vineri, 11 februarie 2011

Drumuri



~I~

"Omul începuse să vorbească singur..."
(G. Bacovia)

... şi gesticula nervos, răstindu-se la ascultătorii nevăzuţi şi neatenţi. Cuvintele se pierdeau în ceaţă, iar ecoul lor se stingea printre umbre.
A văzut că picioarele lui călcau peste petale de trandafiri, şi petalele sângerau în urma lui pe lespezi de marmură neagră, suspinau dureros cu trupurile lor chinuite şi mutilate.
Dar cuvintele îşi risipeau substanţa pe măsură ce le rostea, şi a tăcut. Şi tăcerea a zâmbit.

... Alergau în jurul lui ca nişte năluci exilate, alergau. A vrut să îi prindă de mâini şi să stingă focul care îi făcea să alerge, să alerge şi să pâlpâie ca nişte năluci, ca nişte himere, ca nişte umbre ale propriilor umbre, poate spre casă, poate spre propriul mormânt. Alergau, alergau şi dansau frenetic, îngânând un murmur de fantome palide rătăcite, estompate în vidul care le învăluia.
L-au întrebat cât e ceasul, şi le-a răspuns că nicicât. Că e vina lor că ceasul bate întruna, tic-tac, şi că timpul trece. Timpul a fost inventat de ei. Dacă ei ar vrea, ceasul nu ar mai bate. Dar ei sunt de vină. Ei întorc mereu ceasul, şi atunci el bate, tic-tac, şi sună.
Şi a vrut să strige, să le spună că-l doare. Dar ei alergau ca nişte himere, râdeau ca nişte himere, şi ceasul bătea, bătea. Iar el a uitat cum să spună ce-l doare, pentru că nici el nu mai ştia sigur ce-l doare. Şi i-a lăsat să alerge...




~II~


Tronul era ruginit, covorul de pe jos putred
Şi regele căsca plictisit cu coroana pe-o parte.
Regina a murit, supuşii au murit
Şi nebunul a adormit la răcoare, în patul cu baldachin.

Grădina palatului era frumoasă, buruienile o năpădiseră sălbatice
Soldaţii înarmaţi pentru cruciadă stăteau aliniaţi
Arătându-şi oasele albite de vreme...
Steagul din turn arăta un blazon de mult apus...

Cetatea se prăbuşea, firimitură cu firimitură
La poalele ei deja se înălţase un morman de nisip.
O sirenă bătrână cânta răguşit în şanţul de apărare.
Era o zi frumoasă. Soarele strălucea.



Şi-au făcut bagajele şi au spus că pleacă spre Ithaca. Au găsit o hartă actualizată pe care au cercetat-o cu lupa, au stabilit traseul cel mai scurt. Au pregătit proviziile de hrană şi apă. La televizor se anunţa vreme frumoasă, fără furtuni.
Au plecat.
Pe drum au găsit-o pe Calypso bătrână şi oarbă.
Circe tundea un câine râios şi îi torcea blana, legănându-se şi vorbind singură printre schelete albe de porci.
Poliphem stătea pe plajă, privind cu ochiul său orb în larg. Buzele sale arse şopteau „Nimeni...” către valuri, dar valurile nepăsătoare se spărgeau de stânci.
Au ajuns în Ithaca după o zi. Penelopa era măritată şi fericită.




~III~

„Virtutea?... E-o nerozie. Geniul? O nefericire!”
(M. Eminescu)

- Ce este geniul? întrebă Icar, trăgând gânditor din ţigară.
- Geniul? făcu Dedalus. Geniu, fiule, înseamnă să le râzi zeilor în nas!
Aripile erau gata. Mirosea a ceară topită şi a pene arse.
Schiţele şi planurile zăceau pe jos, împrăştiate. Dar nu era nimeni care să vadă aripile. Soarele a adormit după nişte nori, iar dincolo de pereţii Labirintului încetase de mult orice mişcare.
Stăteau amândoi pe un zid, cu aripile prinse de umeri. Să le râzi zeilor în nas... Dar dacă zeii dorm, în nasul cui să râzi?...
„Nu am chef”, a hotărât Dedalus, apoi a scos celularul şi a telefonat la Departamentul Demolări.



~IV~


“Nimic. Pustiul tot mai larg părea...
Şi-n noaptea lui amară tăcuse orice cânt;-
Şi-nvineţit de gânduri, cu fruntea în pământ,
Omul începuse să vorbească singur...”

(G. Bacovia)

I-a lăsat în pace, cu ceasurile lor care bat încontinuu şi care îi fac să alerge. Şi a început să strige, să strige. A strigat până când gâtul a explodat ca o floare luxuriantă cu zeci de petale. A strigat până când glasul s-a spart, s-a făcut ţăndări printre petalele de trandafir sângerânde. A strigat până când ecoul a murit, prelingându-se printre umbre şi lumini, foşnete şi adieri. A strigat...
Linişte...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu