Enigme, teroare şi un coşmar fără sfârşit

Nu cu mult în urmă, am reuşit să achiziţionez şi să citesc romanul ...Şi la sfârşit a mai rămas coşmarul, semnat Oliviu Crâznic, o carte care îmi va rămâne în minte pentru ceva vreme de-acum încolo...


Încă de la început, autorul creează o atmosferă sumbră şi tensionată, în care misterele se ţin lanţ. Totul începe cu invitaţia total neaşteptată la nunta marchizei Josephine de Lauras, o tânără necunoscută în jurul căreia se nasc zvonuri care de care mai sinistre. Ajuns la destinaţie, Arthur de Seragens observă cu stupoare că nici ceilalţi invitaţi nu se simt tocmai în largul lor între zidurile întunecate ale castelului miresei. Mai mult, fiecare dintre aceştia pare să ascundă câte un secret terifiant, iar apariţia marelui inchizitor Albert de Guy nu face situaţia mai uşoară...
Dar acesta e abia începutul. Iar când creaturile nopţii încep să bântuie nestingherite prin întuneric, şi diavolul însuşi îşi face anunţată prezenţa prin zgomotul paşilor de copite, atunci este prea târziu.
Acţiunea romanului este foarte strânsă, nedând cititorului ocazia de a se plictisi sau măcar de a-şi trage sufletul. Dispariţii subite, semnele unei boli ciudate, morţi suspecte şi voci de dincolo de mormânt se succed într-un ritm ameţitor, la fel cum apariţiile malefice se întrupează în faţa ochilor, coborând parcă din cele mai oribile coşmaruri.
Bineînţeles, acţiunea unui roman nu este completă fără prezenţa unor personaje pe măsură. Avem de-a face cu personaje foarte bine conturate, precum carismaticul viconte de Vincennes, descendent parcă al muschetarilor lui Dumas, sau arţăgosul, dar atât de curajosul duce de Chalais, care pe parcurs se dovedeşte a fi un aliat de nădejde. Inchizitorul Albert de Guy, a cărui simplă prezenţă stârneşte fiori reci, este un observator rece şi calculat şi ştie să ţină lucrurile sub control prin calmul său. Fostul preot Huguet de Castlenove e un spadasin misterios, care se ţine deoparte şi pare să suspecteze pe toată lumea. Baronul Von Walter, unicul invitat la nuntă al mirelui, pare să ştie prea multe despre fiinţe stranii care îşi părăsesc mormântul pentru a se hrăni cu cei vii. În acelaşi timp, personajele feminine aduc o notă de graţie şi eleganţă, fără a fi simple obiecte de decor, de la drăgălaşa şi inocenta Adrianna de Valois până la splendida Giulianna Sellini, precum şi frumoasa marchiză în jurul căreia pare să se învârtă totul. Sunt personaje vii, palpabile, imprevizibile, lăsate să acţioneze în legea lor, ceea ce duce la spectaculoase răsturnări de situaţie şi la un deznodământ cu totul neaşteptat. Căci, drept vorbind, cine s-ar fi aşteptat ca "onorabilul conte Maximillien Schwartz", gentilom desăvârşit care preferă să se retragă, discret, în umbra soţiei şi să nu iasă în evidenţă mai mult decât e cazul, să fie chiar Nosferatu în persoană?

Pot să spun că vampirii sunt printre creaturile mitologice aflate la loc de cinste în preferinţele mele, atâta timp cât îşi păstrează trăsăturile originale de fiare ale nopţii care se hrănesc cu sângele muritorilor. Iar vampirii lui Crâznic îndeplinesc din plin aceste condiţii, ba mai mult, sunt înfiorători, stârnesc frică, repulsie, teroare.

Acestea fiind spuse, recomand cu căldură romanul ...Şi la sfârşit a mai rămas coşmarul. Lectură plăcută!





Comentarii

Postări populare de pe acest blog

CINE e această doamnă?

Prințese adevărate. Capitolul 8: Mitul „prințesei Qajar”

Proze la cuptor