Prințese adevărate. Capitolul 14: Doamnele care au adus pacea

 

Stânga: arhiducesa Margareta de Austria, în ținută de doliu (portret de Bernard van Orley, circa 1510)
Dreapta: Louise de Savoia (pictor necunoscut din școala lui Jean Clouet, probabil prin anii 1520)

Se spune adesea că n-ar exista războaie, dacă lumea ar fi condusă de femei.
Realitatea istorică însă ne arată că doamnele din trecut nu s-au sfiit să stârnească și să întrețină războaie; fie pentru a-și apăra granițele, fie pentru a-și etala puterea, fie pentru a elimina un rival la tron.
Și au intervenit pe scena politică și pentru a încheia pace, atunci când armele au dat greș.

În 1529, la Cambrai, două prințese foarte respectate în epocă s-au întâlnit pentru a pune capăt unor ani grei de lupte. Una era Louise de Savoia, ducesă de Angoulême și de Anjou; cealaltă, Margareta de Habsburg, prințesă de Austria și guvernator al Țărilor-de-Jos.
Ce e drept, războiul a fost început de fiul uneia și nepotul celeilalte, nu de ele; dar ele l-au încheiat.
Întâlnirea aceasta a rămas cunoscută ca Tratatul de la Cambrai; sau, mai poetic, Pacea Doamnelor.
În continuare, să vedem cine au fost ele.

MARGARETA

A fost fiica lui Maximilian I de Habsburg, rege al germanilor și împărat al Sfântului Imperiu Roman, și a delicatei Marie de Valois, ultima ducesă a Burgundiei. S-a născut în 10 ianuarie 1480; i s-a dat numele Margareta după Margaret de York, mama vitregă și cea mai bună prietenă a mamei ei.
A avut un frate mai mare, Philip, zis „cel Frumos”, care a devenit rege al Castiliei în 1506.

Marie a murit în 1482, în urma unui accident de călărie, iar bunica adoptivă a preluat rolul de mamă pentru cei doi copii rămași orfani.
În același an, Maximilian și Louis al XI-lea al Franței au semnat Tratatul de la Arras, care încheia criza succesiunii din Burgundia și recunoștea moștenirea prințului Philip. Condiția principală: căsătoria Margaretei cu Charles, fiul regelui Franței. Zestrea prințesei cuprindea, printre altele, teritoriile Arras și Franche-Comté.
Astfel, la vârsta de 3 ani, Margareta a plecat la curtea franceză, în casa Annei de Beaujeu. A fost crescută și educată ca o viitoare regină sub supravegherea prințesei franceze, care a îndrăgit-o în mod special.

Numai că nunta nu a mai avut loc.
Motivul: Anne, ducesa de Bretagne, dorind să păstreze independența ducatului ei față de Franța, a cerut protecția și mâna lui Maximilian în 1490, iar el, etern apărător al moștenitoarelor la ananghie, a acceptat imediat. Însă Franța nu putea risca o alianță între ducatul de Bretagne și imperiul în creștere al lui Maximilian.
La sfatul surorii lui, Charles a rupt logodna cu Margareta, a atacat și cucerit orașul Rennes, unde se adăpostea Anne, și s-a căsătorit el cu mica ducesă de 13 ani în 1491.

Anne de Bretagne avea să rămână un pion valoros până la sfârșitul vieții ei. Prin documentele semnate în 1491, se obliga nu doar să fie soția lui Charles al VIII-lea, ci și să îl ia de soț pe următorul rege, dacă Charles murea fără moștenitori, pentru ca ducatul de Bretagne să rămână definitiv anexat Franței. Așa s-a și întâmplat. Charles a murit în 1498; Anne a fost însărcinată de multe ori, însă doar un băiat s-a născut viu și a supraviețuit orelor de după naștere. A murit și el de pojar, trei ani mai târziu. Următorul rege, Louis al XII-lea, căsătorit în acel moment cu prințesa Jeanne a Franței, sora lui Charles și a Annei de Beaujeu, și-a anulat căsătoria sub pretextul neconsumării și a luat-o de soție pe aceeași Anne de Bretagne, care, din nou, s-a văzut nevoită să-și accepte soarta. La urma urmei, era regina Franței...

Cât despre Margareta, ea a fost trimisă acasă, în dizgrație.
Maximilian a privit atunci către Spania, unde domnea cuplul de aur al Europei sfâșitului de secol al XV-lea: Isabella de Castilia și Ferdinand de Aragon, regii catolici.
Bogați, puternici, influenți, cu un cuvânt greu de spus pe scena politică, cei doi reprezentau visul oricărui monarh medieval pentru o alianță ideală. Mai mult: aveau patru fiice, una mai frumoasă ca alta, încă nemăritate, și un fiu care moștenea două regate.
Așadar, regele german a pețit-o pe Juana, cea mai frumoasă dintre prințesele spaniole, împreună cu o zestre consistentă, pentru fiul său Philip; iar Margareta, a hotărât el, avea să devină totuși regină – a Spaniei unite, prin căsătoria cu Juan, prințul de Asturias.

Juana de Castilia și Philip cel Frumos s-au căsătorit în 1496. Căsătoria lor a fost una nefericită, dar în urma ei au rezultat șase copii: doi împărați (Carlos al V-lea, Ferdinand I) și patru regine (Leonor, regina Franței; Isabella, regina Danemarcei; Maria, regina Ungariei; Catalina, regina Portugaliei).

La sfârșitul anului 1496, Margareta a plecat în Spania, pentru a-și întâlni logodnicul.
Avea 17 ani și era o mare frumusețe; moștenea trăsăturile delicate ale mamei ei și avea un temperament calm, dar hotărât, foarte potrivit unei viitoare regine.
A făcut impresie bună, Isabella de Castilia a iubit-o din primul moment ca pe fiica ei. La rândul lui, Juan s-a îndrăgostit pe dată, și nici ea nu a rămas indiferentă față de mirele ei cel chipeș. Nunta a avut loc în 3 aprilie 1497, în catedrala Santa Maria din Burgos.
Lucrurile păreau să meargă bine; tinerii se plăceau, prințesa s-a adaptat repede la curtea spaniolă și a și rămas însărcinată repede. Dar, după abia șase luni, Juan a făcut o febră puternică și a murit, iar Margareta, în ciuda îngrijirilor oferite de socrii ei, a născut prematur o fetiță moartă.

În 1501, Margareta s-a căsătorit cu ducele Philibert al II-lea de Savoia.
S-a impus de la început la curtea soțului ei. A răsturnat guvernul și l-a alungat pe fratele bastard al lui Philibert, René, care deținea toată puterea; a prezidat asupra ședințelor consiliului, a numit oameni în funcții de conducere, s-a aliat cu fratele ei pentru a negocia o relație bună cu Franța. Philibert a apreciat-o mult și ca soție, și ca politician. Au fost fericiți împreună, împărtășind pasiuni comune precum vânătoarea.
Din păcate, nici această fericire nu avea să dureze.
În 1504, Philibert s-a îmbolnăvit de plămâni și a murit. Margareta, doborâtă de durere, a încercat să se sinucidă, dar a fost salvată. Se spune că suferea atât de mult, încât poetul Jean Lemaire de Belges a numit-o "Dame de deuil". Ea însăși a spus despre sine că e „cea mai nefericită dintre doamne”.

S-a întors acasă pentru a treia oară, de data asta hotărâtă să nu se mai căsătorească niciodată. Maximilian i-a respectat dorința; în schimb, fie pentru a o face să uite de durere, fie pentru a-i ține mintea trează, a implicat-o în politică. Se dovedise deja a fi capabilă, în scurta ei domnie ca ducesă de Savoia, să își asume responsabilități și să ia decizii; acum, tânăra prințesă de 24 de ani avea să conducă un imperiu, umăr la umăr cu tatăl ei.

Moartea reginei Isabella a lăsat descoperit tronul Castiliei; fiica ei, Juana, soția lui Philip și cumnata Margaretei, a plecat atunci în Spania pentru a-și revendica moștenirea. Juana însă a fost regină doar cu numele. Întâi soțul ei, apoi tatăl ei și, în cele din urmă, propriul ei fiu au declarat-o nebună, fragilă, instabilă și incapabilă să conducă.
Nu se știe dacă suferea cu adevărat de toate aceste probleme; cert e că bărbații din familie și-au legat, pe rând, numele lor de al ei, pentru a se intitula co-regenți sau chiar regi ai Castiliei, în vreme ce ea a zăcut închisă între zidurile Palatului Regal din Tordesillas, unde a rămas pentru următorii 50 de ani. Acolo a și murit, în 12 aprilie 1555, la vârsta de 75 de ani.
În 1506, a murit și Philip.
În urma lui, au rămas șase copii mici; doi în Spania – fiul cel mic, Ferdinand, alături de bunicul matern, ca eventual moștenitor, și Catalina, mezina, închisă la Tordesillas împreună cu mama ei – și ceilalți patru la Mechelen, cu Maximilian. Între aceștia din urmă, Carlos, fiul cel mare, noul prinț al Țărilor-de-Jos. Carlos însă avea doar 6 ani și era mult prea tânăr pentru a conduce.
Astfel, în 1507, Maximilian a numit-o pe Margareta tutore al celor patru nepoți și guvernator al Țărilor-de-Jos, iar consiliul electorilor din Franche-Comté i-a confirmat titlul, devenind astfel singura femeie aleasă în această poziție.

A avut o carieră politică remarcabilă.
Vreme de 10 ani, a slujit ca intermediar între Maximilian și supușii nepotului ei.
Și-a convins tatăl să încheie pace cu Louis al XII-lea și s-a deplasat personal la Cambrai, în 1508, pentru a negocia condițiile.
În 1511, prințul Charles de Egmont din Guelders, aliat al regelui Franței, a atacat pe neașteptate Olanda; Margareta a cerut atunci ajutor armat tatălui ei, însă Maximilian a declarat că Țările-de-Jos trebuie să se apere singure. Astfel, s-a văzut obligată să încheie un tratat de pace cu Charles și să-i recunoască domnia în Guelders. Dar l-a anunțat apoi pe Maximilian că Țările-de-Jos vor fi neutre din punct de vedere militar, preferând să se concentreze pe latura economică.

A avut un rol-cheie în formarea Ligii Sfinte – Vaticanul, Anglia, Sfântul Imperiu Roman și Aragonul împotriva Franței. Franța a fost înfrântă în 1513, după ce orașul Thérouanne a căzut sub asediul forțelor lui Henry al VIII-lea al Angliei și ale lui Maximilian.

La moartea lui Maximilian, în 1518, Margareta l-a ajutat pe Carlos să fie ales ca împărat al Sfântului Imperiu Roman, în vreme ce acesta pleca în Spania pentru a revendica regatele bunicilor săi.
În 1520, Carlos a numit-o Guvernator-General al Țărilor-de-Jos, drept mulțumire pentru serviciile ei, și i-a lăsat în continuare regența, fiind singurul om din vechea regență care a fost reales în funcție, și încă pe perioadă nedeterminată. Și-a păstrat postul până când a murit, în 1530.

A jucat rolul unei regine cu drepturi depline; întâi pentru tatăl ei, apoi pentru nepotul ei. A fost un bun diplomat, cu un talent desăvârșit pentru negocieri. A oferit stabilitate teritoriilor guvernate și a reușit să mențină pacea, în ciuda eternelor amenințări venite din Franța.
De asemenea, era foarte pricepută la afaceri. A încurajat comerțul, ridicând astfel economia locală.
A finanțat pictori, arhitecți și scriitori. A deținut o bibliotecă impresionantă, ce cuprindea inclusiv lucrările Christinei de Pizan și compozițiile lui Josquin de Prez. Palatul ei din Mechelen a fost una din primele clădiri în stil renascentinst din nordul Europei.

La fel ca protectoarea ei din Franța, prințesa Anne de Beaujeu, și Margareta a primit în casa ei copii din familii nobile, pe care i-a educat laolaltă cu nepoții. Printe aceștia s-a aflat și Anne Boleyn, cea care avea să devină a doua soție a lui Henry al VIII-lea.

A fost foarte frumoasă și a rămas frumoasă multă vreme. Avea părul auriu, ochii căprui, un profil perfect și o ținută mândră. Se îmbrăca simplu, de obicei în haine de doliu, dar cu gust. Deși aparent delicată, știa să se impună și să se facă ascultată. Nepoții ei au iubit-o, Carlos a divinizat-o.
A fost cunoscută în epocă drept „cea care aduce pacea”.

LOUISE

S-a născut în 11 septembrie 1476 la Pont-d'Ain, în estul Franței. Tatăl ei a fost ducele Philip al II-lea de Savoia, iar mama, Marguerite de Bourbon.

A rămas orfană de mamă la vârsta de 7 ani și a fost trimisă în casa Annei de Beaujeu, pe atunci regentă a Franței, pentru a fi educată. Aici a întâlnit-o pentru prima dată pe Margareta de Austria, logodită în acel moment cu regele-copil Charles al VIII-lea.

La 11 ani, s-a căsătorit cu Charles de Orléans, conte de Angoulême. Au avut doi copii – Marguerite, regină a Navarrei (1492 – 1549), și François, regele Franței (1494 – 1547).
Bărbatul era cu 17 ani mai în vârstă decât ea și avea două amante, care i-au născut copii, trăiau cu el în casă și au continuat să trăiască acolo și după căsătoria lui cu Louise. Totuși, cumva acest aranjament a funcționat, fără nici un fel de resentimente; cele trei femei au fost prietene toată viața și și-au crescut copiii împreună, fără a face diferențe între ei. Mai târziu, Louise avea să le ajute pe fiicele adoptive să încheie căsătorii avantajoase.
De asemenea, relația dintre soți a fost una bună; aveau o pasiune comună pentru literatură și le plăcea să citească împreună.

Charles s-a îmbolnăvit în iarna anului 1495; Louise l-a îngrijit personal și a rămas alături de el până la sfârșit. Moartea lui, în ianuarie 1496, a lăsat-o cu inima frântă.
Avea doar 19 ani. Ar fi fost de așteptat să se căsătorească din nou; în schimb, a ales să lupte pentru viitorul copiilor ei, ridicându-i pe amândoi până în vârful scării ierarhice a Franței.

Când vărul soțului ei, Louis al XII-lea, a fost încoronat rege, și-a mutat familia la curtea regală. Și-a educat copiii după modelul Renașterii italiene, cu ajutorul cardinalului Cristoforo Numai. A plătit învățați să scrie cărți special pentru ei; i-a învățat italiană și spaniolă.

În 1505, regele s-a îmbolnăvit grav. Nu avea fii; din cei cinci copii născuți de Anne de Bretagne, au supraviețuit doar două fete: Claude și Renee. Crezând că era pe moarte, a logodit-o pe Claude cu François, numindu-l pe acesta moștenitor al său, cu soția sa, regina Anne, și Louise ca regente.
Louis nu a murit atunci; ba chiar a trăit să-și vadă soția murind, în 1514, și să se căsătorească din nou – cu Mary Tudor, sora lui Henry al VIII-lea al Angliei, considerată cea mai frumoasă prințesă din Europa. Însă nu a mai avut copii, nici cu Anne, nici cu Mary. François a rămas moștenitorul său și a fost încoronat rege după ce el a murit, în 1 ianuarie 1515.

Ca mamă a regelui, a devenit o femeie foarte bogată și influentă. A primit titluri și proprietăți, și-a eliminat rivalii la moștenirea Bourbonilor. A rămas activă din punct de vedere politic, luând decizii alături de rege și chiar în numele lui.
A slujit ca regentă în 1515, în timpul războiului din Italia, și din nou în 1525-1526, pe când regele se afla ca prizonier în Spania, la curtea lui Carlos al V-lea.
A inițiat relații de prietenie și colaborare cu Imperiul Otoman.

Poate că Louise nu a avut o carieră politică la fel de impresionantă ca a Margaretei; cu toate acestea, a rămas femeia care și-a urcat fiul pe tron și a condus Franța, în vreme ce tânărul rege se afla la război sau prefera să petreacă în compania prietenilor săi și a doamnelor de la curte.

Dacă a fost frumoasă sau nu, istoria nu spune; portretele ei arată o femeie palidă, cu trăsături regulate, ochi cenușii și o privire intensă. A fost inteligentă, vicleană, ambițioasă, cu un deosebit simț politic.

PACEA DOAMNELOR

Războiul Ligii de la Cognac s-a desfășurat pe perioada a 4 ani, între 1526 – 1530.
Oponenții au fost Carlos al V-lea, împărat al Sfântului Imperiu Roman, cu domeniile Habsburgice, de o parte, și Liga de la Cognac, formată din Franța, Papa Clement al VII-lea, Veneția, Florența, Milano și Anglia, de cealaltă parte.
Obiectivul – eliberarea teritoriilor italiene de sub influența lui Carlos, pentru a fi luate în stăpânire de François.

Cum monarhii nu au putut ajunge la vreun acord, nici cu ajutorul armelor, nici cu al vorbelor, Louise și Margareta au hotărât să intervină.

Cele două doamne s-au întâlnit la Cambrai, în 3 august 1529. Deși absentă, Marguerite de Navarra, fiica Louisei, a fost și ea implicată în negocierile ce au avut loc în acea zi.

În urma discuțiilor, s-a stabilit că François renunța la pretențiile sale asupra teritoriilor din Italia, la Artois și la Flandra, primind în loc ducatul Burgundiei, abandonat de Carlos.
Fiii lui François, aflați ca ostatici în Spania de trei ani, erau eliberați și trimiși acasă, în schimbul unei recompense de două milioane de scuzi.
În final, o căsătorie, care să pecetluiască totul: François, acum văduv, o primea de soție pe Leonor, sora lui Carlos.

Condițiile au fost unanim acceptate. Oficial, războiul s-a încheiat.
Liga de la Cognac s-a dizolvat; singură Florența a continuat să lupte împotriva lui Carlos, dar a fost învinsă în 1530.

Margareta de Austria a murit în 30 noiembrie 1530, la Mechelen. O rană cauzată de o zgârietură la picior a rezultat în cangrenă; i s-a spus că piciorul trebuia amputat. Doctorii i-au dat opium pentru durere, însă doza a fost prea mare, iar ea nu s-a mai trezit. Ultima ei scrisoare către Carlos îl desemnează pe acesta ca unic moștenitor și îl imploră să mențină pacea cu Franța și cu Anglia. A fost îngropată lângă cel de-al doilea soț, în mausoleul mănăstirii Brou din Bourg-en-Bresse, mănăstire construită chiar de ea.

Louise de Savoia a murit în 22 septembrie 1531, în Grez-sur-Loing. A fost îngropată la Saint-Denis, în Paris. Moștenirea ei avea să meargă mai departe nu prin François, ci prin fiica ei, Marguerite, o splendidă doamnă a Renașterii franceze. Nepotul Margueritei, Henri, avea să devină rege al Franței, sub numele de Henri al IV-lea, punând astfel capăt dinastiei de Valois și aducând în loc Bourbonii.