Prințese adevărate. Capitolul 13: Adevărata eroină a revoluției de la 1762

 

Contesa Yekaterina Romanovna Vorontsova, viitoarea prințesă Dashkova; portret realizat de pictorul italian Pietro Antonio Rotari, probabil prin 1758-1759.

Prințesa Dashkova abia apare menționată printre susținătorii Ekaterinei a II-a cea Mare, pe vremea când aceasta încă era Mare Ducesă și se afla într-o poziție vulnerabilă.
Însă lovitura de stat și ascensiunea Ekaterinei i se datorează ei, în mare parte. Apogeul Iluminismului rusesc i se datorează tot ei. Propaganda vremii i-a diminuat rolul, pentru a nu-i permite să devină periculos de puternică, însă faptele nu pot fi negate. Iar povestea vieții ei e demnă de un film de Oscar.
În postarea dedicată împărătesei Elizaveta Petrovna, am scris că, fără ea, n-ar fi existat nici Ekaterina cea Mare. Rămâne valabil; de la Elizaveta, Ekaterina a învățat cum să fie împărăteasă. Însă prințesa Dashkova a fost aceea care i-a dăruit coroana imperială.


Yekaterina s-a născut în 28 martie 1743, la Sankt Petersburg, ca fiică a contelui Roman Vorontsov și a soției sale, Marfa Surmina. A avut doi frați, Alexander și Semyon, și două surori, Maria și Elizaveta, iar nașa ei a fost însăși împărăteasa Elizaveta Petrovna.

A rămas orfană de mamă la abia doi ani; contele Vorontsov, un om cu o carieră militară și politică impresionantă, dar părinte absent, a preferat să-și trimită copiii la rude, păstrându-l alături doar pe fiul cel mare, Alexander. Cel mic, Semyon, a fost crescut de un bunic; cât despre fete, ele au plecat la unchiul lor, Mikhail, la palatul Vorontsov.

Mikhail Vorontsov și-a răsfățat nepoatele; nu și-a cruțat deloc finanțele pentru a le asigura cele mai bune condiții și cea mai bună educație posibilă. Yekaterina a învățat mai multe limbi străine, printre care germana, franceza și italiana; a studiat matematica la Universitatea din Moscova și adora literatura franceză. Interesul ei în diplomație și politică l-a făcut pe unchiul Mikhail să o lase să citească documente oficiale și scrisori ale ambasadorilor.

La fel ca surorile ei mai mari, a fost invitată să se alăture curții imperiale, ca domnișoară de onoare a împărătesei Elizaveta Petrovna. Aici, a cunoscut-o pe Marea Ducesă Ekaterina Alekseyevna, viitoarea Ekaterina a II-a. Prințesa germană era cu 14 ani mai în vârstă decât micuța contesă rusă, dar pasiunea comună a celor două tinere pentru literatură, filosofie și științe le-a legat degrabă într-o prietenie strânsă. Iar când sora ei, Elizaveta, a devenit amanta prințului moștenitor, Yekaterina s-a arătat scârbită și i-a oferit Marii Ducese întreaga ei susținere.

Tot la curtea Elizavetei, l-a cunoscut pe prințul Mikhail Dashkov, locotenent al Gărzii Imperiale. Ea avea 15 ani; el, 22. S-au văzut, s-au iubit, și un an mai târziu s-au căsătorit. Au avut trei copii: Anastasia, Mikhail și Pavel. Din păcate, micuțul Mikhail a trăit doar un an și jumătate.

Prințul și prințesa Dashkov i-au rămas loiali Marii Ducese, cu toate că familia Vorontsov înclina acum către Elizaveta, favorita Marelui Duce.
Spre deosebire de sora ei mai mică, Elizaveta nu ieșea în evidență nici prin bună-creștere, nici printr-o inteligență deosebită. Era urâtă și vulgară, spun cronicile vremii. Înjura ca un soldat, arăta mereu murdară și neîngrijită, scuipa atunci când vorbea. În memoriile ei, Ekaterina a II-a o descrie ca pe un „copil urât, negricios și foarte murdar”. Totuși, Peter cel controversat o plăcea; ba chiar se zvonea că intenționa să se despartă de soția sa pentru această fată respingătoare, cu apucături de slujnică de la bucătărie.

Când a murit împărăteasa Elizaveta Petrovna, în ianuarie 1762, amenințarea a devenit reală. Prințesa Dashkova a fost cea care a mobilizat nobilimea și gărzile imperiale pentru a o sprijini pe Ekaterina împotriva lui Peter; lovitura de stat a avut loc în 28 iunie 1762.

Poate că cele două Ekaterine ar fi rămas prietene pentru multă vreme, dacă Yekaterina cea tânără și-ar fi păstrat unele păreri pentru sine. Deși o adora pe împărăteasă cu aceeași pasiune copilărească de la început, ea nu agrea gusturile acesteia în materie de bărbați și nu se sfia să i-o spună.
În trecut, a înlesnit întâlnirile pasionale ale Ekaterinei cu Stanisław Poniatowski; prințul polonez era inofensiv, iar ei îi plăcea să își vadă idolul fericit. Acum însă i se părea că viața amoroasă a Ekaterinei nu mergea în direcția bună. Considera că frații Orlov nu meritau favorurile împărătesei; pe Grigory Orlov nu l-a plăcut niciodată, a lucrat cu el doar ca să își vadă prietena pe tron.
Dar mai cu seamă a fost dezamăgită crunt când a cerut pentru sine gradul de colonel al Gărzii Imperiale și a fost refuzată. Împărăteasa începea să o vadă ca pe o amenințare: dacă această ambițioasă copilă de 20 de ani a fost capabilă să o pună pe tron, putea la fel de bine să o dea jos.

Yekaterina a preferat să evite un eventual conflict.
La moartea soțului ei, în 1764, s-a retras de la curte pentru a-și administra domeniile, iar în 1768, a pornit într-o lungă călătorie prin Europa, împreună cu cei doi copii ai ei.
Mai multe curți regale au primit-o cu respect și admirație. Prințesa stârnea senzație peste tot prin personalitatea ei originală. Se îmbrăca simplu, fără găteli, sau în haine bărbătești. Călărea bărbătește. Părea lipsită de grație feminină, dar era plăcută și prezenta maniere curtenești perfecte. Vorbea frumos și direct. Cânta cu o voce minunată. Deși se afla în dizgrație, aproape în exil, lăuda mereu calitățile împărătesei sale. Își iubea cu patimă copiii, dar și amintirea soțului mort, iar interlocutorii ei remarcau mereu cum pierderea acestuia din urmă o făcea să sufere mai mult decât era dispusă să recunoască.
La Paris, s-a întâlnit cu Diderot și Voltaire, care i-au devenit prieteni apropiați. A corespondat cu mai mulți artiști, oameni de litere, filosofi și cărturari. A locuit vreme de trei ani în Scoția, la Edinburgh, unde fiul ei Pavel a mers la universitate.
Tot în Edinburgh, s-a luptat în duel cu o altă doamnă.
Aflată în vizită în casa ambasadorului Pushkin, s-a angajat într-o conversație aprinsă cu contesa Foxton, considerată una din cele mai educate femei ale vremii. În ciuda încercărilor soției ambasadorului de a domoli spiritele, discuția a escaladat; cele două femei s-au pălmuit reciproc, apoi au cerut săbii și au ieșit în grădină. Duelul s-a terminat după ce Yekaterina a fost rănită la umăr.
În 1781, întoarsă la Paris, l-a cunoscut pe Benjamin Franklin, care a invitat-o să se alăture Societății Americane de Filosofie, fiind prima femeie care se bucura de această cinste.

A revenit în Rusia în 1782.
În ciuda tensiunilor din trecut, împărăteasa a primit-o cu brațele deschise și i-a oferit postul de director al Academiei Imperiale de Arte și Științe.
A contribuit la fondarea Academiei Ruse, primind astfel și titlul de Președinte al Academiei Ruse în 1783. Tot în 1783, a fost aleasă ca membru onorific al Academiei Regale de Științe din Suedia.
Filolog entuziast, a contribuit la scrierea unui Dicționar al Limbilor Ruse în șase volume; a redactat o revistă lunară, a scris versuri și piese de teatru.

După moartea împărătesei Ekaterina a II-a, în 1796, și încoronarea prințului Pavel ca împărat, Yekaterina a fost alungată de la curte și trimisă în exil pentru participarea la lovitura de stat din 1762. În final însă i s-a permis să se întoarcă și să-și petreacă ultimii ani din viață pe domeniile ei din Troitskoye, lângă Moscova. I s-au alăturat și câteva prietene din Anglia, care au ajutat-o să-și traducă memoriile în engleză.

A murit în 4 ianuarie 1810, la vârsta de 66 de ani.
Memoriile ei au fost publicate în franceză în 1804 (Mon Historie) și în engleză în 1840 (Memoirs of the Princess Daschkaw, written by herself). Varianta rusească a apărut în 1875.

Nu a fost o frumusețe, după cum se poate vedea în portretele vremii, dar a avut o minte sclipitoare și se făcea ușor remarcată prin firea ei pasională.
Iată cum este descrisă de filosoful Diderot:
„Prințesa Daschkaw nu este deloc arătoasă. E scundă, cu fruntea înaltă și largă, obraji mari, umflați, ochi nici prea mari, nici prea mici, puțin înfundați în orbită, păr și sprâncene de culoare închisă, nasul oarecum plat, gura mare, buze groase, gât rotund și drept, specific țării ei, piept mare, talie nu foarte vizibilă; se mișcă ușor, dar fără grație, și are maniere foarte plăcute.
Expresia generală a fizionomiei este una plăcută.
Caracterul ei este sobru; vorbește fluent limba noastră; nu spune tot ce gândește, dar, atunci când vorbește, o face simplu și cu tărie, având tonul adevărului în glas. Are inima zdrobită de nenorociri; arată hotărâre și măreție în ideile ei, precum și îndrăzneală și mândrie în modul ei de gândire. Există în ea, sunt convins, și un profund spirit al corectitudinii și demnității.
Prințesa este o iubitoare a artelor. Ea înțelege atât oamenii, cât și interesele națiunii ei. Are o aversiune cordială față de despotism, precum și față de tot ce tinde către tiranie. Cunoaște îndeaproape guvernul actual; și despre aceasta își exprimă sentimentele fără ascunzișuri, lăudând calitățile bărbaților în funcție, dar și pronunțându-se cu egală hotărâre asupra defectelor lor. […] Dacă o acțiune este în sine grandioasă, ea nu poate suporta să o vadă doborâtă de mici opinii politice.”
Voltaire a poreclit-o „Tomyris cea vorbitoare de franceză”.
Horace Walpole spune că „pentru o tătăroaică absolută, nu e urâtă: are un zâmbet plăcut, dar privirea feroce precum a lui Catilina. Este foarte directă. Vorbește cu ușurință despre orice, fără răutate, fără pedanterie. Se consideră mai presus de orice atenție pentru găteli și, de fapt, orice lucru feminin, dar cântă frumos și are o voce foarte plăcută. Pe scurt, e un personaj foarte original și sunt extrem de bucuros că am întâlnit-o”.
Scriitorul CFP Masson, în lucrarea sa Memoriile secrete ale Curții din Petersburg, o numește „Virago” și „Adevărata eroină a revoluției din 1762”.