duminică, 19 martie 2017

And so it begins












Nu ştiu în ce măsură poate fi luată în serios activitatea mea literară de până acum. Ce e drept, am publicat mai multe texte de factură dark fantasy în reviste online şi în două antologii pe hârtie, am câştigat două premii pe care nu sunt sigură că le merit şi am vorbit în repetate rânduri, probabil pe un ton prea exaltat şi prea sigur, despre romanul la care lucrez de ceva vreme.
Privind în urmă, văd texte pe care, acum, le-aş scrie altfel. Văd texte pe care îmi doresc să nu le fi scris, pentru că au fost doar o zvâcnire de moment şi nu mă reprezintă. Văd texte care ar fi fost mai bine să rămână doar ale mele, pentru că au fost o joacă, un exerciţiu, nu neapărat ceva cu perspectivă şi finalitate. Nu în ultimul rând, văd texte pe care le-aș dezvolta în ceva mai solid.
Să nu se înţeleagă că regret ceva; fiecare poveste pe care am scris-o este o bucată din mine şi a însemnat ceva la un moment dat. Cel mai important, fiecare poveste scrisă a fost un pas înainte.

Cât despre roman, se scrie; va veni şi rândul lui. Există idei şi pentru un al doilea roman, dar şi pentru o serie de povestiri Fantasy-SF; voi vorbi despre toate acestea la momentul potrivit.

Consider că un scriitor este scriitor pe bune în momentul în care îşi ţine în mâini propriul volum. Despre asta vreau să vorbesc acum.
Despre Câinii Diavolului, volumul meu de debut.

Este vorba despre trei nuvele a căror acţiune se petrece în Franţa anilor 1660-1670; menţionând spaţiul şi timpul, fac trimitere, bineînţeles, la cazul misterioasei Fiare din Gevaudan, un moment real și întunecat din istoria Franței care nu a fost explicat nici până în zilele noastre.
Totul a început în iunie 1764, când o fiară neobișnuită a început să terorizeze regiunea Gevaudan din sudul Franței. Un lup, s-a spus, dar nu tocmai lup; era mare cât un vițel bine hrănit, cât un măgar, aproape cât un cal. Blana lui era roșcată și tărcată cu negru, ca la tigri, dar botul era lung, ca de ogar, iar urechile mici și ascuțite. Ucidea vite și tineri păstori, în mare parte femei și copii. Nu se temea de câini, nici de oameni, nici de arme; nu se temea de nimic. După o lungă și obositoare vânătoare ce a durat trei ani, fiara a fost ucisă, în final, când Jean Chastel a împușcat-o cu un glonț de argint. Trupul ei împăiat a fost expus în castelul marchizului d'Apcher, apoi la palatul Versailles.
Conform raportului autopsiei, care s-a păstrat, se poate presupune că ar fi fost vorba despre un animal exotic scăpat de la un circ, o hienă sau un hibrind dintre câine și lup; o altă teorie spune că, de fapt, era un câine mare, antrenat să ucidă. Însă este greu de crezut ca un simplu animal, din carne și oase, să provoace atâta panică. Parcă am fi tentați, totuși, să acceptăm supranaturalul, nu-i așa?...


După cum am spus mai sus, Câinii Diavolului este o miniserie ce cuprinde trei nuvele: Chipul întunecat al visuluiRoșie ca sângele e Furia și Câinii Diavolului. Veți pătrunde, împreună cu ducele Julien de Roanne și căpitanul du Jammel, în Pădurea Șoaptelor, pe urmele unei creaturi sângeroase, și veți vedea cum vânătorul devine vânat. Veți păși pe coridoarele castelului Beyssac în compania frumoasei prințese Odille de Montmorency. Veți alerga pe străzile Parisului, alături de patru cavaleri curajoși, hotărâți să răzbune o crimă monstruoasă.

Vă invit, deci, să parcurgeți aceste povești, să faceți cunoștință cu câteva personaje (zic eu) interesante și să le însoțiți la o mare vânătoare de lupi. Sau poate că nu sunt tocmai lupi...

După cum bine știți, Sire, suntem cu toții oameni încercați, botezați cu foc și plumb. Însă trebuie să vă mărturisesc: ne este frică. Ne este frică de umbrele mișcătoare ce tremură în colțul ochiului și care dispar în momentul în care întoarcem capul spre ele. Ne este frică de foșnetele din noapte ce se sting atunci când sărim din coșmaruri tulburătoare cu armele în mâini, urlând spre Beznă.
   Fiara ne pândește - din umbră, din ceață - cu colții ascuțiți lucind albi printre negurile ce ne înconjoară tăcute. Uneori, se arată. La mare distanță, și numai pentru o clipă. Ne privește de departe cu ochi de foc, adulmecându-ne spaimele, oboseala, neliniștea, apoi dispare, topindu-se în întunecimile dese. Mă întreb dacă este, într-adevăr, ceea ce căutăm, sau doar un joc de lumini, o imagine incertă născocită de mințile noastre cele atât de tulburate...”

sâmbătă, 31 decembrie 2016

Concluzii

Câteva cugetări, în așteptarea petrecerii de Revelion.
În mod normal, la sfârșit de an ar trebui făcut un bilanț. Bilanțul meu ar arăta cam așa:
- am reușit să împart un roman cu acțiune relativ simplă în trei părți oarecum complicate, care mi-au dat foarte multă bătaie de cap până le-am prins firul. Asta e, omul simte nevoia să își complice inutil existența. Partea bună e că acum personajele au consistență, acțiunea e complexă și... e aproape gata.
- am terminat nuvela Imperiul de sticlă.
- am reușit să fac rost de seria Cavalerii Pardaillan.
- am văzut o revenire spectaculoasă pe scenă a celor de la Magica. Aștept album nou.
- am văzut Lupu' cel Rău pentru prima dată în concert. A fost demențial!
- am avut deosebita plăcere să îi văd din nou în concert pe tunisienii de la Myrath, de data asta alături de trupa bucureșteană StoneLight. 
- am plâns cu sughițuri (iar...) la Norma, Boema, Traviata, Turandot. Am râs la Nunta lui Figaro, Contesa Maritza, Silvia. 
- am cunoscut oameni faini, am revăzut prieteni vechi, am râs și am plâns alături de oameni dragi.
- m-am mutat.
- mi-am luat o pisică. Un motan, de fapt. E mare, negru și destul de afectuos. Încă învățăm să ne acomodăm unul cu altul, dar suntem pe drumul cel bun.
- am aflat că sunt alergică la ambrozie, praf și ceva polenuri. Am rămas alergică la prostie, ipocrizie, superficialitate, roz strălucitor și muzică proastă. Cu blănița de animal încă nu am probleme, ceea ce e bine.
- am aflat, încă o dată, care îmi sunt adevărații prieteni. 
Nu cei care mă asigură de o sută de ori că suntem prieteni și apoi dispar ca măgarii în ceață, după ce nu le mai sunt de folos. 
Nu cei care fac ceva pentru mine, deși eu nu le-am cerut niciodată nimic, și apoi îmi scot ochii cu asta. Urăsc acest lucru și îl taxez de fiecare dată, la oricine, chiar și la membrii familiei mele. Dacă vrei să faci ceva pentru mine, îți mulțumesc. Voi face tot posibilul să mă revanșez atunci când voi avea posibilitatea. Dacă îmi amintești de acel ceva ca să îmi aduci reproșuri, te voi disprețui.
Nu cei care îmi pretind încredere necondiționată, dar ei nu sunt dispuși să îmi acorde aceeași încredere necondiționată, ba chiar îmi spun în față că vor fi atenți la comportamentul meu, la cei cu care discut, la tot ceea ce fac și că vor verifica în încă zece surse tot ceea ce spun. Încrederea chiar se câștigă cu greu și cu multă muncă, rare sunt cazurile când un om inspiră pur și simplu încredere și poți să iei de bun orice spune sau face. Vrei să am încredere totală în tine, va trebui să îmi acorzi aceeași încredere totală și să mă tratezi ca pe un egal. Nu, comportamentul de plod râzgâiat care n-a primit bomboane în secunda doi și faze ca „dacă te joci cu ăla eu nu mă mai joc cu tine” nu ajută.
Nu cei care mă tratează cu eject pentru activitatea (sau lipsa ei) de pe facebook. Hai să ne revenim, facebook nu înseamnă viața reală! Iar celor care chiar confundă facebook cu viața reală: îmi pare rău de voi. 
Nu cei care îmi bagă acele texte cu „prietenii adevărați nu trebuie să vorbească zilnic” atunci când îi atenționez că s-au distanțat, că răspund rece și monosilabic sau chiar răutăcios, iar mai târziu admit că, într-adevăr, s-au distanțat, în speranța că dracu știe ce se înțelege din asta. Apoi dau și block, pentru că se tem de o confruntare și, deci, nu vor să audă o replică la delirul lor. Într-adevăr, prietenii adevărați nu vorbesc zilnic, dar atunci când o fac, au discuții consistente, de la suflet la suflet, nu se ceartă pe teme cretine și apoi o dau în reproșuri și caracterizări care nu au legătură cu nimic. Și când au o nemulțumire sau o nelămurire legată de comportamentul prietenului, COMUNICĂ :)
Nu. 
Prietenii mei sunt oamenii aceia care ȘTIU că sunt alături de ei întotdeauna, la bine și la rău, fără să fie nevoie să îi asigur la nesfârșit în legătură cu asta, fără să aibă nevoie de confirmarea prieteniei mele printr-un like pe facebook. Ei ȘTIU că nu e nevoie decât să dea un semn, și voi fi acolo pentru ei. La rândul lor, și ei sunt alături de mine, și nici ei nu trebuie să îmi demonstreze asta prin activitatea lor de pe facebook. În final, naiba să-l ia de facebook. Prietenia se întâmplă acolo, afară, în viața reală, nu pe facebook.
Prietenii mei emană căldură și lumină. La fiecare întâlnire, reală sau virtuală, se vor purta ca și cum ultima noastră întâlnire ar fi fost ieri, chiar dacă nu ne-am mai văzut sau nu ne-am mai vorbit de ani.
Când lipsesc o vreme sau dau impresia că mă distanțez, primul lucru pe care prietenii mei îl vor întreba este „Ești bine? E totul în regulă?”, nu vor aduce un reproș cum că nu le-aș fi prietenă adevărată pentru că nu am distribuit nu știu ce pe același facebook sau pentru că nu am răspuns la un mesaj. Iar eu fac exact la fel atunci când un prieten drag lipsește din peisaj pentru mai multă vreme.
Prietenii mei se bucură alături de mine, plâng alături de mine, înjură alături de mine, iar eu fac la fel pentru ei. Pentru că avem empatie unii față de alții și așa e normal, chiar dacă nu ne plac aceleași lucruri, chiar dacă nu împărtășim aceleași păreri în legătură cu diverse, chiar dacă ceea ce îi afectează direct pe unii nu îi afectează în nici un fel pe alții.
Prietenii mei știu că între oameni există diferențe și că tocmai aceste diferențe ne fac unici și speciali.
Prietenii mei știu să savureze o discuție sănătoasă în contradictoriu, ascultă argumentele mele, le expun pe ale lor în timp ce eu îi ascult pe ei, acceptăm cu toții că nu există un adevăr absolut, ci fețe diferite ale aceleiași probleme, după care we all agree to disagree, tragem un râs pe cinste și tragem și o bere, așa cum e normal între prieteni.
În final, niște sfaturi banale, dar perfect adevărate și testate pe pielea mea: Fii atent la felul în care prietenul tău vorbește despre alții; așa le vorbește și altora despre tine. Fii atent la felul în care prietenul tău îi tratează pe cei care nu-i mai sunt prieteni, exact așa te va trata și pe tine. Fii atent la felul în care prietenul tău reacționează la bucuriile și tristețile tale, astfel vei afla ce valoare ai în ochii lui. Nu plânge după prietenii pe care i-ai pierdut; prietenii nu se lasă pierduți, pur și simplu. Poți să pierzi doar chestii, în nici un caz prieteni.

Dar, destul cu astea. Hai să ne pregătim pentru petrecerea de Revelion și pentru intrarea într-un an bun. Vă doresc tuturor fericire și împliniri. Fiți nebuni, râdeți mult, deschideți bine ochii, gustați viața din plin. La mulți ani!









marți, 27 decembrie 2016

Anunț



Se pare că am fost exclusă de pe paginile Dublu Tăiș, fără să fi fost anunțată în prealabil, deși am avut și eu o contribuție la acest proiect (copertele, așa bune sau proaste cum sunt, și nuvela Chipul întunecat al visului).

În consecință, voi considera și eu că proiectul Dublu Tăiș nu mă mai reprezintă în nici un fel.

Nuvela Chipul întunecat al visului, bineînțeles cu unele corecturi și adăugiri, va fi publicată în altă parte.

luni, 12 decembrie 2016

Nealegeri

Am fost întrebată de unde atâta uluială, revoltă, dezgust împotriva rezultatelor; doar era previzibil. Doar nu mă așteptam la alt rezultat, nu?
Ei bine, tocmai asta e problema: BA DA, mă așteptam la alt rezultat. Eram CONVINSĂ că va fi un alt rezultat. Se întâmplă că, după evenimentele de anul trecut, am foarte mari pretenții de la oamenii din jurul meu. Anul trecut, mii de oameni revoltați au ieșit pe străzi și, în numele unor tineri care au murit complet aiurea, din cauza neglijenței autorităților și a eternului „hai că merge și așa”, au răsturnat un guvern corupt. Asta m-a făcut să sper că lucrurile pot sta altfel. M-a făcut să sper că avem, într-adevăr, acea vână de care e nevoie pentru a le aminti aleșilor că ei sunt în slujba noastră, și că noi avem dreptul să îi sancționăm atunci când nu lucrează pentru noi; că suntem în stare să ne strigăm nemulțumirile acolo, afară, nu pe facebook. Că vrem să fim reprezentați de oameni onești, capabili, puși pe făcut treabă... Și da, după aceste evenimente, după aceste revelații, sunt crunt dezamăgită să văd că aceia pe care i-am dat jos anul trecut au fost acum aduși înapoi prin vot, cu o majoritate zdrobitoare! Dar hai să nu vorbim despre rezultate. La urma urmei, teoretic vorbind, asta a fost dorința alegătorilor, iar democrația ne permite să avem păreri diferite și să le exprimăm cu glas tare. Este dreptul nostru, al tuturor. Sunt sigură că fiecare om care a intrat într-o cabină de vot pe data de 11 decembrie a avut motivele lui să pună ștampila pe o anume siglă și nu pe alta.
Hai să nu vorbim despre rezultate. Hai să vorbim despre atitudine.
Nu mă revoltă atât rezultatele, cât procentul celor ieșiți la vot: mai puțin de 40%. Nu mă interesează ce vârste au avut alegătorii, ce posturi de televiziune urmăreau, ce muzică ascultau. Mă interesează faptul că au fost sub 40%. Ceilalți de peste 60% unde au fost?
Nu mă dezgustă atât partidul câștigător, cât pasivitatea și resemnarea celor care nu au mișcat un deget ca să împiedice dezastrul, în ideea că „oricum nu contează, nu se va schimba nimic”.
Pasivitatea, într-adevăr, nu a schimbat niciodată nimic.
Nici o revoluție nu a început cu o ridicare din umeri.
De asta nu se schimbă nimic, pentru că ridicăm din umeri și permitem ca lucrurile să rămână exact așa cum sunt!
Nu sunt uluită că harta e roșie; sunt uluită de nepăsarea, ironia, sarcasmul afișate de elite, de cei educați, de cei care ar trebui să se arate cei mai revoltați, cei mai scârbiți, cei mai uluiți.
Pentru că, în final, aici e problema: educația.
Cred cu tărie în faptul că oamenii pot fi educați, dacă li se oferă modelele potrivite și un mediu fertil. De aceea, mă aștept ca elitele, intelectualii, oamenii educați, oamenii cu un dram de cultură și bun-simț să iasă la înaintare într-un mod ceva mai evident și mai agresiv. Ei sunt primii a căror inteligență este insultată de astfel de situații; din tabăra lor aștept să văd revoltă și dorință de schimbare.
Dar, nu. Ei sunt primii resemnați. Ei sunt primii care adoptă o atitudine pasivă. Ei sunt primii care îi tratează cu o ironie (cred ei) fină pe cei care se arată nemulțumiți de faptul că ăia care ne iau la mișto de atâta vreme, care ne cer să îi lăsăm în pace cu Constituția, care ne amintesc că legile au fost votate de Parlament și tot Parlamentul le poate schimba, care ne râd în față când sunt dovediți ca infractori și li se face dosar penal, care se agață de imunitate, ăia, zic, au fost iar cocoțați acolo în vârf, ca să ne scuipe în cap de la înălțime.
Și, în final, chiar dacă nu vrem să recunoaștem: noi toți suntem de vină.
Noi suntem de vină că nu știm, NU VREM să știm ce înseamnă cu adevărat democrația, ce înseamnă să fim niște buni cetățeni, ce înseamnă să ne educăm în spirit civic și să ne asumăm propriul viitor. Ne convine condiţia de servilism, de spinare plecată, de mici şi proşti care trebuie duşi de mânuţă. Aşteptăm să vină guvernul şi cu preşedintele să ne facă, să ne dea, să ne măture în curte şi să ne cureţe şanţul din faţă.
Noi suntem de vină că la conducere ajung tot felul de ciudați, și nu numai că ajung, dar rămân acolo, deși îi vedem clar că își bat joc de noi, că sunt analfabeți, că sunt inculți, că uneori sunt infractori dovediți.
Noi suntem de vină că permitem. Permitem să fim manipulați, duși de nas, tratați ca niște sclavi pe plantație, deși ei sunt în slujba noastră, nu noi în slujba lor, noi le plătim salariile, pensiile, pensiile speciale, excursiile în străinătate etc, nu ne fac ei nouă favoruri.
Noi suntem de vină că stăm în case și ne rățoim cu Caps Lock pe facebook, în loc să mergem acolo, afară, și să spunem tare ce nu ne convine.
Uitați-vă la cei adunați la Standing Rock; au ieșit pe o vreme cumplită, au suportat frig, gloanțe de cauciuc, tunuri de apă, bătăi, umilințe, dar nu s-au mișcat de acolo până nu au primit ce au vrut. Așa se face treaba. Ei au reușit. Noi, pe când?








sâmbătă, 26 noiembrie 2016

Nu, nu ai voie

Nu ai voie să justifici violul şi agresiunea sexuală, spunând că "mi-am căutat-o".
Nu ai voie să îmi spui că mi-am căutat-o pentru că am purtat o rochie scurtă sau o bluză mulată.
Nu ai voie să îmi spui că mi-am căutat-o pentru că ţi-am răspuns la salut şi ţi-am zâmbit.
Nu ai voie să îmi spui că mi-am căutat-o pentru că "te-am încurajat" prin tonul prietenos al conversaţiei.
Nu ai voie să îmi spui că mi-am căutat-o pentru că mă aflam într-un anume loc, într-un anume moment.
Nu ai voie să îmi spui că mi-am căutat-o pentru că, în general, prefer compania bărbaţilor.
Nu ai voie să îmi spui că mi-am căutat-o pentru că am acceptat să beau un pahar de vin cu tine şi ţi-am permis (sau te-am rugat) să mă conduci acasă.
Nu ai voie să îmi spui că mi-am căutat-o pentru că "te-am provocat" prin prezenţa mea. Şi prostia ta mă provoacă să îţi sparg faţa, şi totuşi nu o fac.
Iar pentru magnificii care acţionează în grup, şi apoi dau vina pe EA:
- faptul că "nu e fată cuminte" nu e treaba ta. Ţie ţi-a zis NU, deci TU nu ai voie la ea. Nici tu, nici amicii tăi. Animalelor.
- faptul că "oricum e prostituată" nu e treaba ta. Înainte de toate, e fiinţă umană, la fel ca tine. Iar ţie ţi-a zis NU, deci TU nu ai voie la ea. Nici tu, nici amicii tăi. Chiar dacă aveţi o tonă de bani. Bestiilor.
- faptul că "a avut o fantezie şi a vrut cu trei" nu e treaba ta. Ţie şi-a zis NU. Tu nu eşti unul dintre cei trei. Şi categoric fantezia ei nu includea un câmp îngheţat, în plin sfârşit de noiembrie.
Cât despre cei care le găsesc scuze acestor inşi defecţi şi acuză victimele: sunteţi la fel de vinovaţi ca cei care au comis-o. Se numeşte complicitate.

De asemenea:
Nu ai voie să justifici hărţuirea, spunând că "eu am vrut-o".
Nu ai voie să îmi spui că eu am vrut-o pentru că mi-a fost milă de tine şi nu te-am trimis la dracu.
Nu ai voie să îmi spui că eu am vrut-o pentru că ţi-am răspuns ocazional la câte un mesaj.
Nu ai voie să îmi spui că eu am vrut-o pentru că ţi-am permis să iei loc lângă mine în bar.
Nu ai voie să îmi spui că eu am vrut-o pentru că ţi-am permis să te alături găştii mele la un concert sau la un film.
Nu ai voie să îmi spui că eu am vrut-o pentru că nu am folosit un ton destul de dur când ţi-am zis să ieşi afară din taxi-ul meu.
Nu ai voie să îmi spui că eu am vrut-o pentru că felul meu de-a fi lasă loc la interpretări.
Nu ai voie să îmi spui că eu am vrut-o pentru că nu mi-am lăsat amicii să îţi tragă o mamă de bătaie.
Javră.

Tot aşa:
Nu ai voie să mă loveşti, spunând că "am meritat-o".
Nu ai voie să îmi spui că am meritat-o pentru că nu m-am ridicat la nivelul standardelor tale.
Nu ai voie să îmi spui că am meritat-o pentru că nu ţi-am făcut mâncarea preferată, pentru că n-am avut chef să spăl vasele în secunda 2, pentru că am decis să las pe mâine curăţenia. În fond şi la urma urmei, ai şi tu două mâini. Îţi place să mănânci, trebuie să ştii să găteşti, indiferent de sex. Îţi place curăţenia, trebuie să ştii să speli/freci/cureţi/aspiri, indiferent de sex. Îţi place să te îmbraci frumos, trebuie să ştii să îţi aranjezi hainele, indiferent de sex. Vrei ceva ACUM, ai şi tu două mâini: fă-ţi. Nu, nu ai voie să mă loveşti nici când îţi spun toate astea.
Nu ai voie să mă loveşti pentru că ţi-am vorbit cu un ton care ţie nu-ţi place.
Nu ai voie să mă loveşti pentru că tac-tu ţi-a spus că "femeia trebuie bătută, ştie ea de ce".
Ai voie să mă loveşti doar dacă te lovesc eu prima. Doar atunci.

Şi:
Nu ai voie să îmi spui că nu pot, pentru că sunt fată.
Nu ai voie să îmi spui că nu pot să port albastru, pentru că sunt fată. E culoarea mea preferată.
Nu ai voie să îmi spui că nu pot să ridic un bolovan de 50 kg, pentru că sunt fată. Poţi să-mi spui că nu pot să-l ridic pentru că am EU 50 de kg şi, deci, nu am forţă suficientă. Nici tu nu poţi să-l ridici dacă ai înălţimea şi greutatea mea.
Nu ai voie să îmi spui că nu pot să fac o tură de creastă în Piatra Craiului, pentru că sunt fată. Poţi să îmi spui că nu pot să o fac (acum) pentru că nu am antrenament. Nici tu nu ai putea, în cazul ăsta.
Nu ai voie să îmi spui că nu pot să practic o meserie, pentru că sunt fată. Poţi cel mult să îmi spui că nu pot, pentru că nu am pregătirea necesară. Nici tu nu poţi fi chirurg, dacă nu ai studiat medicina.
Nu ai voie să îmi spui că TREBUIE să am o anumită atitudine, pentru că sunt fată. Atitudinea mea depinde de tine. În general, se spune că sunt de treabă. Dacă mă port ca o scârbă cu tine, probabil că problema e la tine.
Nu ai voie să îmi spui că eroii mei TREBUIE să fie domniţe feminine şi delicate, pentru că sunt fată. Ştii ce? Mi-e scârbă de acele personaje plângăcioase, mereu victime, mereu răpite, mereu ciuca bătăii pentru toată lumea. Scuză-mă că prefer eroine interesante, puternice, influente; chiar şi luptătoare, chiar şi nerealiste, chiar dacă mor la final. Nici ţie, domnule, oricine ai fi, nu îţi plac acele personaje masculine care zac într-un colţ şi se uită la tavan. La fel ca tine, prefer acţiunea. În plus, se spune că reginele cele rele sunt prinţesele care nu au fost niciodată salvate; şi ştim cu toţii că, în realitate, nu vine nimeni, niciodată, să te salveze. Te mişti într-o direcţie sau crăpi, cam aşa stă treaba în lumea reală.
Nu ai voie să-mi spui că nu pot să spun verde în faţă ce am de spus, pentru că sunt fată. Ba da, în morţii mamii ei de treabă, o să spun exact ce vreau şi exact aşa cum vreau. TOCMAI pentru că sunt fată, şi tocmai pentru că dumneata şi confraţii domniei tale obişnuiţi să spuneţi mereu că femeile nu se exprimă clar, că la ele nu înseamnă da, că "sunt bine" înseamnă probleme şi alte rahaturi de genul ăsta. Eşti sensibil? Te simţi ofensat? caută-ţi un "safe space", că tot e la modă.

Şi nu, nu ai voie să îmi trânteşti în scârbă un "eşti feministă" pentru că îţi spun toate astea. Feminism înseamnă egalitate în drepturi pentru toată lumea. Dacă eşti un om educat, trebuie să ştii asta, la fel cum trebuie să ştii că o feministă luptă pentru drepturile tuturor, bărbaţi şi femei; deci şi pentru drepturile tale.
Nu ai voie să mă numeşti nici feminazistă; nu te urăsc, nu mă consider superioară ţie, la fel cum nici tu nu ai voie să te consideri superior mie. Suntem tot oameni, avem tot două mâini şi două picioare şi suntem la fel de capabili să facem chestii. Că tu ai înclinaţii spre matematică şi eu spre artă, asta e altceva. Einstein spunea că toţi suntem genii, dar nu putem judeca un peşte în funcţie de abilităţile sale de a se urca într-un copac. Că unii posedă nişte abilităţi speciale, sau posedă un caracter net superior, asta e altceva şi nu ţine de sex.

Am hotărât să scriu asta azi, nu ieri, pentru că nu ar trebui să existe o zi specială în care să se atragă atenţia asupra violenţei împotriva femeilor. Ar trebui ca educaţia să fie realizată în aşa măsură încât violenţa să iasă, pur şi simplu, din discuţie, şi să fie văzută exact ca ceea ce este: o anomalie hidoasă care trebuie condamnată. Pentru asta, însă, este nevoie ca autorităţile, intelectualii, "vârfurile" să ia atitudine. Este nevoie ca noi, noi toţi, să fim conştienţi de faptul că suntem OAMENI. Diferiţi, da, dar oameni, egali în drepturi şi egali în faţa legii. Despre ASTA este vorba.




vineri, 16 septembrie 2016

Promovarea trupelor rock românești



Avem câteva trupe în România care cântă bine. Atât de bine, încât au atras atenţia caselor de discuri din străinătate.

De ce? De ce case de discuri din străinătate? De ce nu există în România case de discuri serioase, interesate să lanseze şi să promoveze trupele rock românești?

Se spune din start că publicul român nu e interesat. De unde ştim? I s-a dat publicului român şansa să asculte înregistrări de calitate ale trupelor româneşti? Auzim la radio/TV trupe rock românești? Nu, publicului român i s-a băgat în cap că ce e românesc e de căcat şi că doar ce e dincolo e bun, şi ascultătorul român de rock ajunge să ciulească urechile la trupe româneşti abia după ce sunt promovate dincolo, şi să cumpere un disc la preţ triplu faţă de cât ar costa dacă ar fi distribuit de o casă de discuri din România. Pentru că trebuie plătit şi transportul.

Nu ar fi mai normal ca trupele româneşti să fie ascultate şi promovate întâi în România? Nu ar fi mai normal să ne lăudăm noi străinilor cu ce trupe avem, în loc să aflăm noi de la ei că avem trupe bune? Personal, mi se pare foarte ciudat ca trupele româneşti cunoscute pe plan european să fie înjurate de români pe diverse forumuri internaţionale şi susţinute în mod agresiv de străini.

Nu e ceva greşit aici? Nu ar trebui ca în primul rând românii să susţină trupele româneşti?... Suntem atât de nesiguri şi lipsiţi de coloană vertebrală, încât avem neapărată nevoie de confirmarea altora că ceva autohton este bun şi deci are voie să ne placă şi nouă?...

Nu există puncte de sprijin pentru cei care vor să facă ceva, indiferent de domeniul de activitate, fie că e muzică, literatură, sport, proiecte științifice sau orice altceva, şi apoi ne mirăm că mulţi îşi iau lumea în cap. Iar după ce reuşesc să facă ceva sprijiniţi de alţii, atunci urlăm în gura mare că ăia sunt români de-ai noştri. Nu, greşit. Nu sunt „de-ai noştri”. Nu avem dreptul să îi revendicăm, dacă nu am fost în stare să-i ajutăm să ne reprezinte. Nu avem dreptul să ne mândrim cu ei, dacă atunci când am fi avut ocazia să îi felicităm pentru ceea ce fac ne-am apucat să-i înjurăm şi să le spunem să se lase de meserie.

Ce-am făcut noi pentru ei? I-am înjurat pe forumuri, i-am tăvălit prin recenzii şi prin cronici de disc. Şi nu pentru că ar fi fost răi, ci pentru că îndrăzneau să se ridice deasupra mediocrităţii, iar în România reacţia generală la încercarea de ridicare deasupra mediocrităţii este "Hai lasă că oricum n-ai nici o şansă, nu te mai chinui şi du-te ia-ţi o slujbă adevărată". Ăştia suntem, să nu ne ascundem după deget. Şi când se anunţă un concert sau festival cu trupe româneşti, replica următoare este "Şi cui îi pasă?"...

Păi normal, de ce să ne pese? Mai bine mergem să vedem o trupă de pe-aiurea care e pe val, sau care a fost cândva mare şi care acum, la sfârşit de carieră, vine şi pe la noi. De ce este înţeles prin definiţie că trupele alea sunt mai bune ca cele româneşti? De ce nu pot fi puse pe picior de egalitate? Sunt tot trupe, formate tot din muzicieni, care sunt tot oameni. Să nu se creadă că trupele străine sunt formate din extratereştri. Nu, doar au avut parte de sprijin şi promovare, şi astfel au ajuns să aibă concerte şi turnee. Dar noi, deşi din moşi-strămoşi ne lăudăm că ne iubim "ţara şi neamul", tot din moşi-strămoşi ştim că ce e străin e mai bun. Popor de ipocriţi şi de lingăi!...


Aflăm acum că vom avea un post de televiziune rock.

Un lucru bun, nimic de zis. Aștept, însă, să văd și trupe românești aici, promovate în egală măsură ca cele străine.

Eu atât am avut de spus. Rock on!




sâmbătă, 21 mai 2016

Cărți și personaje (I)

Oh, internetul. Acel loc vast, întunecat și întortocheat precum o junglă tropicală, în care riști să te pierzi. În care riști să dai peste tot felul de creaturi luxuriante, gata să te gratuleze cu un like dacă sunt de-acord cu tine sau cu o înjurătură dacă ai altă părere...
Mă fascinează și mă amuză înfocarea cu care sunt dezbătute diverse subiecte din cărți și din filme pe paginile dedicate acestora; cu câtă pasiune se ceartă fanii pentru a apăra onoarea unui anumit personaj și cu câtă ușurință îl trimit pe altul la dracu'. De ce nu, la urma urmei? Am citit cartea, am cunoscut „omul”, am intrat în mintea lui, am trăit o aventură împreună, ne-am bucurat și am suferit împreună. Suntem prieteni; acum e personal :) 
Pe vremea când eram elevă de liceu, profesoara mea de limba și literatura română, doamna Dumitrașcu Mihaela-Alexandra, căreia îi mulțumesc pentru toate pe această cale, insista că un intelectual nu trebuie să se implice emoțional în poveste. Nu am înțeles atunci la ce se referea. „Cum adică?” am întrebat-o. „Trebuie să citesc o poveste, o nuvelă, un roman așa cum aș citi cartea de telefon ?” Mi-a răspuns „Da, exact așa!” Am fost foarte contrariată. Nu ai cum, am gândit. Nu poți să nu te implici, să nu trăiești povestea.
Abia acum, după mai mult de zece ani, am început să înțeleg ce voia să spună. Nu era vorba să citești cartea cu o atitudine generală de „nemuritor și rece”. Ba dimpotrivă; trăiește-o, înțelege-o, iubește-o. Bineînțeles că vei iubi sau urî unele personaje, în mod sigur le vei judeca și le vei pune la zid ca și cum s-ar afla, reale, în fața ta. Însă ea vorbea despre depășirea acestui moment; despre detașarea de după lectură. Analiza unui personaj, a unei acțiuni se poate face doar de la nivelul cititorului detașat și lucid.

În această perioadă, seria Cântec de gheață și foc a lui Gerge R. R. Martin a stârnit o adevărată nebunie, mai ales acum, că serialul, aflat în plin sezon 6, a luat-o înaintea cărților, iar cititorii sunt la fel de curioși ca fanii serialului în ce privește continuarea acțiunii. Discuțiile de pe forumuri sunt aprinse, de la certurile pentru postat spoiler-e până la cele mai fanteziste teorii și diverse „armate” de fani care apără sau execută câte un personaj. Astfel, nu am putut să nu observ cum sunt realizate caracterizările, și nu am putut să nu zâmbesc și să mârâi câte un „nu așaaa, măi oameni buni” aproape de fiecare dată când am nimerit într-o discuție.

Sincer, nu m-am gândit niciodată că un text (zic eu) simplu poate duce la atâtea interpretări, la atâtea teorii, la extragerea atâtor înțelesuri care nu sunt acolo...

Deci, cum caracterizăm un personaj, după ce ne detașăm de acel inevitabil „îl iubesc/îl urăsc/vreau să crape”?... Și nu vorbesc despre caracterizările făcute „ca la școală”, din alea cu limbaj de lemn și alte abureli. Nici despre „nu ai voie să spui în vecii vecilor așa ceva”, pentru că o facem cu toții la un moment dat în discuții lejere. Problema apare atunci când luăm treaba destul de în serios încât să ajungem la certuri și înjurături cu străini pe net :)
În primul rând, nu facem acea greșeală generală de a-l scoate din context și de a-l aduce în vremea noastră, dacă acțiunea are loc într-un Ev Mediu fictiv; nu judecăm situația folosind standardele actuale și mentalitățile de secol XXI. Nu vom spune despre Daenerys Targaryen, de exemplu, că suferă de sindromul Stockholm; asta e o găselniță actuală, pe care o văd aplicată tot mai des în cele mai ciudate situații, inclusiv la filmul Disney Beauty and the Beast. Nici nu se vor trezi feministele din noi fetele - pardon, feminazis, pentru că feminismul înseamnă cu totul altceva - să protesteze împotriva căsătoriilor aranjate pe parcursul romanului (de exemplu, înțelegerea dintre Catelyn Stark și Walder Frey ca Arya să devină la un moment dat soția unui băiat Frey).

DAENERYS TARGARYEN. Dacă tot am menționat-o prima, voi începe cu ea.
Este incredibil câtă ură a atras această tânără prințesă atât din partea cititorilor, cât și din partea celor care urmăresc serialul. Am urmărit o grămadă de discuții și memes în care era pusă în opoziție cu Stannis Baratheon, în care era acuzată de incompetență, încăpățânare, aroganță, prostie, moralitate îndoielnică, slăbiciune, duplicitate, falsitate; singurul lucru interesant la ea e faptul că are dragoni, pe care nu îi stăpânește și apoi îi închide în beci. Hitler feminin. Nu e în stare să conducă o armată, în vreme ce Stannis e războinic încercat. Născută din incest ca Joffrey, deci nebună ca Joffrey. Obsedată de regulile ei, pe care vrea să le bage pe gât unor popoare cu legi diferite și culturi diferite. E o curvă care se culcă cu cine apucă. O adolescentă sclifosită în care urlă hormonii...
Pe de altă parte, feminazis spumegă din cauza violurilor repetate la care e supusă de soțul ei, khal Drogo, începând cu cel din noaptea nunții (vorbesc de carte aici, nu de serial; în serial este evident un viol), și îi trântesc diagnosticul acela care sună atât de frumos încât îl auzim peste tot în ultima vreme, sindromul Stockholm; doar astfel, spun ele, se explică atașamentul pe care îl dezvoltă pe parcurs pentru soțul ei. Nu are cum să iubească un pedofil care o abuzează în mod repetat! Apoi, girl power. Role-model. Femeia puternică și independentă care își ia destinul în propriile mâini într-o lume dominată de bărbați (fraza asta e atât de penibilă, încât I can't even. Este folosită mereu acolo unde nu e cazul, inclusiv la Scarlett O'Hara. Țin minte că m-am certat cu o doamnă inspector de limba engleză în legătură cu puternica Scarlett care se impune într-o lume a bărbaților. Serios, hai să ne calmăm!)...
În ultima vreme, mai ales după episodul 4 al sezonului 6 din serial, este comparată cu Aerys al II-lea, tatăl ei. Regele Nebun ardea oameni, ea arde oameni; Regele Nebun era fascinat de foc, ea e fascinată de foc. Regele Nebun... Ea... deci e nebună. Fiica tatălui ei. Aerys ar fi mândru să o vadă...
... Nu.
Fără a-mi aroga o neutralitate absolută, pentru că nu am ajuns la nivelul ăla (şi nu cred că voi ajunge vreodată), iată ce se spune despre ea în cărți:
- Daenerys este născută din incest, la fel ca majoritatea Targaryenilor.
- Este foarte tânără; are 13 ani în A Game of Thrones și cam 15 în A Dance With Dragons.
- Este descrisă ca fiind foarte frumoasă, micuță de înălțime, delicată și având trăsăturile specifice familiei, păr blond-argintiu și ochi violeți.
- Viața petrecută în exil, mereu pe fugă de teama asasinilor, și ieșirile violente ale fratelui ei i-au marcat întreaga copilărie; la 13 ani, e o fetiță timidă şi sperioasă.
- Căsătoria cu Drogo se dovedește a fi una fericită, în ciuda aşteptărilor, şi relația lor evoluează frumos. De asemenea, Daenerys se integrează rapid în noul mediu, învață limba și obiceiurile poporului Dothraki. Devine mai puternică, pentru că înțelege repede că Dothraki disprețuiesc slăbiciunea.
Despre relația cu Drogo: Drogo are în jur de 30 de  ani. Nu este vorba de o relație abuzivă cu un pedofil, după cum urlă feminazis și militanții pentru drepturile omului, ale copilului și ale animalelor; rămânem în context. În Westeros, dar și în realitatea vremurilor vechi, problema se pune diferit. Fata e copil până la prima menstruație, după care se consideră că poate avea copii, deci e femeie în toată firea. Realitate istorică: Margaret Beaufort s-a căsătorit la 12 ani cu Edmund Tudor, care avea 24, și la 14 ani l-a născut pe viitorul Henric al VII-lea al Angliei. Eleanor de Provence s-a căsătorit cu Henric al III-lea al Angliei la 13 ani; trei ani mai târziu îl naște pe Edward I. Anna de Austria s-a căsătorit cu Ludovic al XIII-lea la 14 ani. Maria Antonia a Austriei a devenit soţia lui Ludovic al XVI-lea la 14 ani; neconsumarea imediată a căsătoriei în acest caz e altă poveste, fără legătură cu vârsta lor.
- În ciuda mediului aspru și a întâmplărilor care o forțează să se întărească și să se maturizeze, păstrează o slăbiciune pentru cei neajutorați; copii, sclavi, oameni săraci. Își tratează slujnicele ca pe niște egale şi prietene, deşi sunt doar nişte sclave. Le interzice călăreților lui Drogo să violeze prizonierele, deşi, spun ei, aia e tradiţia lor. Se grăbește să aibă încredere în cei pe care consideră că i-a salvat, cum ar fi vrăjitoarea Mirri Maz Duur, dar nu ezită să îi pedepsească pe cei care i-au înșelat încrederea (aceeași vrăjitoare Mirri Maz Duur).
- Acționează impulsiv, adoptă soluţii care pot fi valabile doar pe moment. Gândește cu inima, nu cu creierul. Cucerește Yunkai, Astapor și Meereen pentru că e oripilată de ideea de sclavie. Eliberează sclavii, pedepsește stăpânii, ocupă tronul ca regină, își asumă îndatoririle care vin împreună cu titlul, face tot posibilul să treacă drept un conducător drept. Consideră că şi-a făcut şi îşi face datoria. Tinerețea și lipsa de experiență o împiedică să vadă că, deși eliberarea sclavilor e într-adevăr ceva uman și corect, totuși pe negoțul cu sclavi se baza economia zonei până la venirea ei, iar ea nu a oferit o alternativă, ceea ce va duce la faliment și la revoltă. Nu ştie (încă) să analizeze lucrurile în perspectivă şi să ia decizii pe termen lung.
- Dovada trădării lui Jorah Mormont și profețiile cu care este asaltată o fac să îi privească cu suspiciune pe cei din jur. Îl ia pe Daario Naharis ca amant, dar nu are încredere în el.
- Pentru că Fiii Harpiei îi ucid oamenii, Daenerys ia ca ostatici copii din diverse familii importante din Meereen. Refuză să îi rănească atunci când atacurile și omorurile continuă. În schimb, acceptă să se căsătorească cu Hizdar zo Loraq, după ce acesta îi promite (și îi oferă) 90 de zile de pace.
- Este conștientă de pericolul pe care îl constituie dragonii; îi închide în momentul în care un localnic îi prezintă oasele carbonizate ale fiicei lui, pentru ca oamenii să fie în siguranță.
- Nu fuge din Meereen; părăsește orașul călare pe Drogon pentru a-l împiedica să mai rănească pe cineva, după ce acesta a ars și a mâncat o luptătoare din arenă. A fost la un pas de a fi ea însăși prăjită și mâncată.

Are calităţi şi defecte; face lucruri bune, dar face şi greşeli. Să nu uităm că până şi foarte maturul şi foarte experimentatul Eddard  Stark a comis greşeli care, în final, i-au fost fatale. 
Nu este nici eroină, nici antagonist. Cred că cea mai mare greşeală în a discuta despre un personaj din universul Westeros, după scoaterea acestuia din context şi aducerea lui în lumea modernă, este acela de a-l plasa într-una din aceste două categorii: bun sau rău. Nu există buni şi răi; există perspective, există impresia fiecăruia că îşi face datoria, că drumul pe care l-a ales este cel bun. Ok, poate că Joffrey, Ramsay şi Muntele sunt răi, f*ck those guys :) (deşi probabil că, dacă îi analizăm din perspectivă psihologică, le găsim şi lor scuze...).
Daenerys are mândria unei prinţese, impulsivitatea unei adolescente de 14-15 ani, orgoliul omului care se vede pus într-o funcţie de conducere, dar şi voinţa de fier a cuiva mânat de spiritul datoriei. Pentru că ea, prinţesa Targaryen, consideră că are nişte datorii: datoria de a revendica tronul părinţilor ei, datoria de a eradica sclavia, datoria de a salva lumea
Este imatură (pentru că ESTE foarte tânără) şi acţionează după cum îi dictează inima, nu creierul. Nu este destul de calculată încât să treacă peste trădarea lui Jorah Mormont, deşi acesta i-a devenit între timp cel mai fidel aliat şi cel mai bun sfătuitor. Primul impuls este să îl trimită pe Barristan Selmy într-o misiune sinucigaşă, în loc să aprecieze sprijinul lui.
E de apreciat faptul că pune binele altora înaintea binelui ei, în special când e vorba de oamenii de rând şi de cei care nu au o voce a lor. Preferă să nu fie luată în serios pentru că nu îşi duce până la capăt ameninţările decât să ucidă nişte copii nevinovaţi. Doreşte să arate că e corectă, plătind fără discuţii pagubele produse de dragoni printre oile şi vitele localnicilor. Pune siguranţa supuşilor mai presus de orgoliul şi imaginea ei de "Mamă a Dragonilor", închizând fiarele când tatăl unei fetiţe moarte se prezintă în faţa ei cu oasele carbonizate. Însă trebuie menţionat că un Tywin Lannister, de exemplu, nu s-ar fi împiedicat de asemenea scrupule. Marea ei greşeală este aceea că îşi lasă expuse slăbiciunile, lucru de care duşmanii ei profită din plin şi fără întârziere.
Bineînţeles, ar fi fost preferabil să părăsească oraşele cucerite, unde evident nu este dorită şi, teoretic vorbind, chiar nu are ce căuta, să îl accepte ce soţ pe Quentyn Martell şi să înceapă rapid invazia Westerosului călare pe dragoni şi cu forţele Dorne în spate. Momentul ar fi fost perfect. Este ceea ce cu toţii ar fi dorit să vadă. Faptul că ea a ales să rămână la planul iniţial, căsătoria cu Hizdar zo Loraq pentru împiedicarea altor crime şi calmarea Fiilor Harpiei, demonstrează că îşi ia rolul în serios, vrea să facă treaba până la capăt şi să îşi cureţe singură mizeria. Chiar ea se întreabă la un moment dat: cum ar putea să conducă Şapte Regate, dacă nu reuşeşte să facă ordine în trei oraşe? Vrea să îşi demonstreze sieşi că poate să facă asta. Chiar dacă, de fapt, ar fi fost cel mai bine să nu intervină deloc în cultura şi tradiţiile zonei şi să plece mai departe încă de la început, hotărârea ei e de admirat. Să reţinem că are 15 ani în acest punct.

Cea mai bună caracterizare i-o face Tyrion: "I know that she spent her childhood in exile, impoverished, living on dreams and schemes, running from one city to the next, always fearful, never safe, friendless but for a brother who was by all accounts half-mad...a brother who sold her maidenhood to the Dothraki for the promise of an army. I know that somewhere upon the grass, her dragons hatched, and so did she. I know she is proud. How not? What else was left her but pride? I know she is strong. How not? The Dothraki despise weakness. If Daenerys had been weak, she would have perished with Viserys. I know she is fierce. Astapor, Yunkai and Meereen are proof enough of that. She has survived assassins and conspiracies and fell sorceries, grieved for a brother and a husband and a son, trod the cities of the slavers to dust beneath her dainty sandalled feet."


O teorie spune că ar fi, de fapt, fiica lui Rhaegar şi a Lyannei. Exclus. S-a născut la Dragonstone, într-o noapte foarte furtunoasă, iar Rhaella Targaryen a murit dându-i viaţă. De aici şi porecla Daenerys "Stormborn". Din aceleaşi motive, nu poate fi nici fiica Asharei Dayne.

Totuşi, e ceva cu "casa din Braavos, cea cu uşă roşie şi lămâi la fereastră". În Braavos nu cresc lămâi, dar în Dorne da. Probabil că asta are o semnificaţie şi o vom afla pe parcurs, când apar următoarele volume (sau următoarele episoade, dacă vor avea vreo legătură cu cartea).

Referitor la profeţia cu The Stallion That Mounts the World şi la cele două vise în care apare războinicul cu păr argintiu şi ochi violeţi, dar cu piele arămie şi trăsături dothraki, adică Rhaego, fiul ei născut mort. Daenerys este numită, la un moment dat, "Child of Three"; iată ce ar putea să însemne asta. Ea este o prinţesă Targaryen, dar a fost "cizelată" şi "şlefuită" de dothraki, devenind parţial o dothraki. A petrecut o noapte în flăcările rugului funerar al lui Drogo şi a ieşit din cenuşă ţinând trei dragoni în braţe, ceea ce poate fi asemănat cu o moarte şi o renaştere. Astfel, al treilea părinte al ei este ea însăşi; pentru că atât Jorah Mormont cât şi Barristan Selmy o aseamănă cu Rhaegar, reiese că Rhaego, copilul ei, este chiar ea. Daenerys va fi "The Stallion That Mounts the World".

Şi, pentru că "dragonul are trei capete", iar Daenerys are trei dragoni, trebuie să apară încă doi călăreţi de dragoni. Teoria general acceptată este că Jon Snow este unul din ei, iar altă teorie, mai recentă, îl propune pe Tyrion. Dar despre asta, într-un articol viitor.


Notă personală: mi se pare un personaj interesant, bine construit, palpabil. O percep ca fiind umană. Îmi place evoluția ei. Apreciez punctele ei slabe, chiar dacă o fac să comită greșeli, chiar dacă greşelile ei atrag necazuri mari. Învață repede. Într-un articol, era comparată cu Henric al VII-lea al Angliei, care, la fel ca ea, a trăit în exil, dar s-a întors cu o armată puternică pentru a revendica ce îi aparținea de drept. Eu aş fi vrut să o compar cu Elizabeth I, prinţesa despre care nimeni nu a crezut vreodată că va fi regină, dar a fost, şi încă una a naibii de bună, însă nu are stofă pentru aşa ceva. Sau, cel puţin, nu încă. În punctul în care se află, aş spune că varianta cea mai bună este să se căsătorească cu un prinţ/rege bun războinic, calculat, competent, care să plece urechea şi la sfaturile ei, dar care în mare parte să fie un tip dintr-un material dur, iar ea să se axeze mai mult pe activităţi caritabile şi implicare în viaţa oamenilor de rând, precum Buna Regină Allysanne. M-ar distra la culme ca asta chiar să se întâmple, şi omul cu pricina să fie Stannis Baratheon.
Mă aștept ca Daenerys să invadeze Cele Șapte Regate, chiar să le cucerească, cu toate că nu aș băga mâna în foc că va rămâne pe tron. Poate că, la final, nici nu va conta cine va fi pe tron. Dacă va fi cineva.
Serialul a stricat-o şi a transformat-o mult. Dacă în carte Missandei este cea care îi face o prezentare lungă cât o zi de post, înşirându-i toate titlurile posibile şi imposibile, ea preferând să amintească doar partea cu Targaryen şi "khaleesi", uneori Mama Dragonilor, dar plăcându-i mult mai mult numele de Mysha, "mamă", pe care i-l dau sclavii eliberaţi, pe ecran Emilia Clarke ne aminteşte în fiecare episod că ea este muma zmeilor, sfarmă-piatră, strâmbă-lemne etc, la fel cum Viserys nu scăpa nici o ocazie să ne spună că el este Dragonul, Regele Dragon, Sângele Dragonului, şi ştim cu toţii la ce a dus asta. În carte e mai rece, mai calculată, în serial e mai sangvinică, iar vocea actriţei e prea stridentă şi nu se potriveşte cu personajul. De asemenea, a fost băgată în foc de două ori, deşi Martin a spus clar că Targaryenii nu sunt imuni la foc, că naşterea dragonilor şi "Daenerys cea nearsă" a fost un eveniment unic şi magic, fără legătură cu sângele ei "de dragon". În acest punct, prevăd că moartea personajului din serial (poate şi a celui din carte) va fi provocată de foc; data viitoare când îşi va înşira titlurile şi va păşi în flăcări, trucul nu va mai ţine. Sper să mă înşel, nu aş vrea să o văd murind. Dar... Valar Morghulis.

Notă și mai personală: cred că mi-ar plăcea să o cunosc, deși probabil mi s-ar părea cam exaltată și cam megalomană. Aș asculta-o povestind despre dragoni, la o gustare cu fructe şi brânză stropită cu un vin auriu de Arbor, și aș zâmbi.