Prințese adevărate. Capitolul 15: Juana de Castilia, prințesa din turn

 

Juana de Trastámara, prințesă de Aragon și arhiducesă de Austria, aprox 1496








Isabella de Castilia și Ferdinand de Aragon, cuplul de aur al sfârșitului de secol al XV-lea, au avut împreună cinci copii: Isabella, Juan, Juana, Maria și Catalina. Cu părinți de asemenea calibru, ar fi fost de așteptat ca prinții să aibă înaintea lor un viitor strălucit. Juan urma să moștenească două regate, contopite într-unul singur, iar cele patru fete, vestite de frumoase, dar mai ales însoțite de câte o zestre uriașă, reprezentau un premiu râvnit de toți monarhii europeni. Din păcate, nu a fost să fie; ca și cum ar fi fost pândiți de ghinion, unul după altul s-au prăbușit din înalt, fie morți înainte de vreme, fie sub loviturile soartei.

Juan, prințul de Asturias (1478–1497), căsătorit abia de câteva luni cu arhiducesa Margareta de Austria, a murit la nici 19 ani, răpus de o boală de plămâni. El a fost primul care s-a dus, lăsând în urmă un haos dinastic ce avea să dureze mai bine de 20 de ani.

Isabella (1470–1498) s-a căsătorit cu Afonso, prințul moștenitor al Portugaliei, în 1490; la fel ca fratele ei, părea să aibă parte de una din acele rare căsătorii aranjate care se transformau rapid într-o minunată poveste de dragoste. Însă a rămas văduvă un an mai târziu, când Afonso a murit într-un accident de călărie. Durerea pierderii a transformat-o dintr-o tânără frumoasă, inteligentă și jovială într-o fanatică religioasă. Convinsă că Dumnezeu a pedepsit-o pentru că nu a luat măsuri împotriva evreilor refugiați din Spania în Portugalia, și-a pedepsit și ea trupul prin post sever și penitență; cronicile spun că a slăbit în asemenea măsură, încât silueta ei aproape străvezie contrasta violent cu cea solidă, îngroșată de nașteri a mamei ei. Era hotărâtă să nu se mai căsătorească niciodată. Așa i-a răspuns în 1495 lui Manuel I, unchiul lui Afonso și noul rege al Portugaliei, când a venit să-i ceară mâna. Se pare că acesta a rămas foarte impresionat de Isabella în urma scurtului ei timp petrecut la curtea portugheză, ca soție a lui Afonso, pentru că nu a vrut să-i accepte refuzurile și a respins cu încăpățânare sugestia de a o alege pe una din surorile ei mai mici. Situația a stârnit o criză diplomatică de proporții; poate că ar fi dus chiar la război, dacă Isabella nu ar fi primit, în cele din urmă, să fie soția lui Manuel. I-a pus însă o condiție: trebuia să alunge din țară toți evreii care nu se converteau la creștinism, iar el i-a promis că îi va respecta dorința. S-au căsătorit în 1497. În 1498, Isabella a dat naștere unui băiat, Miguel da Paz. Trupul ei slăbit din cauza eternelor penitențe nu a făcut față nașterii; a murit o oră mai târziu. Băiatul, declarat moștenitor al regatelor Castiliei, Aragonului și Portugaliei, a murit și el după câteva luni.

Maria (1482 – 1517) s-a căsătorit cu același Manuel I, regele Portugaliei, în 1500. Spre deosebire de sora ei, Isabella, Maria avea o atitudine mai relaxată față de chestiunea evreilor, îndemnându-și soțul să arate clemență. În rest, nu s-a implicat în politică. A fost îndrăgită de familia regală portugheză, de curteni și de soț pentru firea ei blândă. A avut opt copii, printe care Juan al III-lea și Enrique cel Cast, ambii regi ai Portugaliei, și împărăteasa Isabella, soția împăratului Carlos al V-lea al Sfântului Imperiu Roman. Se poate spune că a fost singura fericită dintre fiicele monarhilor catolici; însă a murit și ea devreme, în 1517, înainte să împlinească 35 de ani.

Totuși, de cea mai crudă soartă au avut parte Juana și Catalina, considerate cele mai frumoase dintre fiicele Isabellei de Castilia, dar și cele mai nefericite. Despre Catalina, regina Angliei (1485 – 1536), voi vorbi într-un articol viitor.

În continuare, mai multe despre Juana „La Loca” (cea Nebună), regina întemnițată a Castiliei.

Juana s-a născut în 6 noiembrie 1479, la Toledo, fiind al treilea copil și a doua fiică a Monarhilor Catolici. A fost o frumusețe încă de la început, cu pielea foarte albă și un minunat păr roșu, moștenit de la mama ei.

A fost și foarte inteligentă; avea o fire curioasă, sensibilă și îi plăcea literatura clasică. A primit o educație foarte elevată, potrivită pentru o prințesă, viitoare soție a unui prinț european. A învățat legislație, matematică, istorie, filosofie și limbi străine; vorbea fluent limbile iberice, franceza și latina. I-a citit, printre alții, pe Juvencus, Prudentius, pe Sfântul Augustin și pe Seneca. Dansa și cânta frumos, dar mai cu seamă avea talent pentru clavecin. La arte și științe, i-a avut ca profesori pe preotul dominican Andrés de Miranda și scriitoarea umanistă Beatriz Galinda, iar la religie, pe însăși mama ei, regina.

Religia s-a dovedit a fi o problemă pentru Juana. Cu firea ei curioasă, prințesa a ajuns a pune prea multe întrebări nepotrivite, ba chiar s-a declarat sceptică față de dogmă. Nu participa în mod ostentativ la slujbe și rugăciuni; refuza să se spovedească și să se împărtășească. Asta se întâmpla la vremea la care Inchiziția, înființată în 1478 din ordinul reginei Isabella, vâna „necredincioși” de-a lungul întregii Spanii pentru a-i converti prin forță la catolicism; dincolo de zidurile palatului, oamenii erau torturați, uciși sau alungați din regat, totul în numele „purificării religioase”. Era, deci, inacceptabil ca tocmai una dintre prințesele regale să arate înclinații către erezie. Astfel, au început pedepsele. Juana a fost supusă torturii cunoscute sub numele de „La cuerda” – legată în lanțuri de mâini și lăsată să atârne în gol, cu greutăți prinse de picioare – ceea ce nu i-a schimbat părerile, dar a afectat grav femeia de mai târziu. Dintr-un copil vesel și vioi, cu pasiune pentru studiu, a devenit o tânără melancolică, tăcută, predispusă la despresii și atacuri de anxietate.

În 1496, s-a căsătorit cu Philip cel Frumos, fiul împăratului Maximilian și al Mariei de Burgundia. Ea avea 16 ani; el, 18. Erau amândoi tineri, frumoși, cu o educație aleasă și cu lumea la picioare. Ce ar fi putut să meargă prost?

Căsătoria a fost fructuoasă; între 1498 și 1507, Juana a născut șase copii, doi băieți și patru fete, care aveau cu toții să ajungă împărați și regine. Dacă a fost și fericită, asta e altă poveste.

După cum o spune și porecla, Philip era considerat un bărbat foarte frumos în epocă. O știa și el; era mândru, arogant, foarte conștient de statutul său și, mai ales, de efectul pe care îl avea asupra femeilor. Juana cea avidă după afecțiune s-a îndrăgostit pe dată de soțul ei, dar el nu i-a împărtășit sentimentele. Philip a avut mereu amante, pe care nu se sfia să le afișeze în fața soției neglijate.

Cam în această perioadă au început să circule primele zvonuri cum că Juana suferea de nebunie. În Spania, Isabella și Ferdinand au fost informați că arhiducesa avea izbucniri de furie, urmate de episoade lungi de melancolie; că dormea prost și se trezea țipând. Că vorbea incoerent. Că era violentă față de soțul ei și față de doamnele care o slujeau. Ba chiar se povestește că a atacat-o pe una din amantele lui Philip cu cuțitul și i-a tăiat obrazul, desfigurând-o, iar arhiducele, furios, i-a confiscat rochiile și bijuteriile și a obligat-o să apară în fața curtenilor în zdrențe.

Nu există nici un fel de dovezi pentru toate aceste manifestări ale presupusei ei nebunii, nici pentru povestea cu amanta desfigurată. E adevărat însă că se certa adesea cu Philip din cauză că el o umilea, afișându-se alături de iubitele sale; și e adevărată și partea cu rochiile.

În 1499, odată cu moartea fratelui ei, Juan, a surorii ei, Isabella, și a fiului acesteia, Miguel, nobilii castilieni au declarat-o pe Juana Prințesă de Asturias, moștenitoare a regatului Castiliei.

În 1504, a murit regina Isabella; Ferdinand de Aragon și-a pierdut statutul de rege în Castilia, iar Juana se pregătea să-și revendice moștenirea.

Conform testamentului reginei Isabella, Ferdinand avea dreptul să conducă regatul Castiliei, dar numai ca regent, în absența Juanei, sau în numele ei, dacă ea nu voia să se implice, până când fiul ei cel mare avea să împlinească 20 de ani. Ferdinand nu voia să accepte acest aranjament; printr-un act din 1505, a declarat că Juana e bolnavă și incapabilă să conducă; s-a numit pe sine custode al fiicei sale și guvernator al regatului și a tipărit monede inscripționate „Ferdinand și Juana, rege și regină peste Castilia, Leon și Aragon.”

La rândul său, și Philip voia să fie rege. A tipărit și el o serie de monede cu „Philip și Juana, regi ai Castiliei și Aragonului, arhiduci de Austria”. Drept răspuns, Ferdinand a încheiat o alianță cu Franța, luând ca soție pe Germaine de Foix, nepoata regelui Louis al XII-lea, în speranța că va avea un fiu care să pună capăt crizei dinastice.

În tot acest timp, Juana se afla în casa soțului ei, la Mechelen, închisă sub pază. A fost eliberată cu ocazia vizitei lui Maximilian, care și-a dat toată silința să-și distreze nora cu festivități și turniruri. A fost văzută atunci de ambasadorul Veneției, care avea să declare că Juana se purta ca o regină înțeleaptă și prudentă.

Maximilian i-a spus fiului său că singura metodă prin care putea fi rege în Castilia era să apară alături de soția lui, regina de drept; cei doi soți s-au împăcat. Însă când Philip a vrut să adune susținători printre nobilii castilieni împotriva lui Ferdinand, Juana i-a refuzat sprijinul ei.

Au plecat spre Spania spre sfârșitul anului 1505; din cauza vremii potrivnice, au ajuns la destinație abia în aprilie 1506, în plin război civil.

Întâlnirea dintre Philip și Ferdinand a rezultat într-o neașteptată alianță. Ferdinand le-a cedat „copiilor săi preaiubiți” regatul Castiliei, promițând că se va retrage în Aragon. Apoi, cei doi bărbați au hotărât de comun acord că Juana trebuia exclusă de la guvernare, din cauza „suferinței” sale.

Philip a murit de febră tifoidă în septembrie 1506; Juana, însărcinată cu ultima ei fiică, a fost devastată de durere. Multă vreme, a refuzat să se lase dusă de lângă cadavru. Cerea mereu ca sicriul să fie deschis, pentru a-și vedea soțul. Abia într-un târziu a acceptat să-l îngroape.

În această stare de adâncă depresie a găsit-o tatăl ei, întors în Castilia în iulie 1507. Nu a venit la ea pentru a o consola, nici pentru a-i oferi sprijinul său; a venit ca invadator. Ferdinand aducea durerea ei ca argument pentru a-i prelua atribuțiile, una câte una; Juana refuza să semneze documentele prin care își pierdea, treptat, puterea.

În cele din urmă, viclenia lui Ferdinand a învins. În 1519, la vârsta de 29 de ani, Juana a fost închisă în palatul din Tordesillas, unde avea să rămână pentru tot restul vieții ei, regină doar cu numele.

A murit în 12 aprilie 1555.

Nu se știe dacă a fost, cu adevărat, nebună; poate că suferea de depresie, poate că a fost doar victima bărbaților ambițioși din familie.
A rămas însă cunoscută în istorie, probabil pe nedrept, ca Juana „la Loca”, Juana cea Nebună.