Anne Boleyn - 2021

M-am trezit cu acuzații de rasism, îngustime a minții și lipsă de gândire pozitivă în ultima perioadă, pentru că refuz să accept cu ușurință anumite modificări de, hai să-i zicem „viziune”, în ecranizarea unor povești vechi și în producțiile istorice.
Da, recunosc și îmi asum: când citesc o poveste și aud că povestea va fi ecranizată, eu mă aștept să văd pe ecran acele personaje despre care am citit, așa cum au fost descrise. Iar când e vorba de o producție istorică, mă aștept ca actorii să fie selectați în primul rând în funcție de talent, dar și după asemănarea cu personajul pe care îl vor juca. Dacă nu seamănă de la natură cu personajul respectiv, există machiaj și costume.
Pentru că, dragii mei, arta înseamnă ȘI imagine. În special când e vorba de lumea scenei și de televiziune. 

Acestea fiind spuse, evident că am strâmbat din nas la producția Anne Boleyn (2021), cu Jodie Turner-Smith în rol principal.

Foto: tatler.com 

Miniseria de trei episoade își propunea, zice-se, să o arate pe Anne Boleyn „așa cum nu am mai văzut-o niciodată”, „așa cum a fost ea”, într-un film mai mult „psihologic” decât istoric. Mai exact, se voia a fi o prezentare pe larg a evenimentelor din 1536, dar cumva din perspectiva Annei, o perspectivă „feministă”. În ce privește distribuția, s-a întâmplat ceva numit „color-blind casting”, adică actorii au fost selectați strict în funcție de talent, fără legătură cu asemănarea lor cu personajele.
Jodie Turner-Smith (Anne Boleyn) însă a spus într-un interviu că, de fapt, nu e vorba de „color-blind casting”, ci dimpotrivă, în felul acesta va fi mult mai evident cât de „în afara acelei lumi” e Anne. 
Sincer, n-am idee ce a vrut să spună cu asta. Anne era o curteană, s-a aflat mereu în elementul ei. 
În sfârșit...
Am o mare slăbiciune pentru Anne Boleyn. Am citit cam tot ce se poate citi despre ea, am vizionat filme și docmentare despre ea, am o anume imagine în cap atunci când mă gândesc la ea. Da, inclusiv o imagine fizică, deși nu există un portret contemporan clar al ei. Evident, m-a înfuriat totul legat de acest film, de la ideile expuse prin interviuri până la distribuție.
Inițial, nici nu am vrut să văd nimic; presimțeam că o să mă cert cu ecranul de la primele 3 minute. Apoi, tocmai pentru că am o mare slăbiciune pentru Anne (și pentru că mi s-a reproșat de mai multe ori că sunt rasistă când am comentat despre ce e în neregulă la un film/serial istoric cu o distribuție fără legătură cu personajele istorice...), m-am hotărât să trec de aparențe și să-l văd, așa cum aș vedea o piesă de teatru.
La urma urmei, la teatru sau la operă nu contează cum arată artistul sau cât de bine seamănă cu personajul pe care îl interpretează; acolo contează costumele, decorurile și prestația.

Și, oricum, nu poate fi mai rău decât The Other Boleyn Girl, nu?... Nu?!

Ei bine... 
Jodie Turner-Smith e o femeie extrem de frumoasă, foarte expresivă și foarte talentată. Nu am absolut nimic să-i reproșez, a jucat remarcabil. Sau, mai corect spus: a făcut ce s-a putut cu materialul care i s-a dat. Și mi-a plăcut cât de bine o prindeau rochiile în culori intense - turcoaz, verde-petrol, albastru regal, roșu aprins - mai ales în contrast cu doamnele de companie ale reginei, îmbrăcate în culori palide, gen roz-prăfuit sau verde-șters. Din acest punct de vedere, s-au făcut alegeri bune. Doar că rolul în sine (mă refer strict la felul în care a fost scris personajul ei) e departe de prezentarea oferită spre publicitate.

„Anne Boleyn, așa cum nu a mai fost văzută niciodată”. 
Probabil Anne, așa cum nu a mai fost văzută niciodată, e Anne cea reală. Pentru că majoritatea producțiilor istorice pe tematică Tudor au arătat-o pe Anne ca pe o seducătoare cu pleata în vânt și juma' de piept la vedere (din păcate, spectatorul de secol XXI nu poate considera ca atrăgătoare o femeie cu părul și pieptul acoperite...), foarte experimentată sexual (doar a crescut în Franța, nu? Și spectatorul de secol XXI nu poate asocia Franța decât cu promiscuitatea sexuală...), hrăpăreață, țâfnoasă, intrigantă și avidă de putere.
Și exact așa mi-o arată și aici. Hipersexualizată, cu părul la vedere, cu pieptul la vedere, și mai nesuferită decât Annele din The Other Boleyn Girl și Wolf Hall la un loc. 
În plus, se ceartă ca la piață cu prințesa Mary, prima fiică a lui Henry, îi răspunde vulgar mătușii ei, Lady Shelton, și în general împarte palme și replici acide în stânga și-n dreapta.

Hai să stabilim niște lucruri. 
Anne cea reală a avut o reputație nepătată, până în momentul în care Henry al VIII-lea a devenit extrem de insistent pe lângă ea. A existat acel episod cu Percy, dar nu s-a întâmplat nimic scandalos sau nepotrivit între ei; au fost doar doi tineri care s-au îndrăgostit și au vrut să se căsătorească; din păcate, nu s-a putut, din cauza diferenței de rang, dar aia e altă poveste. 
Anne cea reală a crescut în Franța, da; a slujit acolo ca doamnă de companie a reginei Claude, la cererea expresă a acesteia. Regina Claude e amintită de istorie ca o femeie pioasă, care le-a impus un cod moral foarte strict domnițelor ei. Dacă regina Claude a cerut personal ca Anne să rămână lângă ea, înseamnă că Anne avea ceva aparte și, mai ales, nu prezenta înclinații spre promiscuitate. 
De asemenea, la curtea Franței se aflau mulți filosofi și artiști; la curtea Franței se aflau Louise de Savoia și Marguerite de Navarra, două splendide doamne ale Renașterii, iar Anne cea reală a învățat foarte multe de la toți aceștia. 
Anne cea reală L-A RESPINS pe Henry. Nu, nu se juca cu el ca să-l determine să o ia de nevastă; nimeni nu l-a crezut pe Henry în stare să părăsească o prințesă spaniolă cu relații puternice pe continent pentru a se căsători cu fiica unui cavaler. 
Contemporanii o descriu pe Anne cea reală ca fiind curteana perfectă; o prezență extrem de plăcută, cu maniere rafinate, vorbă aleasă și o mare pasiune pentru filosofie. Ce e drept,  îi cam plăceau discuțiile în contradictoriu și avea un temperament vulcanic. Nu a fost un înger. Și mai mult ca sigur că gura ei mare a dus-o în final la eșafod. 

Ei bine, pe această Anne nu mi-o arată nici o producție; abia dacă o întrezăresc în documentare, și se vede ceva din latura ei artistică în The Six Wives of Henry VIII (1970). Anne of the Thousand Days și The Tudors au încercat să scoată în evidență complexitatea personajului, dar tot a trebuit aruncat acel voalat „Ai învățat oarece chestii în Franța...” (și nu era vorba de filosofie, muzică, dans, științe politice sau maniere curtenești). 

Am văzut-o, în schimb, pe aceeași Anne din toate celelalte filme și seriale de până acum, cu ceva insistență pe partea de afurisenie în primele două episoade, împănate cu câte un „vai cât îmi iubesc bărbatu și copilu și fratele” pe post de redeeming qualities. Și foarte doritoare să facă sex sălbatic cu soțul ei, deși e gravidă în... nu-mi dau seama câte luni, pentru că are burta mai mare ca ea. Filmule, Anne cea reală era gravidă în trei luni în ianuarie 1536; când a pierdut sarcina, spune ambasadorul spaniol Eustace Chapuys, fătul mort arăta ca un băiat la trei luni - trei luni și jumătate de la concepție. Ca să nu spun că, în perioada respectivă, relațiile intime dintre soț și soție încetau în momentul în care soția anunța că e gravidă, iar regele și regina oricum aveau dormitoare separate. 
Dacă sarcina ei ar fi fost atât de avansată cum se vede în film, Anne s-ar fi aflat deja la izolare; nici vorbă de foială de voie prin palat, harță cu unii, înțepături cu alții, palme în stânga, răsturnat mese în dreapta, momente porno cu soțul etc. Dar filmele astea, cu toate că se laudă în toate interviurile și declarațiile de presă cum au lucrat ei cu o grămadă de istorici ca să prezinte evenimentele cât mai exact, pur și simplu nu par să proceseze cum funcționau unele lucruri la 1500. 
Și care e faza cu gestul de a săruta rivala pe buze, în semn de intimidare? Exact aceeași scenă apare în The Spanish Princess, când Elizabeth de York o întâmpină pe Catalina de Aragon. Serios, filmule? Da, într-adevăr, asta încă n-am mai văzut în nici un film despre Anne Boleyn...

Costumele sunt groaznice. 
Am menționat mai sus cât de frumos arată actrița în culori aprinse. Culorile sunt foarte bine alese pentru regină și doamnele ei; din păcate, rochiile sunt făcute din materiale ieftine care, în mare parte, stau ca naiba pe actrițe, iar croiul lor nu are legătură cu nimic. Se vede o încercare de a reproduce niște elemente din moda anilor 1530, dar nu prea le iese, parcă ar fi costume de Halloween cumpărate de pe ceva site chinezesc. Bijuteriile fie lipsesc cu desăvârșire, fie arată de parcă ar fi din pleu. Încep să apreciez The Tudors; acuratețe istorică scăzută spre deloc, costume mai mult spre fantasy decât spre Anglia anilor 1500, dar măcar arată frumos pe actori și pe sticlă, se vede că s-a depus un efort acolo în alegerea materialelor.
Și, la fel ca în The Spanish Princess: UNDE sunt bonetele doamnelor și pălăriile domnilor? Nu, bentițele alea nu țin locul bonetelor franțuzești; ar trebui să aibă niște văluri lungi în spate, care să acopere tot părul, și niște scufițe albe dedesubt, prinse în ace, care să susțină atât pieptănătura, cât și structura bonetei. Jane Seymour, cu „bonetă” franțuzească și părul în vânt??? Nici vorbă; Jane purta boneta englezească în formă de triunghi, care acoperea inclusiv părul de pe frunte, pentru că era o fată conservatoare și voia cu orice preț să apară ca exact opusul Annei Boleyn.

Clișee demontate de istorici, dar pe care fiecare afurisită de producție simte nevoia să le frece iar și iar și iar. Cum ar fi „căsătoria nefericită” între George Boleyn, fratele Annei, și Jane Parker.
Nu există nici o dovadă cum că George și Jane n-ar fi fost fericiți împreună, nici că Jane a mințit despre relația dintre Anne și George ca să-i trimită pe amândoi la eșafod. Dimpotrivă, dovezile istorice arată că Jane era foarte apropiată de Anne și că arestările din mai 1536 au tulburat-o profund. Mai mult, s-a dus la Turnul Londrei ca să-i aducă mâncare și schimburi soțului ei, iar el i-a trimis o scrisoare de mulțumire. 
Eh, nu. Filmul îmi arată o Jane acră, afurisită, bârfitoare, care schimbă replici usturătoare cu soțul ei și cu Anne, de zici că acuma-acuma sar toți să-și scoată reciproc ochii. Și George o înșală pe Jane cu o altă doamnă din anturajul Annei, care doamnă rămâne gravidă cu el. 
Dacă tot am ajuns aici, și dacă tot am fost făcută rasistă de atâtea ori, păi hai să fiu rasistă până la capăt: Anne îi cere doamnei să prezinte copilul ca fiind al soțului ei, ca să nu-i strice reputația lui George, dar doamna spune că nu are cum să facă asta, pentru că „o să se vadă” al cui e copilul. Nu era producția „color-blind”? În ce fel „o să se vadă”? Ce rost avea acest schimb de replici? Întreb și eu...

Mark Stanley ca Henry al VIII-lea... Nu știu ce să aleg din acest individ. Personajul nu e consistent, nu are prestanța pe care istoria spune că o avea regele, nu inspiră nimic. Acum urlă aiurea, acum râde ca prostul, iar apoi rânjește ca un golan de liceu când e surprins de Anne cu Jane Seymour în brațe. E, cumva, și el pe-acolo, să nu spui că nu-i. Și dacă nu era, nu se vedea mare diferență. Toate astea, deși e unul din puținii actori din film care aduc oarecum cu personajul interpretat.
Spre deosebire de, să zicem, Johnatan Rhys-Meyers din The Tudors; din punct de vedere fizic, omul nu avea nimic, dar absolut nimic în comun cu Henry, dar și-a intrat atât de bine în rol, încât puteai să juri că are doi metri înălțime și că te lasă fără cap dacă nu-i place cum te uiți la el. Și spun asta ca omul care nu prea a digerat The Tudors.
Dar până la urmă, tot Keith Mitchell rămâne cel mai bun Henry din istoria filmului. Este singurul care, pe lângă că seamănă fizic cu personajul, interpretează în mod credibil transformarea treptată a lui Henry dintr-un foarte îndrăgit prinț renascentist într-un tiran sângeros.

Cromwell (Barry Ward) e un tip scârbos. Dar nu în felul în care personajul istoric a fost scârbos, oh nu. E scârbos în sensul de libidinos. Nu o dată se apropie prea tare de Anne, ba chiar îi ia mâncarea din farfurie și mestecă ostentativ în fața ei. Nu știu cum să spun, dar, din câte am citit despre perioada Tudors, ceva îmi spune că un asemenea gest l-ar fi lăsat instant fără cap. Chiar dacă regina era arestată în acel moment.

Vorbind de momentul arestării: Anne e dusă într-o celulă. ÎNTR-O CELULĂ. Da, nici asta n-am mai văzut în vreo producție cu tematică Tudor...
Problema e că Anne cea reală a fost dusă în apartamentele regale din Turnul Londrei, aceleași în care s-a pregătit pentru încoronare cu trei ani înainte. Adică, practic, a fost tratată în continuare ca o regină și i s-a asigurat tot confortul necesar. A schimbat doar palatul, nu și condițiile de trai. Dar, din motive neînțelese, filmul a vrut ca Anne să fie tăvălită, umilită și batjocorită. Iar William Kingston (James Harkness), conetabilul închisorii, se auto-invită la ea la masă, O ATINGE APĂSAT când trece pe lângă ea și O TRÂNTEȘTE ÎN PAT ȘI SE URCĂ PE EA când ea face o criză de isterie.
E adevărat că Anne a făcut câteva crize de isterie după ce a fost arestată, conform rapoartelor doamnei Kingston. Prin „crize de isterie” mă refer la faptul că, vreme de mai multe ore, n-a avut stare; s-a învârtit de colo-colo prin cameră și a vorbit singură, încercând să-și dea seama cum a ajuns în situația aia. Se întreba ce a putut să zică, ce a putut să facă, cu cine a discutat, cine ce a auzit și cum a interpretat spusele ei. A plâns, a râs isteric, a plâns din nou. Însă nu a dat nimeni cu ea de pământ, nu a aruncat-o nimeni în pat, nu s-a urcat nimeni pe ea „ca s-o calmeze”; au lăsat-o în pacea ei, să se calmeze singură. Cât despre William Kingston, el era un gentleman perfect: NU a intrat în camera ei, o vizita doar ca să o anunțe noutățile și în nici un caz nu ar fi îndrăznit să o atingă. Nu, nici măcar în trecere, nici din greșeală, nici cu vârful unui deget.
Filmul ăsta kinda forgot că Anne a fost REGINĂ și că  gărzile din Turn se aflau într-o situație fără precedent, neștiind cum să se comporte cu un prizonier de asemenea calibru. Au tratat-o pe Anne ca pe stăpâna lor până în ultima clipă, pentru că în nici un moment nu au crezut că va fi executată. Dar s-au purtat la fel cu ea și după ce s-a știut sigur că va fi executată. A fost încoronată, urma să fie regină a Angliei până la moarte, fie că celor din jur le plăcea sau nu. Așa erau văzute lucrurile în epocă.
În dorința lor de a dramatiza la extrem, producătorii au uitat că exista un protocol față de persoana regelui și a reginei, chiar și în condițiile întemnițării. Dar îmi place cum se laudă ei că au lucrat cu istorici pentru a crea acest film...

Scena procesului e stupidă la superlativ, parcă ar fi desprinsă din filmele americane proaste. Jodie a reușit să salveze ceva atmosferă prin prestanța ei, dar ce naiba să salvezi, când replicile sunt proaste și, de fapt, totul e scris prost? Nici măcar discursul Annei nu i l-au dat integral, i-au ciuntit acolo niște fragmente și i-au adăugat altele fără sens, ceva prostii cu „am vrut să zbor”. Serios, WTF?? 
Eu am reușit să înțeleg (oarecum) că s-a vrut o distribuție „color-blind”, dar ei au înțeles? Ce rost își avea acel „am vrut să fiu mai mult decât sunt”, sau „să urc mai sus/să zbor/să-mi depășesc condiția”?
Anne Boleyn a fost o aristocrată, și încă una de sânge regal. Mama ei, Elizabeth Howard, membră a puternicei familii Howard, era o descendentă a regelui Edward al III-lea. Tatăl ei, un foarte capabil și respectat diplomat, a fost un favorit atât al regelui Henry al VII-lea, cât și a lui Henry al VIII-lea. Anne și-a petrecut primii ani în castelul Hever, apoi la curtea Margaretei de Austria, în Flandra, și adolescența în Franța. A fost crescută și educată ca o prințesă. Despre ce naiba vorbim? Ce-i cu discursul ăla de spălătoreasă ajunsă stăpână ajunsă iar spălătoreasă???
Da, s-a considerat că Anne nu avea un rang destul de înalt încât să se căsătorească cu Henry Percy, viitorul conte de Northumberland, pentru că tatăl ei, Thomas Boleyn, era cavaler. Însă e discutabilă partea asta, având în vedere că, la scurtă vreme după ruperea logodnei celor doi, Henry a început să o curteze pe Anne în mod agresiv. 

Lipsește partea cu „am gâtul mic”. Lipsește ultima confesiune a Annei. Să înțeleg că filmul nu le consideră importante, dar sunt, pentru că fac parte din esența personajului. I-au băgat, în schimb, o falsă grațiere...
La naiba, filmule. Parcă tot aiureala aia de The Tudors a surprins cel mai bine ultimele ei zile...

Scena execuției nu conține discursul final al Annei. Și călăul ține sabia în mână când vine la ea ca să-i ceară iertare... 
Momentul „Anne pe eșafod”, cel mai apropiat de realitatea istorică, e cel redat de The Tudors. Și asta s-a întâmplat datorită Nataliei Dormer, care a studiat intens personajul și l-a jucat cu o pasiune greu de egalat.
Iar momentul execuției propriu-zise apare prezentat cel mai corect în Wolf Hall
După ce și-a spus discursul, Anne a îngenuncheat și a fost legată la ochi; abia atunci, călăul a scos sabia de sub mormanul de fân unde o avea ascunsă. Pentru că ea se mișca încontinuu și întorcea mereu capul după el, călăul s-a văzut nevoit să recurgă la niște trucuri; i-a făcut semn ucenicului său să își schimbe zgomotos poziția, strigând în același timp „Boy, fetch my sword!”. Anne s-a întors în direcția zgomotului, oferindu-i astfel călăului ocazia să termine, repede și curat.
Nu pot să cred că găsesc mai multă acuratețe istorică în două prostii de seriale, care și ele m-au enervat la vremea lor, decât în producția asta, care s-a lăudat atât pe toate gardurile că a lucrat cu istorici pentru a o reda fidel pe Anne...

Mda. Regret, filmule, dar nu mi-ai arătat nimic din ce n-am mai văzut. 
Anne Boleyn nu e un thriller psihologic; faptul că personajul are niște tentative de automutilare și că sparge și trântește nu face filmul să devină thriller psihologic. Nu e nici un film feminist, porcăria aia de The Other Boleyn Girl e mai feministă decât porcăria asta. Pe scurt, nu a adus absolut nimic nou în afară de distribuție, care distribuție sunt sigură că a fost aleasă special pentru a stârni controverse (da, am înțeles, sunt rasistă. Liber la dat cu pietre...). 
În mod ciudat, Anne (Jodie) și George (Paapa Essiedu) sunt singurii care mi-au plăcut, singurele personaje scrise cât de cât rezonabil și jucate bine. Restul a fost de umplutură.












Comentarii

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

CINE e această doamnă?

Prințese adevărate. Capitolul 8: Mitul „prințesei Qajar”

Proze la cuptor