nu este semnal, dar tu suni, și mai suni odată după ce-am închis, și suni de zece ori, doar ca să-mi spui că nu ai semnal. No shit, Sherlock?!
Din aceeași serie: ăia care sună ca să-ți spună că sunt ocupați și nu pot vorbi, deși n-ai întrebat nimic. Și te mai și țin câteva minute bune la telefon pentru asta.

Scot sunete ciudate și deranjante
Fie că își dreg vocea zgomotos exact când răspunzi, pentru că nu puteau face asta înainte să te apeleze, fie că împănează discuția cu mulți, MULȚI de „ăăăăăăăăăăăăă” și „îîîîîîîîîîîîîîîîîîî” și „hmmmmmmm”, fie că mănâncă zgomotos în timp ce vorbesc, pentru că era imposibil să termine de mâncat înainte să sune, vor face ei în așa fel încât conversația asta să fie o experiență unică.

Sună fără să aibă habar de ce
Palavragiii menționați mai sus știu de ce sună: se plictisesc și vor să se audă vorbind; dar nu pot să vorbească pur și simplu singuri, că aia ar fi ciudat, așa că te vor suna pe tine ca să-i auzi și tu vorbind. Nu, ăștia sunt altă ciorbă. Ăștia sună, dar se blochează imediat după răspunsul tău la „ce faci?”. De aici încolo, va trebui să le smulgi cuvintele cu cleștele, în speranța că te-au sunat pentru că au nevoie de ceva și le e jenă să abordeze subiectul. În cel mai bun caz, descoperi că, într-adevăr, au nevoie de ceva, dar ce bine că le-ai amintit tu, pentru că ei nu ți-ar fi spus-o nici în ruptul capului. În cel mai rău caz, te chinui juma de oră degeaba să-i tragi de limbă, pentru că nu vor chiar nimic. Cel mai probabil, te-au apelat din greșeală și le e jenă să recunoască...

Deci, da; îndrăznesc să consider telefoanele ca fiind enervante. De asta evit să dau numărul de telefon persoanelor necunoscute sau vag cunoscute, de asta am telefonul pe silent în mare parte a timpului, de asta menționez de fiecare dată că prefer să discutăm prin email sau pe messenger.
Fiecare cu ciudățeniile lui; asta e a mea. Mă rog, una din ele :)


marți, 8 mai 2018

Despre discriminați și ofensați

Aș vrea să vă povestesc o întâmplare de acum câțiva ani, de pe vremea când eram membră a forumului oficial al Tarjei Turunen. Într-o zi, Tarja a anunțat că dorește să organizeze un mic concurs; cei care își făcuseră tatuaje cu ea, cu numele ei sau cu orice alte chestii legate de ea urmau să îi trimită fotografii ale respectivelor tatuaje, iar ea avea să-și aleagă preferatul; premiul era o convorbire telefonică cu artista.
Revoltă!... Toți fanii care nu aveau tatuaje au sărit de un metru în sus: cum adică?... Acuma trebuie să ne facem tatuaje cu ea?... Cu numele ei?... Cu numele pieselor ei?... Cu versurile ei?... Cum să ne facem tatuaje atât de repede?... Ce...? Cum...? De ce...? Discriminare!!!
Câteva zile mai târziu, pentru că forumul fierbea, fata a trebuit să revină cu explicații: în timpul turneelor, a întâlnit mulți fani care i-au arătat tatuaje inspirate de ea și muzica ei; ea a simțit nevoia să organizeze acest mic joc, special pentru ei. Nu, nu trebuia să-și facă nimeni tatuaje în timp record; chiar ne ruga să nu ne apucăm de astfel de lucruri. Nu, nu era cazul să se simtă nimeni discriminat; ne iubea pe toți în aceeași măsură. Și nu, chiar nu avea pretenția să ne pictăm mutra ei pe braț sau prin alte părți sau să le dăm copiilor noștri numele ei (era acolo ceva legat și de acei fani care își numiseră fiicele Tarja, dar nu mai țin minte exact ce); tot ce a vrut a fost să vadă fotografii ale tatuajelor cu pricina și să pună de-o bârfă cu ăla al cărui tatuaj îi plăcea cel mai mult. Și da, avea să mai organizeze jocuri și concursuri la care putea participa toată lumea, cu sau fără tatuaje...
În sfârșit.
Ideea era că artista sus-numită a trebuit să explice de ce, la ea acasă, pe forumul ei, a vrut să facă o chestie într-un anume fel. O chestie care, în fond, nu afecta pe nimeni, dar pentru care mulți au ales să se declare „discriminați”.
E ca și cum eu îl chem pe X la mine ca să discutăm o anume problemă, pe care vreau să o discut doar cu X, dar pe drum apare și Y care se autoinvită la mine și, pentru că îi spun că, știi, scuze, dar problema asta nu are legătură cu tine, Y începe să urle că am ceva cu el și se simte discriminat și ofensat.

... Sau e ca și cum un anume cinematograf pune în vânzare niște pachete de reduceri într-o anumită combinație, gen 2 adulți + 2 copii, numite, să zicem, Pachete Family, iar niște oameni aflați într-o altă combinație se revoltă pentru că se simt discriminați.
Să clarificăm: familia ți-o construiești cum vrei tu, cum simți tu. Familie cu mamă, tată și copii? Da. Familie monoparentală? Da. Familie cu două mame/doi tați și copii? Da. Familie în care părinții lipsesc și bunicii se ocupă de copii? Da. Familie cu cuplu de orice fel, dar fără copii? Da. Familie cu random dude și animăluțul din dotare? Da. Oricare dintre acestea e perfect ok, dacă tu te simți bine în cadrul ei; asta contează, la urma urmei, nu ce mârâie tanti Floarea de la doi. Că nu cu tanti Floarea de la doi stai în casă, nici nu-ți dă ea de mâncare.
DAR
Dacă cinematograful îți oferă niște pachete cu descrierile „2 adulți + 1 copil” și „2 adulți + 2 copii”, nu ai de ce să vii cu „dar dacă suntem familie de un adult și doi copii” sau „doi adulți și zece copii” sau „doi adulți+doi copii+bunica+cățelul+pisica”. Nici la magazinul din cartier nu negociezi să cumperi trei sferturi dintr-o pâine pentru că tu de atâta ai nevoie, dacă nu există această opțiune în lista de prețuri. Restul e melodramă.

Pe scurt: casa ta, regulile tale; iar când mergi tu în casa altuia, respecți tu regulile lui. Nu-ți place cum și-a vopsit pereții? Nu-ți place cum și-a aranjat mobila? Nu-ți plac subiectele propuse spre discuție? Nu-ți place mâncarea pe care ți-o servește? Atunci nu te duci în casa lui, simplu.
Și când e vorba să cumperi ceva: alegi din oferta existentă, beneficiezi de pachete de reduceri dacă te încadrezi în cerințe. Nu are nimeni nimic cu tine, doar că producătorul și-a ales un anume public-țintă în acel moment. Poate că data viitoare vei fi tu publicul-țintă. Nu-ți convine? Ești liber să alegi alt producător, la fel cum el e liber să-și vândă marfa cum crede de cuviință. Și te asigur că scopul lui e să vândă. Cumva sunt sigură că, dacă doamna mamă singură cu doi copii ar fi cerut pur și simplu pachetul Family de 3, fără multă vorbă, l-ar fi primit.

PS: se pare că Multiplex a băgat acum și pachet pentru familiile monoparentale, la sugestia mămicii ofensate de la care a pornit toată gălăgia. Mă întreb ce vor face când se vor revolta familiile cu trei sau patru copii. Nici pentru cazul lor nu există vreo opțiune, după cum văd pe afiș, și doar tot familii sunt, nu?...









marți, 10 aprilie 2018

Wow, scrii...?

... Scrii... poezii, nu? Ia recită-mi și mie vreo câteva versuri.
Măi tipule, nu, nu scriu poezii. Nu am nimic cu poezia, cunosc oameni care scriu niște poezii absolut demențiale (șocant: nu neapărat fete...), dar nu e felia mea. Și chiar de aș scrie poezii, nu m-aș apuca să-ți recit ție „câteva versuri”, pentru că ultima dată când am verificat nu eram o maimuță care bătea din palme la cerere :)

... Scrii?...  Adică ții un jurnal? Ce drăguț!
Da, e drăguț să ții un jurnal, dar de ce crezi că ți-aș vorbi ție, necunoscutule, despre asta?

Mda, mișto hobby.
Hmm stai să ne înțelegem: scrisul nu e un hobby. Scrisul e o stare, o necesitate. Este o nevoie viscerală de a exorciza niște demoni.
Să colecționezi timbre e un hobby. Observă diferența.

Mă, și eu vreau să scriu. Ce gen se vinde cel mai bine?
Mă... n-are sens să-mi chinui neuronii să-ți răspund la asta.

Am o idee. Construiește un personaj bazat pe mine!
Am și eu o idee: hai nu. Oamenii care ajung personaje în poveștile mele sunt speciali pentru mine, prezența lor a avut un anume impact asupra mea. De ce crezi că ai putea fi unul dintre ei? Mai mult: de ce crezi că eu aș scrie texte la cerere, pe gratis?

Să-mi spui când te apuci de altă poveste, s-ar putea să am și eu niște idei.
Dacă ai niște idei, folosește-le în bucătăria ta. Eu aș vrea ca povestea scrisă de mine să conțină ideile mele, pentru că are numele meu pe ea. Când o să am nevoie de ideile altora, o să le cer; mulțumesc de ofertă.

Mă deranjează că nu răspunzi mai des. Știi, s-ar putea să citesc la un moment dat cărțile tale, deocamdată vreau să văd cum îți atragi potențialii cititori și până acum îmi pari foarte rece.
Și pe mine mă deranjează că ai impresia că îți datorez ceva, random stranger, doar pentru că s-ar putea ca la un moment dat să citești cărțile mele. Faptul că nu reacționez la al tău fiecare „Bună dimineața”, „Bună după-amiaza” și „Bună seara”, urmate de pauză în așteptarea răspunsului, iar ca răspuns la răspunsul meu urmează eternul „Ce (mai) faci?” nu înseamnă că sunt rece; înseamnă doar că prefer conversații reale.
De fapt, știi ce? Poate chiar sunt rece. Am dreptul ăsta, la mine acasă. Nu-ți convine, știi unde e ușa. Mă rog, butonul de unfriend/block/etc. Foloește-l cu încredere, nu te ține nimeni cu forța aici.

Ți-am citit cartea. Ai putea să fii și tu mai... altfel cu mine. Să vorbești mai des cu mine.
Vorbesc, atunci când am ce. Vrei să vorbim despre cărțile mele? Cu tot dragul. Vrei să vorbim despre cărțile altora? Cu tot dragul. Vrei să vorbim despre muzică/natură/călătorii/filosofie/istorie/artă? Cu tot dragul; bineînțeles, toate astea în limita timpului disponibil. Că, între noi fie vorba, am și eu viață personală, nu stau lipită de facebook. Vrei să vorbim despre cât de bună îți par în poza de profil și despre ce mi-ai face dacă ai fi lângă mine? Am încheiat discuția. Faptul că mi-ai cumpărat cartea nu mă obligă să-ți suport nesimțirea.

De ce nu-ți pui și tu niște poze mai sexy pe facebook? 
De aia.

Ți-am citit cartea. Putem să ne întâlnim?
Da; la lansări de carte, la evenimente, poate la concerte dacă ne place aceeași muzică.

Nu ai sex explicit în poveștile tale. Ar trebui să fii și tu la modă, acum așa se face...
Când situația o va cere, va exista și sex explicit în poveștile mele. Deocamdată, (re)citindu-le pe cele publicate, chiar nu văd care personaje ar face sex pasional pe-acolo, cu descrieri detaliate întinse pe zeci de pagini, și de ce.
PS: nu am urmat niciodată nici o modă, iar acel „așa se face” mă lasă rece.
PPS: nu am nici ursuleți roz cu inimioare pe burtică în poveștile mele. Viața-i crudă.

De ce nu mai vorbești cu mine???
Pentru că m-am lămurit în ce te privește.
Pentru că n-avem nimic în comun.
Pentru că tu ești aici pentru agățat, eu nu.
Pentru că ultima dată când am vorbit cu tine ai fost nesimțit.
Pentru că... nu știu, pune-ți și tu creierașul la contribuție.


*Unele auzite în viața reală, altele culese de prin mesagerie. Aș vrea să spun că a fost o plăcere.
*Poza luată de pe google.com



miercuri, 21 martie 2018

Glumițe

Uite o chestie șocantă: unele glume nu sunt amuzante.
Nu știi la ce fel de glume mă refer? Oh, haide. Sunt alea care te fac să strângi din dinți atunci când le auzi, dar totuși râzi ca să nu se uite lumea ciudat la tine. Să nu-ți spună amicii sau colegii că ai îmbătrânit, că nu mai ai simțul umorului, că nu-ți merge mintea ca să pricepi gluma sau, dacă ești femeie, că probabil ești pe ciclu de te-ai ofuscat.
Că veni vorba: glumele legate de menstruație NU sunt amuzante. Nu, nu e amuzantă nici aia cu „ce-ai dragă, ești pe ciclu de stai așa crispată, hăhăhăhă?”. Și nici aia cu „ei, lasă, că mânuța și gurița ta nu sunt pe ciclu, *wink-wink*...”. Iar a comenta dispoziția unei femei aflate în acea perioadă a lunii, dragă dumnule, comparând realitatea cu reclamele la tampoane, e de rahat. Și știi de ce? Pentru că te plângi în mod indirect de dispoziția ei, ca și cum ar fi vina ei că se simte rău și nu se poate ocupa de dispoziția domniei tale. Îți recomand să mai citești o dată anatomia de a 7-a; mintea mătăluță a rămas exact acolo, în clasa a 7-a. Și nu, o femeie care îți atrage atenția că ești mârlan nu se află în „noaptea minții”, ci doar știe despre ce e vorba, spre deosebire de tine.
Singura glumă amuzantă pe tema asta e aia cu ciocolata: o vezi că mârâie, dă-i ciocolată. Nici măcar nu-i glumă, e real. Da, dă-i ciocolată și las-o în pace; asta e tot ce vrea în acele zile.

Știți glumele alea cu Gheorghe/Ion/Vasile/Bulă care o bate pe Mărie/Maricica/Ana/Frăsinica? Nu sunt amuzante. Nu într-o țară în care violența în familie se află la cote atât de ridicate. Nu într-o țară în care, la fiecare două zile, auzim cum o femeie a fost băgată în spital sau omorâtă de soț, iubit, amant, ex-mascul din dotare. Când mai spuneți un banc în care Bulă își bate nevasta, imaginați-vă că în locul nevestei lui e prietena voastră cea mai bună. Sau mama voastră, sau sora voastră, sau fiica voastră. Așa-i că parcă vi se strepezesc dinții și vă cam moare râsul pe buze?

Glumele alea de familie în care el vine mort de beat acasă, ea e cicălitoare, cei doi se urăsc în așa hal că s-ar ucide, el îi amintește ei mereu cu un ton filosofico-acid că nu e atrăgătoare, că e vacă și grasă și proastă?... A dracu dacă-mi (mai) vine să râd la ele. Recunosc, într-o vreme mă amuzau; acum încep să mă întreb de ce ăia doi mai sunt împreună și cât le trebuie până ajung să-și pună otravă în ceai și piedică pe scară.

Glumele cu nebuni? Nu sunt amuzante. Nu trebuie să mă credeți pe cuvânt; vă sugerez doar să căutați și să cunoașteți pe cineva care suferă de această boală, să vedeți cum se manifestă, și apoi să-mi spuneți dacă vă mai arde de râs.

Despre glumele cu viol nici nu vreau să discut.

N-o să bag aici faza cu PC-ul; e de bun-simț să tatonezi terenul înainte să-i spui bancuri cu negri unui negru sau bancuri cu blonde unei blonde și asta ține de gradul de deschidere a minții interlocutorului. Am avut în liceu o colegă blondă, frumoasă tare și isteață foc, care spunea toată ziua bancuri cu blonde și era absolut delicioasă.
O s-o spun, în schimb, pe aia cu „GÂNDIȚI înainte să vorbiți”. Nu pentru că ați putea ofensa pe cineva și îl veți forța să-și caute un safe-space, ci pentru că e mai bine să nu fiți mârlani, atât.



duminică, 18 martie 2018

Imperiul de sticlă






Nu ar fi trebuit să fie un roman.
A început așa, ca o joacă. A început cu o discuție oarecare cu un prieten, cu un „ce-ar fi dacă”, în vreme ce (re)ascultam albumul The Scroll of Stone al celor de la MAGICA; un album conceptual, o poveste superbă despre o prințesă și un demon și o călătorie inițiatică pe un drum spre necunoscut, prin păduri cu elfi, peste munți de gheață, despre lupte cu orci și trolli și demoni, amintind oarecum de Lord of the Rings. Ce-ar fi dacă, am întrebat noi atunci, prințesa Alma din poveste ar ajunge cumva în zilele noastre, poate chiar puțin mai încolo, într-un viitor nu foate îndepărtat, și ar vedea cum oamenii își pierd umanitatea pe zi ce trece? Ce ar spune, cum ar reacționa? Ce ar face?
Și, mai ales, cu ce demoni s-ar lupta de data asta?

Am scris atunci o povestioară simplă, de vreo câteva pagini, constând în mare parte dintr-un monolog interior al prințesei ce călătorise în timp și se trezise într-o lume complet nouă pentru ea. Era speriată, pe jumătate pierdută, dar încă perfect conștientă de faptul că trebuia să își învingă teama, că mai avea o datorie față de poporul ei, rămas fără regină prin dispariția ei, atunci, cu veacuri în urmă.
Dar... asta să fi fost tot? Era Alma un personaj chiar atât de speriat, de pierdut, de incapabil să se adapteze într-o lume modernă? Era cineva care doar să plângă după trecut, care doar să privească, pasivă, la ce se întâmplă în jurul ei? La urma urmei, era o prințesă silită de împrejurări să devină o războinică. O eroină care a salvat lumea. Cândva, demult, a înfruntat și învins un demon...

Așa că povestea a început să crească. A devenit o povestire, apoi o nuvelă, apoi... altceva. Prințesa Alma, la rândul ei, a început să crească. A devenit un personaj complex, cu bune și cu rele; mai presus de toate, a devenit un personaj uman. Un personaj cu care poți sau nu să fii de-acord, pe care să îl poți iubi sau contesta, dar cu care să poți empatiza.

Mereu mi s-a părut că eroii din basme și povești sunt prea bidimensionali. E cumva de la sine înțeles că un erou este doar bun, ia doar decizii bune și, la final, primește premiul cel mare. Nu am vrut asta; am vrut un erou cu un trecut întunecat, un erou care a făcut și greșeli, care a luat și decizii proaste. Am vrut un erou care cunoaște bine întunericul, pentru că l-a privit în față; s-a aflat în chiar mijlocul lui. Am vrut un erou care a trecut prin niște experiențe și care a ajuns la anumite concluzii.
Așadar, vă fac cunoștință cu Alma. O prințesă medievală ajunsă din greșeală într-un viitor nu foarte îndepărtat de zilele noastre, care trebuie să se confunte cu alți demoni decât cei din trecut. Sau, poate, aceiași?...

Alături de ea, veți întâlni și alte personaje interesante: Roderic, Lordul Protector, un orator desăvârșit; Konrad rebelul, cel mai vânat om din Aswor; Lady Morwenna, ale cărei rădăcini merg departe în trecut. Veți vedea și că răul nu este absolut, nici binele fără pată. Că un erou nu este pur, așa cum ni-l descriu basmele, legendele și cărțile de istorie; el ajunge cu adevărat erou abia după ce își acceptă latura întunecată și învață să o controleze.






luni, 12 martie 2018

The Age of HATE

Circulă zilele astea pe net un filmuleț cu o roboată. O știți; e aia cheală care vorbește despre ură. Ura ca modă, sau o modă a urii.
Într-adevăr, pare să fie la modă să urăști.
Și nu e vorba că nu-ți place ceva, aia ar avea sens. Atunci când nu-ți place ceva, poți aduce argumente. Nu-ți place un film pentru că e prea sângeros sau nu destul de sângeros. Nu-ți place o carte pentru că dialogurile sunt lipsite de profunzime. Nu-ți place o melodie pentru că versurile sunt aiuristice și vocea solistului nu-ți gâdilă urechea într-un mod plăcut. Nu-ți place o persoană pentru că prezența ei îți dă o stare de rău.
Nu, nu e vorba de a nu-ți plăcea asta sau cealaltă. E vorba de URĂ. Ură gratuită, viscerală, fără fundament și fără rațiune. Hatereală de-aia scârboasă, cu strâmbături și flegme și pumni în masă.
Ură împotriva unuia care nu e de-acord cu tine. Nu împotriva cuvintelor omului, ci a omului. Asta categoric nu va rezulta într-un duel al minții, într-un savuros război al argumentelor pro și contra, ci într-o serie de caracterizări și insulte picate din cer. Nu ești de-acord cu mine? Mă-ta-i hamster și tac-tu pute a fructe de soc.
Ură împotriva unei trupe random, de obicei una românească. Nu că nu-ți place pentru că... nu știu, muzica lor e proastă și imposibil de ascultat. Dimpotrivă, dacă stai să-i asculți, vezi că sună mult peste ce se cântă în România la ora actuală, ba chiar îi iau lejer pe mulți de afară. Și mai sunt și tineri, frumoși și entuziaști, și mai au și succes. Dar nu contează, îi urăști. Să crape, mama lor de încrezuți!
Ură împotriva unei chestii în vogă. O carte, un serial, un film. Nu reținerea firească față de ceva ce creează isterie în masă și pe care îți promiți să o verifici după ce se mai calmează lucrurile; nu respingerea a ceva ce e o porcărie sinistră și al cărei rost nu-l înțelegi nici bătut, nici cu ceva alcool la bord (Toilet, 50 Shades, spre voi arăt...). Nu, aia ar fi prea simplu. Vorbim de situația în care nici nu știi de fapt despre ce naiba e vorba, n-ai văzut o reclamă sau o frântură de film (și nici nu vrei să vezi), n-ai citit o pagină din cartea respectivă sau măcar un rezumat de pe wikipedia (și nici nu vrei să citești), dar îți strigi sus și tare ura față de acel trend, așteptând probabil să primești o medalie pentru asta.
Ură față de ceva prea comun. Ură față de ceva prea diferit. Ură față de ceva nou. Ură față de #metoo. Ură față de gala Oscar. Ură față de iubita lui Dragnea. Ură față de... mă rog, vizionați filmulețul cu roboata, n-are sens să repet eu ce spune ea.
Interesant, de cele mai multe ori văd o asemenea pasiune pusă în această ură, mai că-mi vine să cred că hater-ul de serviciu adoră în secret acele lucruri pe care jură că le urăște, dar, din motive știute doar de el, îi e rușine să recunoască...

... Există o grămadă de scenarii în ce privește sfârșitul lumii; toate implică o forță din afară. Fie că e vorba de o ploaie de foc, sau meteoriți, sau coliziunea cu alt corp ceresc, sau extratereștri care vin să ne rupă capetele... Adevărul e că nu e nevoie să vină o forță din afară să ne distrugă. Ne descurcăm foarte bine și singuri.