joi, 30 iulie 2015

Nopțile din Dorchadas Bay

   „... Nemărginirea ce se întindea înaintea lui era atât de vastă, încât simţea că pierde consistenţa pământului de sub picioare şi chiar pe cea a propriului trup. Ceva ca o gheară nevăzută îi apăsa pieptul, provocându-i ameţeli acute. Trebuia să privească des în jos, pentru a se asigura mereu că se oprise pe piatră solidă, şi că marginea prăpastiei se afla la o distanţă potrivită de el.
   Ultimele raze de soare pătau cu sângeriu niște nori destrămați ca o țesătură veche; un vânt umed îi răvăşea pletele şi îi umfla poalele lungi ale hainei. Era liniște și nemișcare. Nu vedea trecători cu joben și baston de plimbare care să îl salute din mers; aerul nu era străbătut de siluetele albe ale pescărușilor. Pescărușii nu vor veni niciodată aici, constată el, oarecum mirat. Nici focile nu își vor urca trupurile greoaie, de un negru-catifelat, pe stâncile cu muchii tăioase. Cerul rămânea încremenit într-un amurg roşu; depărtările erau largi, pustii şi lipsite de viaţă. Iar jos, în hău, valurile îşi urlau cântecul lor neîntrerupt – uneori lin, alteori aspru – izbindu-se sălbatic de stâncile negre, ascuţite asemeni colţilor dintr-un bot căscat...
   Ceva lipsea, observă el, rotindu-și privirea în jur. Ceva important, fără de care acel tablou nu era complet. Îşi munci creierul pentru câteva clipe bune, până să îl vadă, și să realizeze, în sfârşit, unde se afla. O teamă nedefinită puse, treptat, stăpânire pe el. O nouă neliniște, mai puternică decât aceea că ar putea să cadă în gol și să fie zdrobit de pietre. Așteptarea grozăviei – se va întâmpla, negreșit, i-o spuneau încordarea dureroasă care îi strângea stomacul, și sudoarea rece care îi scălda fruntea, prelingându-se în jos pe tâmple și obraji. Era acolo, în stânga, înalt până dincolo de nori, cu turnurile pierdute în neguri, negru și tăcut ca o fiară ce pândește în umbră...
   ... Atunci, o ceaţă deasă se lăsă pe neaşteptate, înghiţind deopotrivă cer şi apă. Nu se mai zărea nimic; doar bezna albă, cu miros sărat, ce învăluia totul şi se strângea tot mai mult în jurul lui ca o mantie rece. Ştia că trebuia să plece de acolo, că ceva groaznic urma să se întâmple, dar se temea să se mişte. Undeva, foarte aproape de el, se căsca hăul cel adânc şi negru, însă ochii lui orbiţi nu puteau să îl vadă. Tăcuseră şi valurile; așteptau acolo, jos, gata să îl primească. Şi tăcuse şi vântul, probabil murise între stânci.
   În tăcerea aceea grea, ce coborâse împreună cu ceaţa, auzi deodată paşi. Paşii cadenţaţi ai unor copite, răsunând tot mai aproape; piatră lovind marmură, gresie şi granit într-un ritm înnebunitor. Ghici un rânjet drăcesc pe un chip de ţap negru, şi o sudoare rece îi cuprinse fruntea înfierbântată, gâtul înţepenit. Spaima îi spunea să nu se întoarcă, să nu privească, pentru că ştia ce va vedea, şi ştia că nu vrea să îl vadă; dar trupul nu îl asculta, ochii priveau împotriva voinţei lui. Era şi ea acolo, frumoasă şi palidă, cu părul despletit, îmbrăcată în alb, pe jumătate pierdută în ceaţă. Buzele ei ca sângele, ca vinul şopteau ceva, dar nu o auzea, cuvintele ei nu ajungeau până la el.

   Apoi, chipul ei se estompă în umbre fluide și aburi mișcători. Fuioarele de ceață zburau cu repeziciune prin fața ochilor lui; aerul rece îl izbea ca un bici. O teamă paralizantă, vecină cu nebunia, puse stăpânire pe el. Cădea. Văzu apa venind spre el cu o viteză amețitoare, și stâncile ițindu-și crestele dintre valuri. Se încordă, în aşteptarea impactului, şi deschise ochii larg, cu o tresărire violentă şi cu un ţipăt înăbuşit în gâtlej.”
(Ea a venit cu noaptea - Fragment de roman)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu