De toate, fără legătură cu nimic

Cred că cel mai mare talent al meu este acela de a crede că fac ceva extraordinar, și, în realitate, să nu se miște nimic în nici o direcție.
Bineînțeles, ar fi și partea aia în care simt nevoia urgentă de a bate pe cineva la cap cu ultima chestie care m-a fascinat sau care mi-a atras atenția. Enervant, probabil. În apărarea mea, pot doar să garantez că respectiva „chestie” nu e ceva de moment, și că a avut un anume impact asupra mea. Mă rog, asta e altă poveste.

În ultimele câteva luni (cam patru) am fost aproape pasivă, am scris aproape nimic, am citit doar tâmpenii și am socializat aproape deloc. Știți, senzația aia de gol, de inutilitate, de „hai că merge”, dar de fapt nu merge?... Nu merge întotdeauna. Uneori e mai greu să ne adunăm, să ne scuturăm de praf și să mergem mai departe. „Trebuie să te aduni!” ți se spune, dar e ultimul lucru pe care vrei să îl auzi, și la naiba cu toate citatele și textele motivaționale. Trebuie, pentru că nu ai încotro, dar să nu pretindă nimeni că e ușor.
Le mulțumesc celor care au fost lângă mine. Știu ei care sunt. Cei care m-au ținut cu orele la telefon, cei care m-au scos din casă fără le pese de propriile lor probleme, cei care m-au luat pe sus și m-au plimbat prin locuri frumoase, cei care m-au obligat să îmi țin mintea ocupată cu diverse. Am avut nevoie de toate astea.


...............................................................................................................................................................

...Poate că, în realitate, nu ar trebui să fie mare chestie. Știai că acel ceva urma să se întâmple, te-ai așteptat la asta aproape trei ani, știi că altă dezlegare nu era, și acum, că s-a întâmplat, știi că a fost o ușurare pentru toată lumea. Dar totuși...

Dacă am putea să alegem, cred că toți am vrea să se întâmple repede, scurt, fără dureri. E firesc. Nu există demnitate în durere; există doar un trup chircit, contorsionat, și un chip descompus. Nu vrea nimeni să vadă așa ceva. Nu vrea nimeni să fie așa ceva.
Și ar fi ideal să putem alege noi când. Să spunem „Gata!”, și să se stingă lumina. Așa ar fi perfect.
Însă nimic nu e perfect. Când ajungi la concluzia că nu mai vrei, că nu mai merită, că nu mai ai pentru cine sau pentru ce, nu este nimeni acolo ca să stingă lumina.
Te autoiluzionezi că, poate, a făcut-o cineva, și mintea ta deja bântuie pe alt tărâm. Ești pe alt tărâm. Vorbești cu chipuri care îți zâmbesc doar ție, vizitezi locuri pe care le vezi doar tu. Ai câte o tresărire când, lângă trupul tău de carne, răsună o voce vag-cunoscută, dar nu e decât o privire aruncată în urmă. Tu nu mai ești acolo, iar ei nu vor să înțeleagă. Te întreabă lucruri care nu mai sunt treaba ta de multă vreme, îți povestesc ciudățenii fără sens. Nu poți decât să ridici din umeri și să te întorci înapoi în lumea ta.

Concluzia? Bătrânețea e urâtă, boala lungă e degradantă și nedemnă, iar moartea e palidă, țeapănă și rece. Înfricoșător? Terifiant? Nu. Doar o coajă, o coajă galbenă cu ochii închiși și cu urme de lacrimi pe gene. Și o casă goală, care păstrează urmele pașilor tăi - locul în care te-ai sprijinit de perete, atunci când picioarele nu te-au mai ținut, forma trupului tău întipărită în salteaua patului, ultimul aparat de ras uitat lângă chiuvetă.
Doar coji și urme.