Cealaltă

   „... Creaturile din carte începură să se desprindă dintre pagini și să danseze în jurul lui, mișcându-și cozile și tentaculele grosolane în lumina albastră, difuză, ce pălea dincolo de geam...
   Dincolo de geam, cerul albastru de toamnă târzie se întuneca ușor- rămâi, rămâi!- , ca și cum Toamna și-ar fi lăsat pleoapele grele peste ochii înlăcrimați. Pe măsură ce lumina murea, cerul devenea mai albastru, mai umed, sângerând spre apus prin rana deschisă a soarelui, sfârtecat de vântul rece...
   Ațipise?... Afară era noapte, și cartea îi căzuse în poală, închisă. Începea să se lase frig. În șemineu se mai vedeau niște grăunțe de jar, înșelând întunericul; se ridică în grabă și aruncă înăuntru niște lemne, care începură să ardă mocnit, apoi aprinse și una dintre lumânările groase de pe măsuța de scris. Frigul persista; umbrele alergau pe perete, întinzându-se să îl apuce cu gheare de abur. Luă al doilea volum – o culegere de poezii  –  și îl răsfoi, distrat. Era târziu. Ar fi fost momentul să părăsească biblioteca, poate că era așteptat în salon, însă știa că nu poate ieși.
   Pentru că în spatele lui, în dreapta ușii, era Cealaltă, cea de demult.
   Chipul Doamnei apărea brusc în calea celor ce voiau să iasă. Alb, înghețat, cețos. Rămâneau pe loc, țintuiți de privirea ei verde, de zâmbetul ei neliniștitor. Au văzut-o și cu coada ochiului, pâlpâind ușor în lumina tremurătoare a lumânărilor, în fumul albastru de pipă - Iar ne bântui, Honoria? -, dar nu au îndrăznit să întoarcă ochii spre ea, să o privească în față. Știau că se află acolo - Cine e acolo?... - și simpla conștientizare a prezenței ei le dădea fiori pe șira spinării. Știau că, la lumina vagă, sprâncenele ei perfecte se înalță imperceptibil, că buzele ei perfecte se strâng într-un surâs satisfăcut - ah, grozăvie! -, că ochii ei teribili îi fixează și îi urmăresc peste tot...
   Întorcea paginile fără să le citească; privea miniaturile fără să le vadă. Silea foșnetul hârtiei să îi țină de urât, însă nu izbutea. Simţea privirea rece a ochilor de vopsea înfiptă în ceafă, dar nu îndrăznea să se întoarcă.
   Nu se întorceau spre ea. Știau că îi vor întâlni privirea la ieșire, și știau că s-ar putea ca ea să nu-i lase să iasă. Până atunci, zăboveau între volumele uriașe cu coperți tari și pagini groase, tușind din când în când pentru a înșela liniștea apăsătoare, sperând să mai vină cineva - Vino, hai vino! - care să deschidă ușa cu zgomot, să spună ceva lipsit de importanţă
   — Ai găsit biblioteca, în cele din urmă.
   Vocea Isabellei îl făcu să tresară.
   — Doamnă. M-ai speriat.
   Isabella râse.
   — Mă vei scuza, nădăjduiesc. Te voi ruga să laşi studiul pentru mâine, e vremea cinei.
   și să râdă tot el (zgomotos, molipsitor), și gheața adunată în sângele lor să se risipească în aburii unei veselii forțate, palide, urmate de o ieșire aparent calmă, dar totuși grăbită și cu frig în spate. Silindu-se a nu-și întoarce ochii spre ea - nu exiști, nu ești acolo - , dar văzând (tot cu coada ochiului) privirea ei verde, insistentă, care îi urmărea. Frumusețea ei violentă care se cerea privită. Și, învinși, întorceau capul - o clipă, doar o clipă - pentru a vedea surâsul ei satisfăcut, de fiară sătulă de sânge.
   În spatele uşii închise pe dinafară, pereții întunecați, încărcați de rafturi cu cărți, deveneau și mai întunecați. Doamna era încadrată de draperii de catifea întunecată. Rochia Doamnei era de catifea neagră și dantelă, cu corsetul țesut cu perle. Părul Doamnei- negru ca noptea. Doar chipul ei era alb ca luna. Chipul ei răsărea ca luna în noaptea draperiei - părăsită.
   Ochii ei erau verzi ca smaraldele, reci ca Mările Nordului.

   Ochii ăia ciudați ai ei.”

(Ea a venit cu noaptea - fragment de roman)

Comentarii

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Prințese adevărate. Capitolul 8: Mitul „prințesei Qajar”

Referinţe critice

CINE e această doamnă?