Prințese adevărate. Capitolul 18: Anne Boleyn, The Scandal of Christendom

 

Foto stânga: Actrița Merle Oberon, în rolul Anne Boleyn (The Private Life of Henry VIII, 1933)
Foto dreapta: detalii dintr-o carte de rugăciuni care i-a aparținut Annei Boleyn, realizată în 1450 la Bruges.
Pe paginile cărții se pot vedea câteva cuvinte scrise de mâna ei. Sus: „Le temps viendra; je, Anne Boleyn” și schița unui astrolab.
Jos, ultimele ei însemnări: “Remember me when you do pray, that hope dothe led from day to day. Anne Boleyn.”
După execuție, volumul a fost păstrat în secret pentru a-i fi oferit mai târziu fiicei ei, regina Elizabeth I.


Deși în venele ei curgea sânge regal, Anne Boleyn nu poate fi considerată o prințesă propriu-zisă. A devenit însă una, întâi prin educație, apoi prin căsătorie.
Pe ecran, e mai mereu reprezentată ca o frumusețe exotică, brunetă, cu părul despletit, jumătate de piept la vedere și un temperament vulcanic; în producțiile moderne, cel puțin. Pion împins ca momeală în calea regelui, de o familie lipsită de scrupule. Un soi de curtezană, care a învățat „lucruri” în Franța.
În memoria colectivă, e femeia care a rupt Anglia în două. Seducătoarea. Vrăjitoarea cu șase degete și trupul plin de negi. Amanta care l-a manipulat pe rege să-și părăsească regina de drept, fiica și credința și să o apuce pe altă cale.
Dar și mama reginei Elizabeth I, de la care aceasta a moștenit minunații ochi negri și o inteligență feroce.
Pentru facțiunea catolică, a fost Iezebel. Pentru cea protestantă, o martiră.
Dar cine a fost adevărata Anne? Ea e mai greu de găsit printre zecile, sutele de Anne ale cinematografiei și romanelor de ficțiune istorică. Și parcă nici documentarele din ultima vreme nu fac un efort să o aducă în față, preferând, în schimb, să repete la nesfârșit aceleași clișee obosite...


LA PETITE BOULLAIN


Nu se cunoaște data nașterii Annei Boleyn. Documentele vremii menționează doi ani foarte diferiți: 1501 și 1507, iar istoricii, cu Eric Ives în frunte, înclină mai mult către 1501. Există însă argumente foarte convingătoare pentru anul 1507, după cum se va vedea mai jos.
Tatăl ei a fost Sir Thomas Boleyn, prețuit ambasador și diplomat, cunoscut la toate curțile regale europene încă de pe vremea regelui Henry al VII-lea. Mama, Lady Elizabeth Howard, doamnă de companie a reginei Elizabeth de York, apoi a Catalinei de Aragon, o femeie frumoasă și foarte educată, era membră a înaltei aristocrații, ca fiică a ducelui de Norfolk și descendentă a regelui Edward I.
A avut o soră, Mary (n. aprox. 1499), și un frate, George (n. 1504).

Cei trei copii Boleyn și-au petrecut copilăria la castelul Hever, în Kent. Educația lor a început tot aici; sub îndrumarea mamei, fetele au învățat gramatică, istorie, matematică, muzică, dans, bune maniere, cusut și brodat, în vreme ce George se pregătea să calce pe urmele tatălui său.

Încă de la început, Anne s-a dovedit a fi un copil deosebit de inteligent. Avea o mare pasiune pentru studiu și lectură, învăța foarte repede, iar părinții au hotărât că va primi cea mai bună educație posibilă în acei ani.
Datorită intensei sale activități diplomatice, Thomas Boleyn și-a făcut mulți prieteni de vază pe Continent. Printre aceștia, s-a numărat și arhiducesa Margareta de Austria, guvernator al Țărilor-de-Jos. Probabil că Boleyn i-a vorbit prințesei germane despre fiica sa cea mică, pentru că Margareta a cerut de îndată ca Anne să fie adusă în casa ei.
Astfel, la începutul anului 1513, micuța Anne a plecat la Mechelen, unde avea să stea până în octombrie 1514.
I-a lăsat protectoarei ei o impresie foarte puternică. „Este atât de prezentabilă și de plăcută, în ciuda vârstei fragede, încât mă simt mult mai îndatorată domniei-tale că mi-ai trimis-o, decât mi-ai putea fi domnia-ta mie”, avea să spună aceasta, într-o scrisoare adresată lui Thomas Boleyn.
Aici, Anne a învățat franceză și latină, a prins gustul pentru literatura clasică și pentru artă.
Se presupune că avea în jur de 12-13 ani la acea vreme, deoarece o fată trebuia să aibă cel puțin 12 ani împliniți pentru a deveni domnișoară de onoare a unei prințese; e posibil însă ca ea să fi fost mai mică, întrucât Margareta de Austria o numește mereu „La Petite Boullain”. O scrisoare trimisă în această perioadă de Anne tatălui ei arată limpede scrisul și limbajul unui copil. De asemenea, trebuie menționat faptul că Anne nu a venit în casa Margaretei ca domnișoară de onoare, ci ca elevă, pentru a fi educată alături de micii prinți de Habsburg, copiii lui Philip cel Frumos și ai Juanei de Castilia, dar și de alți copii de sânge nobil, printre care Anne Brandon, fiica ducelui de Suffolk, care avea exact 7 ani.

În octombrie 1514, prințesa Mary Tudor, sora cea mică a lui Henry al VIII-lea, s-a căsătorit cu regele Louis al XII-lea al Franței, iar surorile Boleyn au fost printre tinerele desemnate să o însoțească în Franța ca domnișoare de onoare. Mary Boleyn s-a aflat lângă prințesă încă de la începutul călătoriei; Anne a plecat din Mechelen și li s-a alăturat mai târziu.
Aici, istoricii se contrazic din nou în privința vârstei Annei Boleyn. Se vorbește în epocă despre faptul că Anne era „foarte tânără” atunci când a mers în Franța, iar acest lucru e văzut ca neobișnuit.
Dacă s-ar fi născut în 1501, ar fi avut exact vârsta potrivită pentru a deveni însoțitoarea prințesei Mary în 1514. O domnișoară de onoare de 13 ani nu era considerată „foarte tânără” pentru acest scop, nici ceva ieșit din comun, ba dimpotrivă.
Așadar, în acest context, „foarte tânără” înseamnă mult, MULT mai mică. Înseamnă 7-8 ani.

Căsătoria prințesei engleze cu regele francez a durat trei luni; Louis a murit în ianuarie 1515, în urma unui atac de gută. În 25 ianuarie 1515, a fost încoronat ginerele său, François I, numit ca succesor încă din 1505. Văduva de 18 ani s-a întors atunci în Anglia, împreună cu anturajul ei. Tot anturajul, mai puțin Anne.


ÎN FRANȚA


La cererea tinerei regine Claude, Anne a rămas în Franţa, unde avea să-și desăvârșească educația și să devină femeia de mai târziu. A crescut printre filosofi și artiști, alături de alte tinere doamne precum Diane de Poitiers, în chiar perioada de înflorire a Renașterii franceze; a avut modele ca Louise de Savoia și Marguerite d'Angoulême. Prințesa Renee, sora reginei, a fost foarte fascinată de ea și i-a păstrat o amintire plăcută, după cum avea să scrie mai târziu într-o scrisoare către Elizabeth I.
Se presupune adesea, în mod complet eronat, că „a învățat unele lucruri în Franța” – cu trimitere la promiscuitate și experiență sexuală.
În realitate, Anne a învățat aici la perfecție franceza, slujindu-i adesea reginei ca interpret; s-a cufundat în studii umaniste, fiind foarte pasionată de poezie, literatură, muzică și filosofie religioasă. S-a îndrăgostit de tot ce însemna Franța: artă, bucătărie, modă, maniere. A arătat un mare interes pentru reforma religioasă.
La fel ca toate doamnele de la curte, a învățat acel inocent joc numit „iubire curtenească”, bazat pe conversație, complimente și flirt inteligent, fără însă ca lucrurile să meargă mai departe.

Încă din acei ani, a început să își atragă admirația celor care o întâlneau. Era o prezență proaspătă, spuneau ei; era fermecătoare și plină de viață, citea mult, dansa desăvârșit, vorbea frumos. Arăta măiestrie la jocul de cărți, la vânătoarea cu șoimi și la tras cu arcul. Pe scurt, devenea curteana perfectă.
Ce e drept, avea o limbă cam ascuțită, îi plăcea să se angajeze în dezbateri aprinse și arăta o fire pasională, imposibil de stăpânit; dar toate acestea nu făceau decât să contribuie și mai mult la farmecul ei.


MARY BOLEYN - "LA GRANDISSIMA RIBALDA, INFAME SUPRA TUTTE"


Sora ei, în schimb, dispare complet din documente vreme de cinci ani. Mary Boleyn nu apare menționată nici în Anglia, nici în Franța. Se presupune că fie s-a întors acasă, împreună cu prințesa Mary Tudor, fie a rămas undeva în Franța, în sau în apropiere de Calais. Se crede că dispariția ei bruscă are legătură cu o posibilă aventură amoroasă, probabil cu vreun tânăr curtean sau chiar cu regele François. Nu se știe însă nimic concret; deși legendele au transformat-o într-o adevărată „grandissima ribalda”, amantă de regi și mamă de bastarzi regali, realitatea ne obligă să recunoaștem că nu există nici un fel de dovezi care să confirme un asemenea comportament scandalos din partea ei. Sursele contemporane tac cu desăvârșire.
Cât despre François, acesta nu a numit-o niciodată „iapa englezească”; nu folosea astfel de cuvinte atunci când vorbea despre doamne. Regele francez, veșnic îndrăgostit de câte o frumusețe de la curte, nu făcea nici un secret din pasiunile sale și se afișa adesea alături de amante, dar Mary Boleyn nu se află niciunde printre ele.
Numele ei e menționat din nou în 1519, în Anglia, ca domnișoară de onoare a Catalinei de Aragon, și apoi în 1520, când se căsătorește cu William Carey, unul din apropiații lui Henry al VIII-lea.
Tot atunci, se crede, a devenit amanta regelui Angliei. Dar, din nou, nu se știe absolut nimic despre această relație, cum nu se știe clar nici când a avut loc, nici cât timp a durat și, mai cu seamă, nici dacă s-a întâmplat cu adevărat. Singura dovadă apare abia prin 1529, când Henry se interesează dacă relațiile intime cu o rudă foarte apropiată a Annei ar împiedica mult-dorita căsătorie; întrebat dacă se referea la mamă sau la soră, Henry a răspuns repede: „Niciodată cu mama!”, iar istoricii presupun că trebuie să fie vorba despre soră. Totuși, merită amintit faptul că Anne avea multe verișoare, inclusiv primare, printre doamnele de la curtea engleză; deci, e foarte posibil să fi fost vorba despre una dintre ele, și în nici un caz despre Mary.
Oricum, regele Henry nu a fost interesat niciodată în mod deosebit de bunăstarea ei sau a copiilor ei. Prin contrast, s-a îngrijit mereu de Bessie Blount, cea care i-a fost amantă vreme de mai mulți ani, și de fiul născut de aceasta, bastardul recunoscut Henry FitzRoy.
Mary a fost o vreme doamnă de companie a surorii ei. În 1534 însă, a apărut la curte însărcinată și a anunțat că s-a căsătorit cu William Stafford, un simplu soldat. Ca soră a reginei, ea nu ar fi avut dreptul să se căsătorească fără aprobarea regelui și a consiliului, și mai ales nu cu un bărbat lipsit de rang și statut; ce a făcut ea se numea trădare și putea fi pedepsit cu moartea. A fost alungată de la curte, familia i-a întors spatele definitiv. Doar Anne i-a trimis pe ascuns niște bani.
A murit în 19 iunie 1543. Copiii ei, Catherine și Henry Carey, a fost favoriți ai reginei Elizabeth I, care i-a iubit enorm. Actuala regină a Angliei, Elizabeth a II-a, este o descendentă a ei.

Revenind la Anne...


ÎN ANGLIA


În 1522, Anne e chemată înapoi acasă, pentru a se căsători cu vărul ei din Irlanda, James Butler. Căsătoria însă nu a mai avut loc, iar Anne a intrat în serviciul Catalinei de Aragon ca domnișoară de onoare, alături de sora ei, Mary.
Și-a făcut debutul în piesa Chateau Vert, unde a jucat rolul Perseverenței. La scurtă vreme după acest episod, a fost recunoscută drept una din cele mai desăvârșite și interesante tinere femei de la curtea engleză.

Nu există portrete contemporane ale fetelor Boleyn, dar în general se consideră că Mary era „cea frumoasă” dintre cele două și, implicit, că trebuie să fi fost blondă și cu forme rotunde. Despre Anne – micuță, slăbuță, negricioasă, cu niște ochi foarte mari și foarte negri – se spune că nu se încadra în standardele de frumusețe ale vremii; în schimb, avea un aer distins și o eleganță aparte în mișcări. Prefera moda franțuzească, pe care o purta cu multă naturalețe. Era grațioasă, dansa frumos, cânta cu o voce minunată, conversa cu ușurință despre orice subiect și râdea mult. Știa să atragă oamenii în jurul ei și să-i amuze, cu glume și anecdote.

A avut mulți admiratori.
A fost curtată de Henry Percy, fiul contelui de Northumberland. Cei doi tineri au vrut să se căsătorească, însă cardinalul Wolsey a considerat că „fetița aceea prostuță” de Anne nu era o mireasă potrivită pentru el și a rupt logodna, obligându-l pe Percy să o ia de soție pe vechea lui logodnică din adolescență, Mary Talbot.
Un alt admirator al ei a fost poetul Thomas Wyatt.
Iar din 1526, însuși Henry al VIII-lea a început să o privească altfel.


THE SCANDAL OF CHRISTENDOM


Probabil i-a atras atenția vioiciunea ei, pasiunea cu care își susținea argumentele, dragostea ei pentru artă; cert e că Henry a copleșit-o cu daruri și atenții, sperând să o aibă ca amantă. Dar Anne, ca nici o altă femeie înainte, l-a refuzat categoric. I-a trimis înapoi darurile, nu i-a răspuns la scrisori, ba chiar a renunțat la poziția ei de la curte și s-a retras la Hever.
În termeni contemporani, acest gest final este echivalent cu demisia dintr-un post foarte sus-pus, extrem de vânat, extrem de competitiv, dintr-o companie de top; originalul "A million girls would kill for this job".

Mulți consideră că Anne s-a jucat cu regele. Versată în „amorul curtenesc”, ea l-a sedus, ținându-l în același timp la distanță, pentru a-l forța să ia o decizie radicală.
Încă și mai mulți sunt de părere că familia ei trăgea sforile, Anne nefiind decât un pion în mâinile lor, la fel ca Mary înaintea ei.
Acestea sunt însă legende, fără nici un fel de fundament. În realitate, dat fiind contextul istoric, familia Boleyn nu avea nici un motiv să-și imagineze că regele era dispus să renunțe la regina lui pentru a se căsători cu una din fiicele lor. În cazul anulării căsătoriei, era de așteptat ca Henry să caute o mireasă printre prințesele europene. Cineva ca Marguerite d'Angoulême, de pildă, și nicidecum o curteană cu rang atât de mic precum fetele Boleyn. La urma urmei, o căsătorie regală era o afacere, o alianță ce punea pe primul loc interesele regatului, iar Anne Boleyn nu avea nimic de oferit, din acest punct de vedere.
Conform istoricului Retha Warnicke, există chiar dovezi că Thomas Boleyn și ducele de Norfolk, unchiul Annei, l-au implorat pe rege să se gândească la altă mireasă, mai potrivită, și au propus-o pe Renee a Franței. Henry însă a declarat că o iubea pe Anne. Aceste discuții au avut loc în 1528.

Cât despre poziția de amantă regală, despre care se crede că familia Boleyn ar fi vânat-o întâi pentru Mary, și apoi pentru Anne, aceasta exista în Franța, nu în Anglia. Acolo, într-adevăr, familiile de vază își împingeau fiicele, surorile, chiar și soțiile în patul regelui, pentru a obține în schimb titluri, pământuri, castele. În Anglia, Henry al VIII-lea a propus să înființeze această poziție special pentru Anne Boleyn. Dar ea s-a arătat insultată și a refuzat și asta. Nu voia să fie amanta nimănui, nici măcar cea oficial recunoscută a regelui Angliei. Voia să ducă o viață onorabilă; voia să fie soție, să dea naștere la copii legitimi.

De asemenea, un detaliu prea rar menționat e acela că Anne, crescută în mediul strict din casa reginei Claude, era foarte religioasă. De fiecare dată când regele își încerca norocul, ea îl respingea cu asprime, aducând ca argument virtutea ei intactă și arătându-i pasaje din cărțile sfinte.

Într-un final, după mai bine de un an de curte asiduă, Henry a făcut un pas neașteptat: a cerut-o de soție. Iar Anne, fie lipsită de alte argumente, fie îndrăgostită și ea, la rândul ei, de rege, care era încă tânăr și foarte chipeș în acei ani, a acceptat.

Din nou, e adusă în discuție vârsta Annei. În această perioadă, e adesea menționată ca „fata Boleyn”, „tânără fată”, „fetiță prostuță” ("foolish girl", cum o numește Wolsey) sau „copilă”, ceea ce ar avea mai mult sens referitor la cineva de 19-20 de ani decât la cineva de 25.
O femeie de 25-26 era deja văzută ca matură în anii 1500, trecută de prima tinerețe și, mai ales, la o vârstă la care nașterea începea să reprezinte un risc major. Având în vedere familia și educația Annei, nu există motive să nu fi fost deja căsătorită la 25 de ani; ba chiar ar fi fost o ciudățenie și s-ar fi vorbit despre asta în epocă. însă nu se spune nimic, absolut nimic.
Există numeroase exemple de femei din vremea respectivă, femei de 23-25 de ani, descrise ca „nu atât de tinere”. În nici o sursă contemporană, Anne nu apare ca „nu atât de tânără”, nici măcar în comentariile opozanților ei, în vreme ce rivala ei de mai târziu, Jane Seymour, e văzută chiar de aliații ei ca fiind „aproape bătrână” la 27 de ani și „în mod sigur, nu mai e virgină la această vârstă”.
Dimpotrivă, Anne e descrisă mereu ca tânără, foarte tânără, copilă chiar. În 1536, după șocul pierderii încă unei sarcini, arată „palidă, slăbită și bătrână pentru vârsta ei”, ceea ce nu s-ar fi spus despre o femeie de 35 de ani, spun istoricii, dar e de impact la una de nici 29.
De asemenea, răbdarea și îndărătnicia regelui de a rămâne logodit cu ea în anii ce au urmat nu se justifică, dacă Anne avea deja în jur de 30 de ani.
La urma urmei, Henry era disperat să aibă copii, iar logodna a fost una foarte lungă, întinsă pe parcursul a 6 ani.

Anularea primei căsătorii a lui Henry s-a dovedit mult mai greu de realizat decât s-a crezut inițial. Regina lupta cu îndârjire pentru statutul ei și al fiicei ei. Armata împăratului Carlos al V-lea îl ținea ostatic pe Papa Clement. Trimișii regelui la Vatican se întorceau mereu cu mâna goală, atrăgându-și nemulțumirea stăpânului lor.
Însuși cardinalul Thomas Wolsey, cancelar regal și favorit al lui Henry, a eșuat în misiunea lui. În 1529, acuzat că tărăgănează intenționat lucrurile, a fost destituit din funcție și i s-au confiscat o parte din proprietăți, iar în 1530 s-a emis un mandat de arestare pe numele lui.
Se crede că Anne a contribuit la căderea în dizgrație a cardinalului. E foarte posibil ca disensiunile ei cu Wolsey să fi pornit de la neînțelegerile pe temă religioasă, întrucât Anne era extrem de pasională când venea vorba de neregulile din cadrul Bisericii și de reformă; temându-se de direcția în care o luau lucrurile, cardinalul a schimbat atunci tabăra și a ales să lupte de partea reginei – facțiunea catolică.
În noiembrie 1530, Wolsey a plecat spre Londra pentru a-și pleda cauza în fața regelui, însă a murit pe drum.

Anne Boleyn s-a implicat activ în procedurile de divorț. I-a arătat lui Henry niște cărți până atunci interzise – probabil lucrările lui William Tyndale și Simon Fish, conform amintirilor Annei Gainsford, doamna ei de companie – care îi somau pe monarhi să se smulgă de sub influența nefastă a papalității. Apoi, încurajată de interesul lui, i-a arătat și altele, de aceeași factură, și au purtat împreună lungi discuții pe tema reformei.

Anne considera că Biblia trebuie tradusă din latină, pentru ca toată lumea să o poată citi în limba maternă; că nu este necesară mijlocirea unui preot în interpretarea Evangheliei, fiecare trebuie să ajungă la propriile concluzii.
Insista ca învățații care traduceau scripturile în engleză să fie susținuți.
Nu era de-acord cu supremația puterii papale, nici cu afacerea cu indulgențe din sânul Bisericii, nici cu corupția din rândul clerului. Preoții acumulau averi și erau bogați ca niște prinți, trăiau în opulență, aveau amante și copii din flori, ceea ce era complet inacceptabil.

Nu se știe în ce măsură a fost Henry influențat de ideile Annei; tradiția populară o acuză pe ea pentru tot ce a urmat. Istoria ne arată însă că Henry a fost întreaga viață un oportunist și a știut mereu cum să sucească lucrurile în favoarea sa. E foarte posibil, deci, ca regele să fi văzut în toate aceste idei împărtășite de Anne o oportunitate să obțină ceea ce voia, și anume diminuarea puterii Bisericii în stat, sporirea puterii regale, umplerea vistieriilor cu aurul mănăstirilor. Nu în ultimul rând, pe iubita sa, care refuza în continuare să împartă patul cu el și care accepta să-l întâlnească numai în public, în compania rudelor ei.

În orice caz, fără să știe, Anne a creat un monstru cu puteri absolute. Și a luat ca aliat pe un alt monstru: Thomas Cromwell, noul secretar regal, succesorul lui Wolsey și un susținător înfocat al reformei religioase.

Rezultatul: în 1531, regina Catalina a fost alungată de la curte, iar Anne a primit apartamentele ei. Prințesei Mary i s-a interzis să-și vadă mama sau să ia legătura cu ea în orice fel.
În 1532, Anne a fost ridicată la rangul de Marchiză de Pembroke. Din această poziție, a început să finanțeze lucrări de artă, de arhitectură și mai ales traduceri, atât din literatură, cât și din scrieri religioase.
De asemenea, și-a putut ajuta sora, acum văduvă, asigurându-i o pensie anuală de 100 de lire, și a finanțat educația fiului acesteia.
În același an, a călătorit cu Henry la Calais, unde cei doi s-au întâlnit cu regele Franței. François I a avut o întrevedere privată cu Anne și a recunoscut-o ca viitoare regină a Angliei.
Se crede că Henry și Anne au devenit amanți la scurtă vreme după asta, iar în 14 noiembrie s-au căsătorit, în cadrul unei ceremonii secrete.
În mai 1533, regina Catalina și prințesa Mary au fost decăzute din drepturi, pierzându-și titlurile și poziția la curte. Thomas Cranmer, arhiepiscopul de Canterbury, a declarat căsătoria Catalinei cu Henry nulă. Căsătoria lui Henry cu Anne a fost declarată validă.
În 1 iunie, Anne, vizibil însărcinată, a fost încoronată regină a Angliei; în cadrul ceremoniei, s-a folosit Coroana Sfântului Edward, ca niciodată înainte pentru o consoartă regală. Serbările au fost magnifice și au durat mai multe zile.
Reacțiile publicului au fost amestecate. Pe de-o parte, procesiunile, petrecerile, însăși Anne în splendida-i rochie albă cu auriu și cu părul întunecat, lăsat despletit pe spate și împodobit cu o coroniță de aur, erau pe placul privitorilor; pe de alta, Anne nu era Catalina, iar prezența a două regine în viața regelui a creat confuzie. Această confuzie avea să dăinuie ani, zeci de ani de-atunci încolo...
Nici numirea lui Henry drept cap al Bisericii Angliei, în 1534, nu a făcut lucrurile mai ușoare. Nici dizolvarea violentă a mănăstirilor, însoțită de confiscarea aurului adunat din donații și indulgențe. Și nici închiderea sau executarea celor care se arătau potrivnici la toate aceste schimbări.


THE MOST HAPPI


Anne și Henry s-au căsătorit din dragoste; căsătoria lor ar fi trebuit să fie una fericită. În mare parte, se spune că așa a fost. Cei doi aveau foarte multe în comun; împărtășeau pasiunea pentru literatură, muzică, poezie și filosofie. Le plăcea amândurora să vâneze, să călărească, să danseze, să joace cărți și zaruri. Participau cu entuziasm la baluri mascate.

Ca regină, Anne a finanțat artiști, a înfrumusețat palate; a susținut autori care traduceau cărți religioase în engleză și, practic, tot ce ținea de reformă.
Era pricepută la diplomație și politică, s-a implicat adesea în afaceri de stat.
A impus un cod moral foarte strict domnițelor ei, așa cum a văzut la Margareta de Austria și Claude a Franței. Le ținea mereu ocupate, punându-le să coasă haine și cămăși pentru săraci și cosând în rând cu ele. Chiar și-a certat verișoara, pe Mary Shelton, pentru că a prins-o citind poezioare frivole în loc să facă ceva util. A certat cu asprime o altă domniță pentru că flirta cu un bărbat, deși era logodită cu un altul.
A donat mult în scopuri caritabile; mai mult decât Catalina de Aragon pe parcursul aceluiași interval de timp, arată hârtiile păstrate în arhivele regale. Era preocupată de educația celor mai puțin norocoși, dar și de bunăstarea lor.

Atâta doar că ea și regele erau mult, mult prea asemănători. La fel de încăpățânați, la fel de temperamentali, fără ca vreunul să fie dispus să cedeze în veșnicele lor discuții.
„Soare și furtuni, furtuni și soare”, astfel au descris contemporanii relația lor, până aproape de sfârșit. Dezbateri aprinse și certuri răsunătoare, urmate de perioade de liniște.
Anne, crescută în palate, alături de prințese și regine, dorea să fie tratată de soțul ei ca un partener cu drepturi egale, nu ca o supusă; nu se temea să-l provoace, să-l contrazică, să-l certe chiar, atunci când îi era necredincios. Nu accepta ca regele să caute plăceri în alt pat decât al ei.
Henry, în schimb, era obișnuit să nu-și refuze nimic și detesta să fie tras la răspundere. Poate că firea pasională a Annei îl încântase la început, în timpul logodnei, dar acum îl obosea. Era de așteptat ca regina, soția lui, să fie tăcută, supusă și mai ales fertilă, iar Anne se dovedea a nu fi nimic din toate acestea.

Copilul pe care Anne îl purta în pântece în timpul grandioasei ei încoronări, și despre care toți astrologii și medicii de la curte preziseseră că va fi băiat, s-a născut în 7 septembrie 1533, la Greenwich. A fost fată; o fată cu părul roșu al Tudorilor și ochii negri ai mamei ei, care a primit numele Elizabeth.
Poate că a fost întâmpinată cu o doză de dezamăgire, însă Anne a iubit-o. A vrut chiar să o hrănească la sân, încălcând astfel protocolul regal. Nu a apucat. Copila a fost luată câteva zile mai târziu de lângă ea și dusă la propria ei reședință, la Hatfield. Anne avea altă datorie: trebuia să rămână însărcinată din nou, și asta repede. Henry avea nevoie de un fiu care să moștenească tronul.
Din păcate, asta nu s-a întâmplat. Următoartea sarcină nu a fost dusă până la capăt. Și nici următoarea.
În 1535, regele începea să fie disperat. Nu mai avea răbdare să aștepte. Dinspre Vatican, a venit vestea excomunicării; Papa îl soma să renunțe la „concubină” și să se întoarcă la soția lui legiuită. Împăratul Carlos refuza să o recunoască pe Anne drept regină și amenința cu un război, din cauza felului în care erau tratate Catalina și Mary. Lumea catolică se alia împotriva lui. Era complet singur.

Dar Anne era și mai singură.
Încă de la începutul relației cu Henry, reputația ei a avut foarte mult de suferit. De la cea mai promițătoare domniță a Renașterii engleze, a devenit peste noapte „Scandalul Creștinătății”.
Avea puțini aliați printre curteni. Singurul ei aliat de nădejde a fost regele, care o asigura mereu de iubirea lui.
Însă iubirea regelui s-a stins, treptat, iar în final, Anne a rămas expusă în fața dușmanilor pe care și i-a făcut de-a lungul anilor, cu sau fără voie.
Lumea o învinuia pe ea pentru haosul din regat, pentru distrugerea mănăstirilor (deși ea nu a fost în nici un moment de acord cu asta), pentru „erezia” ce domnea acum în Biserică, dar mai ales pentru relele tratamente aplicate adevăratei regine și fiicei acesteia.
Când Catalina de Aragon a murit, în ianuarie 1536, gurile rele spuneau că Anne ar fi otrăvit-o, deși autopsia a arătat un cancer la inimă, și se presupunea că intenționa să facă la fel cu Mary.

Ce e drept, relația ei cu Mary a fost una foarte complicată. Există dovezi că a încercat să și-o apropie de câteva ori, dar prințesa a respins-o.
Dacă e să-l credem pe ambasadorul imperial Eustace Chapuys, atunci Anne a fost „mama vitregă” de coșmar din toate basmele posibile; conform scrisorilor lui către împărat, „concubina regelui” dorea să o vadă pe prințesă supusă, îngenuncheată, cu „prosteasca ei mândrie spaniolă” zdrobită în picioare.
Însă tot el a spus că Anne ar fi declarat în gura mare, în fața curții întregi, că avea de gând să o ucidă pe Mary în absența regelui, indiferent de consecințe (ceea ce nu există menționat în nici o altă relatare a vremii), că le ordona slujitoarelor de la Hatfield să o bată pe prințesă „ca pe o blestemată de bastardă ce e” (cu toate că nimeni altcineva nu a auzit nimic pe această temă), și că regele era împiedicat de familia Boleyn să-și vadă adevărata soție și fiica (deși, în realitate, Henry se plângea oricui voia să-l asculte de încăpățânarea și „răutatea” celor două femei, „cele mai cumplite dușmane ale lui din întreaga lume”).

Eustace Chapuys și Cronica Spaniolă i-au creat Annei acea imagine de „scorpie” pe care suntem obișnuiți să o vedem în filme - rea, hrăpăreață, lipsită de scrupule și înfricoșător de ambițioasă, fiică a unei familii pe măsură. Dar Eustace Chapuys a văzut-o o singură dată în viața lui pe Anne, la o lună înainte de a fi arestată, iar singura lor interacțiune a fost un salut politicos de ambele părți. Cu familia ei nu a avut nici o tangență. Tot ce i-a scris Chapuys împăratului despre Anne și familia Boleyn sunt fie bârfe prinse din zbor de la aliații Catalinei, singurii oameni cu care accepta să discute, fie părerile lui personale; scrierile lui nu trebuie luate foarte în serios.

În 1536, același Eustace Chapuys s-a arătat extrem de confuz în privința a două relatări pe care le găsea absolut incredibile.

Prima, o scrisoare de la Anne către Lady Shelton, mătușa ei, membră a anturajului prințesei Elizabeth și (aproape) temnicerul lui Mary. În scrisoare, Anne o implora pe Lady Shelton să fie blândă cu Mary, să nu mai pună presiuni asupra ei; de asemenea, se arăta disperată, spunând că nu mai are putere să intervină în favoarea fetei pentru a o feri de furia tatălui ei. Mary a găsit întâmplător această scrisoare, a copiat-o pe ascuns și, foarte mirată, i-a trimis conținutul ambasadorului imperial, pentru a-i cere lămuriri. Chapuys, șocat, a hotărât în cele din urmă că trebuie să fie o farsă, pusă la cale de familia Boleyn pentru a o induce pe Mary în eroare, pentru că acele cuvinte contraziceau în totalitate părerea pe care și-o făcuse deja despre Anne.

A doua s-a întâmplat imediat după moartea Catalinei de Aragon. La aflarea veștii, regele Henry s-a îmbrăcat în galben strălucitor din cap până-n picioare, a dat o petrecere și a purtat-o pe micuța Elizabeth în brațe, ca să fie văzută de toți marii nobili ai regatului. Unii spun că galbenul ar fi fost culoarea pentru doliu în din Spania și că Henry a purtat galben din respect, însă nu există absolut nici o sursă contemporană care să confirme această idee, iar spaniolul Chapuys categoric vede gestul regelui ca fiind jignitor; în Spania, la fel ca în tot restul Europei, s-a purtat mereu negru în semn de doliu. Doar în Franța exista doliu de altă culoare, și anume alb, dar numai pentru reginele-văduve.
Alții spun că și Henry, și Anne au purtat galben, dar Anne nu apare niciunde menționată alături de rege în această zi, nici în galben, nici în altă culoare. Ce se spune despre Anne este că, aflând de moartea fostei ei stăpâne, a izbucnit într-un plâns sfâșietor și a alergat la capelă să se roage. Dar Chapuys, care îi scrie împăratului despre acest episod, din nou spune că nu crede așa ceva și că, cel mai probabil, Anne plângea de bucurie, iar sursa care i-a adus știrea a interpretat greșit lucrurile.
Astfel, putem spune cu certitudine că Chapuys a ales exact ce i-a convenit din bârfele auzite în jur și că, fiind suporterul devotat al Catalinei și al prințesei Mary, a dorit cu orice preț să o prezinte pe Anne în fața împăratului ca fiind sursa răului ce domnea la curtea Angliei.

Oricare ar fi adevărul, e bine totuși să ne amintim că Henry era regele; el dădea ordinele, el avea ultimul cuvânt. Orice s-a întâmplat cu Catalina, cu Mary, cu Biserica și cu regatul întreg, a fost mereu decizia lui, după cum se poate vedea și înaintea apariției Annei la curte, și în anii ce-au urmat morții ei.

Tot în ianuarie 1536, în timp ce participa la un turnir, Henry a fost doborât de pe cal. Există o relatare care spune că regele a fost rănit foarte grav, a zăcut inconștient vreme de câteva ceasuri și s-a crezut că va muri, iar specialiștii din ziua de azi dezbat cu aprindere dacă acest accident ar fi putut cauza o schimbare a personalității lui, transformându-l într-un tiran. Aceiași oameni însă uită de comportamentul lui față de Catalina și Mary, dar și de numeroasele execuții ordonate de rege până atunci. Henry nu a devenit tiran în acest moment; era deja unul, iar puterea lui a sporit considerabil după ce s-a rupt de Vatican. De asemenea, aceasta e doar o singură relatare, a unui om care nici măcar nu se afla în Anglia în acele zile. Relatările martorilor oculari, dimpotrivă, spun că regele s-a ridicat imediat după căzătură și că, în afară de o veche rană de la picior care s-a deschis, era bine.
În orice caz, Anne, însărcinată în luna a treia, s-a speriat cumplit când i s-a comunicat întâmplarea. Cinci zile mai târziu, a pierdut sarcina; copilașul ar fi fost un băiețel, „salvatorul ei”.
În acel moment, regele a hotărât că a așteptat destul. Doamna care îl interesa acum era Jane Seymour.

Mai rău, Anne a reușit să-și facă un nou dușman dintr-un vechi și puternic aliat.
A avut o ceartă cu Cromwell în legătură cu aurul confiscat de la mănăstiri. Anne, pe lângă că nu a susținut niciodată dizolvarea mănăstirilor - un alt subiect de nesfârșite certuri cu regele - considera că acei bani trebuiau folosiți în scopuri caritabile și pentru construirea de școli, în vreme ce Cromwell dorea să umple vistieriile regale și propriul buzunar. În final, ea l-a acuzat de corupție și l-a amenințat că îi va cere capul, iar el a luat-o foarte în serios.
Profitând de apropierea tot mai mare dintre rege și Jane Seymour, dar și de faptul că Henry căuta acum o modalitate de a scăpa de Anne, Cromwell a construit complotul perfect pentru a înlocui o regină cu alta și pentru a elimina definitiv câțiva indivizi incomozi de la curte.


DOAMNA DIN TURN


Adulter, incest și înaltă trădare, având ca scop uciderea regelui; așa au sunat acuzațiile aduse împotriva reginei și complicilor ei.
Adulter cu cinci bărbați, printre care însuși fratele ei.

Mark Smeaton era un tânăr muzician din anturajul regelui. Frumușel, talentat, dar și foarte arogant, cu aere de prinț; obișnuia să-și etaleze în mod ostentativ hainele frumoase, darurile bogate primite de la protectorii săi, dar mai ales se lăuda cu atențiile doamnelor de rang înalt. Comportamentul său i-a atras mulți dușmani printre servitori.
Au existat martori care vorbeau despre o discuție ciudată între el și regină, un schimb de cuvinte cu două înțelesuri.
În realitate, Smeaton a fost obraznic, iar Anne l-a pus la punct cu blândețe, dar ferm. A fost singura interacțiune dintre ei, în toată viața lor, însă destul cât să-i condamne pe amândoi.
El a fost prima victimă.
Arestat și interogat, posibil chiar torturat, a mărturisit că a întreținut relații sexuale cu regina în două rânduri. Ar fi fost imposibil ca asta să se întâmple atunci când a zis el că s-a întâmplat; Anne și Smeaton se aflau în locuri diferite. Dar nu conta; exista o declarație scrisă și semnată. În plus, a fost pronunțat încă un nume.

William Brereton, un apropiat al regelui, îmbogățit în urma serviciilor aduse coroanei, era un personaj antipatic, care își exercita în mod brutal puterea asupra teritoriilor deținute în Țara Galilor. A ucis fără judecată un om, sub cuvânt că acesta i-a ucis un angajat. Cromwell îl disprețuia, dar se și temea de el. Brereton fost următorul pe listă.

Henry Norris, un alt apropiat al regelui, dar prieten bun și al Annei, l-a confruntat pe Cromwell în discuția despre aurul confiscat de la mănăstiri și posibile acuzații de corupție. Reprezenta un pericol. În ziua de 1 mai, însuși regele l-a interogat pe Norris, cerându-i să-și mărturisească crimele; i-a promis, în schimb, libertatea. Oripilat, Norris a strigat că regina era nevinovată și s-a oferit să-i apere onoarea cu sabia în mână. Henry a refuzat și a ordonat arestarea lui.

Numele de Francis Weston a fost rostit chiar de Anne.
Regina a fost arestată în data de 2 mai și dusă în Turnul Londrei, în apartamentele regale în care a stat și înainte de încoronare. Nu i s-a spus de ce. În plus, însoțitoarele ei obișnuite au fost concediate și i s-au adus altele; niște doamne alese anume pentru că o urau.
Așa cum era de așteptat și de sperat în situația dată, Anne a cedat nervos. A plâns, a râs isteric, a vorbit singură ore în șir, întrebându-se ce a putut să spună sau să facă atât de grav încât să-l nemulțumească pe rege. Printre altele, a menționat un episod în care l-a bruftuluit pe Weston, venit în apartamentele ei pentru a o curta pe una din domnițele ei; văzând întârzierea lui de a o cere de soție pe respectiva domniță, Anne l-a certat că, probabil, vânează „potcoave de cai morți” și așteaptă să i se întâmple ceva regelui, ca să o aibă pe însăși regina.
Spioanele de serviciu au auzit-o și au raportat mai departe.
Bineînțeles, discuția cu Weston a fost fie o glumă neinspirată, fie vorbe aruncate la nervi; însă lui Cromwell i-a ajuns.

Al cincilea bărbat a fost George, fratele ei.
Jane Parker, soția lui George și una din doamnele de companie ale Annei, a fost și ea interogată, alături de celelalte doamne. Tânăra femeie a spus că Anne și George erau apropiați și petreceau mult timp împreună. Nu există dovezi să fi spus altceva, sau că a existat vreo urmă de rea-voință în vorbele ei, așa cum nu există dovezi nici că Jane și George nu erau fericiți împreună; în mod sigur, mărturia ei a fost reinterpretată, pentru a servi intereselor lui Cromwell. Totuși, până în ziua de azi, Jane Parker a rămas cunoscută ca martorul mincinos al lui Cromwell, femeia care a pecetluit soarta soțului și cumnatei sale.

Smeaton, Brereton, Weston și Norris au fost judecați în 12 mai. Cu excepția lui Smeaton, și-au susținut cu toții nevinovăția. Se presupune că Smeaton a primit promisiunea că va fi eliberat dacă pledează vinovat, însă a fost păcălit. Au fost declarați vinovați cu toții și condamnați la moarte prin decapitare. Din juriu au făcut parte Thomas Boleyn, tatăl Annei, și ducele de Norfolk, unchiul ei. Condamnându-i pe cei patru bărbați, Thomas Boleyn își trimitea propriii copii la moarte. 

Anne și George au fost judecați separat, în 15 mai. Anne și-a pledat nevinovăția și iubirea pură față de fratele ei printr-un discurs impresionant. A recunoscut că nu a fost niciodată soția supusă pe care și-ar fi dorit-o Henry; că și-a uitat adesea locul și l-a insultat cu gelozia ei, dar niciodată, niciodată nu a păcătuit cu trupul împotriva lui. Întorcându-se apoi spre George, a spus că îl iubește așa cum orice soră devotată își iubește fratele și că nu s-a întâmplat nimic nenatural între ei.
Cei prezenți au fost convinși de nevinovăția ei; nu și juriul însă. Instruiți dinainte, cei 27 de membri i-au declarat vinovați pe amândoi, în unanimitate.
În mod ironic, printre membrii juriului se afla și Henry Percy, logodnicul de demult al Annei. La pronunțarea sentinței, acesta s-a prăbușit la pământ și a fost scos afară pe brațe. A murit opt luni mai târziu.

În 17 mai, căsătoria Annei cu Henry a fost declarată nulă; mica Elizabeth era acum bastardă.
Anne a fost păcălită să semneze actele de anulare; nu se știe exact ce motiv a fost invocat, probabil ceva referitor la relația lui Henry cu Mary Boleyn, însă i s-a promis că va fi trimisă la o mănăstire, iar Elizabeth va rămâne legitimă.
A întrebat de mai multe ori la ce mănăstire avea să meargă și părea împăcată cu această idee.

Tot în 17 mai, cei patru bărbați au fost executați prin decapitare. George a ținut un discurs lung, în care a vorbit despre strălucirile deșarte ale vieții de curtean. Practic a ținut o predică întreagă și se pare că a fost privit cu multă simpatie de public, deși mergea la moarte acuzat de trădare și perversiuni cu sora sa.
În aceeași zi, seara, Anne a fost anunțată că e timpul să se pregătească de moarte.

Anne a fost inițial condamnată să fie arsă pe rug; aceasta era pedeapsa pentru o regină adulteră în legislația Angliei. Însă nici o regină de până atunci nu a fost acuzată oficial și condamnată la moarte, iar regele, probabil dându-și seama că s-a mers totuși prea departe, a schimbat sentința în moarte prin decapitare. Pentru ea, a fost angajat un soldat din St. Omer care să o execute folosind sabia, după metoda franțuzească.


"REMEMBER ME WHEN YOU DO PRAY..."


Execuția Annei a fost amânată de două ori, din cauza mulțimii strânse în jurul Turnului Londrei.
William Kingston, conetabilul închisorii, a raportat că Anne era pregătită de moarte încă din dimineața zilei de 18 mai; era ciudat de veselă și liniștită, ba chiar făcea glume despre gâtul ei mic și despre cum avea să rămână în istorie ca „Anne cea Fără Cap”. Nu se știe cât de liniștită era în realitate; mai degrabă avea nervii la pământ, întrucât nu dormise de mai bine de 24 de ore, încă nu știa ce avea să se întâmple în continuare, când avea să moară, sau dacă avea să fie, totuși, cruțată...
Kingston a fost prezent și la ultima ei confesiune, în noaptea de 17 spre 18 mai, când Anne a jurat pe eterna salvare a sufletului ei și pe Sfintele Sacramente că era nevinovată.
A fost un moment intens; conetabilul se temea, la fel ca Cromwell, ca regina să nu vorbească pe eșafod despre nevinovăția ei. S-au temut atât de tare de ce avea să spună, încât au făcut un efort supraomenesc să împrăștie mulțimea și să mute demnitarii străini găzduiți în vecinătatea Turnului, ca nu cumva vreunul din ei să vadă sau să audă ceva nepotrivit. Oricum, întreaga Europă fierbea de indignare la adresa evenimentelor din Anglia; nu era nevoie ca Anne să fie văzută acum ca o martiră.

În 19 mai, la 9 dimineața, Anne a fost condusă de la apartamentele regale din Turnul Londrei la eșafodul ridicat în partea de nord a Turnului Alb.
Eșafodul, pregătit pentru moartea unei regine, era drapat de jur-împrejur în catifea neagră.
La rândul ei, condamnata și-a făcut apariția într-o ținută cu adevărat regală, de parcă urma să meargă la bal, nu la moarte: rochie de damasc cenușiu-închis, o mantie scurtă de hermină, bijuterii cu perle și o bonetă englezească. Martorii oculari au relatat că era calmă, demnă și mai frumoasă ca oricând.
În ciuda eforturilor lui Kingston și Cromwell de a păstra secret momentul execuției, în jur de 2000 de oameni de toate felurile au fost prezenți la fața locului să o vadă pe regina căzută, inclusiv câțiva demnitari străini strecurați în mulțime. Nu a mai îndrăznit nimeni să-i oprească.

Anne a cerut să se adreseze publicului; conform istoricului John Foxe, a spus:

“Good Christian people, I am come hither to die, for according to the law and by the law I am judged to die, and therefore I will speak nothing against it. I am come hither to accuse no man, nor to speak anything of that, whereof I am accused and condemned to die, but I pray God save the king and send him long to reign over you, for a gentler nor a more merciful prince was there never: and to me he was ever a good, a gentle and sovereign lord. And if any person will meddle of my cause, I require them to judge the best. And thus I take my leave of the world and of you all, and I heartily desire you all to pray for me. O Lord have mercy on me, to God I commend my soul.”

Probabil Kingston și Cromwell au răsuflat ușurați în acel moment; era discursul standard așteptat de la un nobil condamnat la moarte.
Însoțitoarele ei au ajutat-o apoi să își scoată mantia, rochia de exterior și bijuteriile; acestea îi reveneau de drept călăului. Spre surpriza tuturor, sub rochie purta un jupon roșu-aprins, culoarea martiriului și a nevinovăției. Fără să spună un cuvânt despre asta, Anne a arătat lumii exact ce voia să arate, dar nu îndrăznea să rostească cu glas tare, pentru a nu-și pune fiica în pericol.
Boneta a fost nevoită să o scoată singură, pentru că doamnele - aceleași femei care inițial o urau - tremurau cumplit, plângeau incontrolabil și arătau de parcă ele urmau să moară. Anne a trebuit să se oprească din ce făcea și să le liniștească pe aceste femei.

După ce și-a făcut toaleta, a îngenuncheat pe pernuța de catifea oferită de călău și a început să se roage. În mod complet neașteptat, toți cei de față au îngenuncheat și s-au rugat împreună cu ea; toți, mai puțin Charles Brandon și Henry FitzRoy, care probabil erau prea șocați de ceea ce se întâmpla în jurul lor ca să reacționeze.
Este un moment unic în relatările vremii; la nici o altă execuție nu a reacționat mulțimea în acest fel. În ultimele două săptămâni de viață, dar mai ales în ultimele ei clipe, Anne Boleyn s-a bucurat de mai multă simpatie în rândul populației decât în 10 ani petrecuți în palat, ca logodnică a regelui și, apoi, ca regină.

După ce s-a rugat, a dat semnalul. Dar se mișca încontinuu, se uita mereu după călău, iar acesta s-a văzut nevoit să o distragă; privind undeva la baza eșafodului, i-a strigat ucenicului său să-i aducă sabia. Anne s-a întors atunci către scări, așteptând să-l vadă pe băiat urcând cu sabia (sau, probabil, sperând la un mesager de la palat cu o grațiere de ultim moment, ca în poveștile cu Arthur și Guinevere care îi plăceau atât de mult), iar călăul a profitat de poziția ei; a scos sabia ascunsă alături, sub stratul gros de fân, și a terminat treaba, repede și curat, dintr-o singură lovitură.

Un alt detaliu neobișnuit: capul ei nu a fost ridicat de păr și prezentat mulțimii. Călăul, vizibil mișcat de întregul eveniment, nu a făcut nici un gest în acest scop, iar doamnele însoțitoare au acoperit imediat rămășițele cu o mantie albă și, din acel moment, nu au mai permis nimănui să se apropie.
Deși totul a fost minuțios organizat până în clipa execuției, nu existau ordine pentru ce urma să se întâmple după aceea. Nu exista nici măcar un sicriu pregătit; circulau doar niște zvonuri cum că regele ordonase ca trupul să rămână pe eșafod, pradă soldaților și jefuitorilor de cadavre, iar capul înfipt într-o țeapă și expus la Poarta Trădătorilor. În orice caz, doamnele au stat de pază pentru ca nimeni să nu se atingă de regina moartă.
E clar că ceva s-a întâmplat în cele două săptămâni cât Anne a zăcut închisă în Turn, dacă aceste doamne, atât de ostile la început, au ajuns să sfideze ordinele, reale sau închipuite, și să apere onoarea defunctei cu atâta îndârjire...

Într-un final, Kingston a adus pentru Anne o ladă din sala de arme, în chip de sicriu, și un giulgiu.
A fost îngropată în capela St. Peter ad Vincula, lângă fratele ei. Cinci ani mai târziu, aveau să i se alăture cumnata ei, Jane Parker-Boleyn, și verișoara ei, regina-copilă Katherine Howard.

Rochia cenușie purtată în timpul execuției, care îi revenea de drept călăului, a fost cumpărată înapoi de consiliu și distrusă, pentru a nu rămâne nici un fel de suveniruri în urma reginei ucise. O parte din bijuteriile ei au fost demontate și încorporate în altele; unele au fost vândute, iar restul, o mică parte, au fost păstrate pentru Elizabeth.

Ca urmare a execuției fraților Boleyn, familia s-a destrămat. Elizabeth Howard-Boleyn și-a părăsit soțul și s-a mutat singură, undeva la țară. A murit doi ani mai târziu; a fost îngropată în Lambeth, în capela familiei Howard. Thomas Boleyn a rămas în slujba regelui; a murit în 1539 și a fost îngropat la Hever.



Nu se știe cu certitudine cum arăta Anne Boleyn. Portretele ei au fost distruse sau pierdute. Posibil să existe unele portrete contemporane ale ei; din păcate, nu putem ști care sunt acestea. 

Avem totuși această schiță a lui Hans Holbein, realizată cândva între 1534-1535, despre care știm sigur că este ea:


Și există și această schiță, tot a lui Hans Holbein, despre care se presupune că ar fi tot ea.


Apoi, există medalia The Most Happi din 1534, parțial distrusă, reconstituită de Lucy Churchill:


Un alt portret al ei, dar realizat niște zeci de ani mai târziu, prin 1570, se poate vedea în medalionul unui inel ce i-a aparținut fiicei sale (The Chequer's Ring).


Contemporanii o descriu ca fiind de înălțime medie, cu trup delicat și bine proporționat, gât subțire, față ovală, piele măslinie, ochi negri foarte frumoși, păr întunecat. Nu se cunoaște culoarea părului ei; Thomas Wyatt spune că era „brunetă”, dar e foarte posibil ca acel „brunet” să însemne, de fapt, un castaniu-roșcat.

Nu avea șase degete, nici trupul plin de negi. Singurul defect, menționat tot de Wyatt, era o mică prelungire a pielii pe unghia degetului mic; un detaliu abia vizibil.

Probabil că ar fi fost o regină bună, dacă ar fi avut timp.
Sau, dacă regele ar fi acceptat refuzul ei și ar fi lăsat-o în pace, poate că ar fi devenit una din ilustrele doamne ale Renașterii, găzduind artiști și filosofi în salonul ei literar, la fel ca Marguerite d'Angoulême. Sau poate că ar fi fost un educator, la fel ca mentorul ei, minunata Margareta de Austria...




Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Prințese adevărate. Capitolul 8: Mitul „prințesei Qajar”

Referinţe critice

Proze la cuptor