Prințese adevărate. Capitolul 16: Catalina de Aragon, cea mai frumoasă făptură din întreaga lume
Însă e la fel de posibil să fie prințesa Mary "Rose" Tudor, sora mai mică a lui Henry al VIII-lea, prin 1514.
Henry al VIII-lea și-a început frumos domnia; ar fi fost de așteptat să rămână în istorie ca un prinț arătos, cultivat, sensibil, pasionat de artă și inginerie. A conceput planurile pentru niște corăbii noi, a compus versuri și muzică, a scris o carte de filosofie religioasă. Însă acțiunile sale ulterioare s-au dovedit mult mai de impact decât înclinațiile sale artistice. Acum, când îi pomenim numele, primul lucru care ne vine în minte e numărul mare de soții, dar mai ales modurile oribile în care s-a descotorosit de ele.
Catalina de Aragon a fost prima soție a lui Henry.
Producțiile cinematografice nu au fost prea blânde cu ea. E prezentată mereu ca o bătrână acră, pusă pe ceartă, care îl împiedică pe mai tânărul rege Henry să își trăiască viața alături de și mai tânăra Anne Boleyn. Sau o bătrână bolnavă, învinsă, trăindu-și ultimele zile în exil.
Ce uită aceste producții să menționeze e că diferența de vârstă dintre rege și regină era de cinci ani, nu mai mult. Și un alt lucru pe care uită să-l menționeze este faptul că regina Catherine, infanta Catalina, a fost cândva tânără, frumoasă, pasională, iar căsătoria ei cu Henry a fost una din dragoste. Ei doi, împreună, ar fi trebuit să fie noii Arthur și Guinevere ai unui nou Camelot; așa visau atunci, la început...
Mezina Monarhilor Catolici s-a născut în 16 decembrie 1485, la Alcalá de Henares, regatul Castiliei. Prin străbunica ei, Catherine de Lancaster, era descendenta lui John de Gaunt, fiul legitim al lui Edward al III-lea, și putea ridica pretenții la tronul Angliei.
Probabil acesta a fost și motivul pentru care Henry al VII-lea, regele Angliei, a dorit cu orice preț să-și lege numele de cel al regilor spanioli.
După ce l-a ucis în luptă pe Richard al III-lea, Henry s-a căsătorit cu Elizabeth de York, punând astfel capăt Războiului celor Două Roze și instaurând dinastia Tudorilor. Însă poziția lui pe tron era șubredă; el se trăgea din bastarzii lui Edward al III-lea, și nu din copiii legitimi. Astfel, era crucial pentru Tudori să formeze niște alianțe solide pe continent, care să-i legitimizeze atât în ochii poporului, cât și în cei ai Europei întregi.
Așadar, la o vârstă foarte fragedă, Catalina a fost logodită cu Arthur, fiul cel mare al lui Henry al VII-lea. Avea să fie regina Angliei.
La fel ca fratele și surorile ei, a primit o educație umanistă; a învățat istorie, filosofie, legislație, matematică, literatură. Stăpânea bine limbile iberice; vorbea fluent în latină, franceză și greacă. A fost instruită și în activități specific feminine, precum tors, cusut, brodat, gătit, dar și dans, muzică, maniere curtenești. Citea foarte mult, după cum avea să remarce mai târziu Erasmus; o pasiune care a însoțit-o toată viața.
Catalina a plecat spre Anglia în august 1501. Era însoțită de un anturaj numeros, format din doamne de companie, ambasadori, diplomați, servitori spanioli și africani – primii africani care au pus piciorul în Londra – și o menajerie de animale exotice. A dus cu ea și jumătate din zestrea promisă, 100.000 de ducați, urmând ca a doua jumătate să fie plătită mai târziu, conform înțelegerii.
A ajuns în noiembrie la destinație, unde s-a întâlnit cu Arthur și cu întreaga familie regală. Elizabeth de York a îndrăgit-o și a luat-o de îndată sub protecția ei; la rândul său, Arthur le-a scris socrilor săi o scrisoare, în care le-a spus că e foarte fericit să vadă chipul frumos al miresei lui și a promis că avea să fie un soț bun.
Nunta a avut loc în 14 noiembrie, în catedrala St. Paul, după care tânărul cuplu a plecat la castelul Ludlow.
Ce s-a întâmplat sau nu s-a întâmplat acolo, avea să fie subiect de dezbatere 30 de ani mai târziu. Cert e că Arthur și Catalina, doi copii de 15 și 16 ani, nu se puteau înțelege fără interpret; el nu vorbea spaniola, nici una din celelalte limbi pe care le cunoștea ea. Ea nu vorbea engleza. Singura limbă pe care o cunoșteau amândoi era latina, însă o pronunțau diferit.
Câteva luni mai târziu, s-au îmbolnăvit amândoi de febră; în 2 aprilie 1502, Arthur a murit.
Ar fi fost de așteptat ca tânăra văduvă de 16 ani să fie trimisă înapoi acasă, pentru ca familia să-i caute un alt soț. Însă Henry al VII-lea nu dorea să piardă zestrea ei uriașă, din care primise abia jumătate, nici noua sa alianță cu Spania. A reținut-o deci pe Catalina în Anglia, fără un scop precis; iar în 1503, când Elizabeth de York a murit în urma unor complicații la naștere, regele a venit cu propunerea să se căsătorească el însuși cu ea. Ideea a fost respinsă imediat de Isabella și Ferdinand; diferența de vârstă era mult prea mare, au spus ei, iar urmașii lor nu ar fi ajuns pe tron. Catalina trebuia să fie regină, mama viitorului rege.
A doua propunere, mult mai rezonabilă, era ca prințesa spaniolă să fie soția celui de-al doilea fiu al lui Henry, viitorul rege Henry al VIII-lea. Pentru că băiatul avea doar 11 ani, cei doi trebuiau să aștepte câțiva ani până la nuntă. Între timp, Catalina avea să stea la curtea Angliei, să învețe limba, să se familiarizeze cu locul și cu obiceiurile.
Numai că moartea Isabellei de Castilia, în 1504, avea să dea lucrurile peste cap.
Ferdinand, care în Castilia era acceptat doar ca soț al reginei, nu ca rege cu drepturi depline, a pierdut controlul asupra regatului; moștenitoarea era acum fiica sa, Juana. În același timp, Philip cel Frumos, soțul Juanei, încerca să adune susținători pentru sine ca rege al Castiliei. Amândoi se intitulau co-monarhi ai Castiliei, alături de Juana, în vreme ce ea, regina de drept, zăcea închisă și fără drept la cuvânt.
În tot acel haos, Catalina a fost complet uitată. Tatăl ei, căsătorit acum cu prințesa franceză Germaine de Foix, nu mai era interesat să-i plătească zestrea; avea un război costisitor de purtat. La rândul său, Henry al VII-lea a încetat să o susțină financiar. Și, cel mai rău: tânărul Henry, în vârstă de 14 ani, a declarat în consiliu că nu dorește să o ia de soție. Însă de plecat acasă nu putea fi vorba; în Spania era război civil, iar Ferdinand i-a ordonat fiicei sale să rămână pe loc. Catalina a trebuit, așadar, să rămână în Anglia, în ciuda statutului ei ambiguu, fiind nevoită să-și vândă bijuteriile pentru a se întreține și pentru a-și hrăni anturajul.
În 1507, a preluat rolul de ambasador al Spaniei; a fost prima femeie-ambasador din Europa și, spun cronicile, una extrem de bună. În ciuda tinereții ei, și-a jucat rolul cu multă seriozitate; mai mult, a știut să nu se lase manipulată de rege și oamenii săi.
Regele Henry al VII-lea a murit în 21 aprilie 1509, lăsând nerezolvată chestiunea căsătoriei fiului său. Consiliul de coroană considera în acel moment că prințesa Catalina nu mai era o opțiune potrivită pentru Anglia; se discuta despre o altă alianță, una care să includă atât moștenirea castiliană, cât și pe cea habsburgică, iar mireasa aleasă pentru tânărul Henry a fost Leonor, fiica cea mare a Juanei de Castilia și a lui Philip cel Frumos.
În mod surprinzător însă, Henry al VIII-lea își schimbase între timp poziția față de o căsătorie cu Catalina. Printr-un discurs înflăcărat, a declarat că o vrea pe ea și numai pe ea; nu doar pentru că ar fi fost ultima dorință a tatălui său, a zis el, ci și pentru că o iubea mai presus de orice.
Nu se știe dacă ultima dorință, sau orice altă dorință a fostului rege a avut vreo legătură cu prințesa, dar Henry a dovedit încă de pe-atunci că dorințele sale aveau să învingă orice rațiune de stat.
A fost, așadar, o căsătorie din dragoste; mireasa nu avea zestre, mirele nu avea chef să mai aștepte după dispensa papală care îi permitea să o ia de soție pe văduva fratelui său. Nunta a avut loc în 9 iunie 1509, iar încoronarea, pe 24 iunie.
Nu se cunoaște exact numărul copiilor purtați în pântece de regină. Posibil să fi fost șase sau șapte... Oricum, multe sarcini nu au ajuns la termen, doi sau trei copii au trăit doar câteva minute. Numai doi au supraviețuit orelor de după naștere, iar dintre ei, doar unul a ajuns la maturitate: o fată, Mary, născută în 1516.
În iunie 1513, Henry a plecat să lupte în Franța, lăsând-o pe Catalina ca regentă. În același an, în septembrie, Scoția a invadat Anglia, deși regele James al IV-lea era căsătorit cu Margaret, sora mai mare a lui Henry.
Cu o prezență de spirit moștenită de la mama ei, Catalina a ordonat atunci mobilizarea trupelor rămase în Anglia, aproximativ 20.000 de soldați bine antrenați, și a călărit și ea spre nord, echipată în armură completă.
Nu s-a dus la Flodden, nici nu a condus personal atacul, așa cum a arătat în mod absolut atroce o producție modernă; s-a oprit la Buckingham. A vizitat tabăra, li s-a adresat trupelor, apoi a fost luată în grabă de acolo și dusă la adăpost. Era vizibil însărcinată în acel moment; cu regele plecat și fără alți
copii acasă, simpla ei deplasare pe spinarea calului a fost considerată un pericol atât pentru ea, cât și pentru viitorul regatului.
Avea să piardă și acel copil. Dar prezența ei a avut efectul dorit; bătălia s-a încheiat cu uciderea regelui Scoției și victoria englezilor.
Foarte mândră de rezultat, i-a scris soțului ei pentru a-i relata noutățile. Împreună cu scrisoarea, i-a trimis și o fâșie din mantia însângerată a lui James al IV-lea, exprimându-și regretul că nu i-a putut trimite și capul încoronat al regelui ca trofeu.
Unii istorici consideră că iubirea lui Henry pentru Catalina a început să scadă din acest punct. Campania din Franța a rezultat în câteva mici victorii, dar nici pe departe la același nivel, iar succesul
reginei i-a trezit gelozia. Însă problema principală a fost pierdea sarcinii. Datoria reginei era să asigure continuitatea dinastiei prin naștere de fii, nu să organizeze campanii și să alerge călare în vecinătatea câmpului de luptă.
Henry s-a întors acasă la sfârșitul anului 1513. Deși luptele din Franța au mers relativ bine, Anglia s-a ales cu foarte puțin de pe urma lor. Beneficiarii reali au fost Ferdinand de Aragon și Maximilian de Austria, pe care Henry i-a susținut financiar în tot acest timp. Vistieria era acum goală. Noul papă, Leon al X-lea, înclina către pace cu Franța.
Henry a hotărărât atunci să încheie el propria sa pace cu Franța; astfel, a rupt logodna surorii sale mai mici Mary cu prințul Carlos, fiul Juanei de Castilia și al lui Philip cel Frumos, și i-a oferit-o pe fata de 18 ani ca soție lui Louis al XII-lea al Franței, care avea 52 de ani. De asemenea, a fost negociată o pace pentru o perioadă de 8 ani.
Catalina se afla acum, din nou, într-o poziție vulnerabilă. Anglia și Spania nu mai erau prietene; ea nu avea un fiu care să asigure viitorul dinastiei, Henry se afișa tot mai des în compania altor doamne de la curte, în special a frumoasei Elizabeth „Bessie” Blount, iar în 1515, pentru prima dată, s-a vorbit în consiliu despre o anulare a căsătoriei.
Totuși, lucrurile au rămas la nivel de vorbe, pentru că, la mijlocul anului, regina era din nou însărcinată. În 18 februarie 1516, Catalina a dat naștere în sfârșit unui copil sănătos, care a trăit: prințesa Mary, viitoarea regină Mary I a Angliei.
Dar în noiembrie 1518 a pierdut o altă sarcină, o fetiță, după care nu a mai putut avea copii. În același timp, rivala ei, Bessie Blount, era însărcinată, iar în anul următor a dat naștere unui băiat. Un băiat sănătos, care a primit numele de Henry FitzRoy și pe care regele l-a recunoscut public drept fiul său.
Nu se cunoaște reacția Catalinei la aceste noutăți. A fost mereu descrisă ca o doamnă foarte discretă, care știa să-și ascundă bine adevăratele sentimente. A preferat să se cufunde în studiu și lectură și să se concentreze asupra micuței Mary, să-i supravegheze educația, să o pregătească pentru viitorul ei de prințesă a Angliei.
În 1522, a avut parte de ultimul ei mare triumf. Prințesa Mary a fost logodită cu Carlos al V-lea, împărat al Sfântului Imperiu Roman și rege al Spaniei unite. Din păcate, bucuria a fost de scurtă durată. Carlos purta războaie costisitoare cu Franța și nu putea să aștepte până ce Mary ajungea la vârsta căsătoriei; în 1526, a luat-o de soție pe frumoasa Isabella de Portugalia, o altă verișoară a lui, fiica Mariei de Aragon și a regelui Manuel I.
Totuși, Catalina nu și-a pierdut speranța. Ca fiică a unei regine de facto, ea considera că o femeie poate să conducă un regat. A susținut în continuare dreptul la tron al fiicei ei; s-a ocupat îndeaproape de educația ei, în colaborare cu învățatul umanist Juan Luis Vives, care, sub înaltul patronaj al reginei, a scris De Institutione Feminae Christianae, un tratat despre importanța educației fetelor.
Henry însă avea altă părere. Deși o trata pe Mary ca pe moștenitoarea lui, el se arăta îngrijorat cu privire la viitorul dinastiei. Sau, ca să fim întru totul corecți, era îndrăgostit nebunește și i-au venit niște idei la fel de nebunești.
Noua rivală a Catalinei era Anne Boleyn. Henry mai avusese amante până atunci, numai că cea de acum era altfel. Crescută de regine la cele mai strălucitoare curți europene, educată ca o prințesă de sânge regal, sofisticată, cultivată și – spuneau gurile rele – mai ales vicleană, Anne refuza să-i cedeze regelui, aducându-și virtutea ca argument. Iar regele, complet vrăjit, a făcut ceva ce nu se aștepta nimeni să facă: i-a cerut să fie soția lui.
Nu era ceva neobișnuit ca un rege să ceară anularea unei căsătorii; s-a mai întâmplat și înainte, pe diverse motive: neconsumare, infertilitate, pierderea interesului pentru alianța cu țara și familia reginei. Însă era de așteptat ca regele cu pricina să caute o altă prințesă ca mireasă, una care să aducă beneficii regatului – o alianță solidă, o zestre mare, un pântece roditor.
Anne Boleyn era doar o curteană. Familia ei, deși bogată și influentă, nu putea fi considerată cu adevărat „nobilă”, și în nici un caz potrivită pentru o căsătorie regală.
În cazul Catalinei, motivele invocate în mod normal în cazul unei anulări nu stăteau în picioare. Căsătoria fusese consumată. Regina nu era infertilă; rămăsese însărcinată de multe ori, dăduse naștere multor copii, avea o fiică vie și sănătoasă. Avea și relații externe solide, împăratul fiind nepotul ei.
Astfel, Henry a găsit un alt motiv, pe care l-a prezentat cu cea mai mare seriozitate: un verset din Levitic, în care i se interzice unui bărbat să o ia de soție pe văduva fratelui său, întrucât e un lucru necurat și cuplul nu va avea copii.
Au avut loc unele discuții în 1502, după moartea lui Arthur, dacă tânărul cuplu își făcuse datoria în dormitor sau nu. Nu a existat niciodată o dovadă certă pentru nici una din variantele de răspuns. Pe de-o parte, Arthur a fost auzit spunând: „Mi-e sete, dați-mi să beau; azi noapte am fost în Spania!”; pe de alta, Catalina, guvernanta ei și doamnele ei de companie au declarat sub jurământ că, deși cei doi au dormit împreună în același pat, nu s-a întâmplat nimic altceva.
În final, părinții ambelor părți hotărâseră în mod oficial că nu s-a întâmplat nimic; era mai bine așa, din punct de vedere politic. Dispensa papală emisă atunci de Papa Iulius al II-lea nu spunea nimic despre virginitatea fetei; dimpotrivă, permitea căsătoria lui Henry cu văduva fratelui său, chiar dacă prima căsătorie fusese consumată.
Însă regele declara acum că fusese păcălit, că însuși Papa îi permisese să trăiască în păcat cu cumnata lui, iar Dumnezeu îl pedepsea.
I-a cerut Catalinei să accepte faptul că traiul lor în comun nu a fost niciodată o căsătorie adevărată, că ea era doar Prințesa-Văduvă de Wales, nu regina, și că fiica lor, Mary, era o bastardă. I-a sugerat să se retragă în liniște la o mănăstire.
Catalina însă a refuzat. Fusese crescută de mică pentru a fi regina Angliei, acela era destinul ei; nu avea chemare pentru mănăstire.
A luptat cu înverșunare pentru statutul ei, pentru drepturile ei și ale fiicei ei. Chemată în fața regelui și a legatului papal pentru a fi prezentă la dezbaterea chestiunii, ea a ținut un discurs răsunător; a declarat că a mers fecioară în patul lui Henry și i-a cerut acestuia acolo, înaintea curții întregi, să-și amintească adevărul. A spus apoi că nu recunoaște acel tribunal, că va răspunde doar înaintea Papei și a lui Dumnezeu, după care a părăsit sala.
Dincolo, pe continent, armata împăratului Carlos a înconjurat Vaticanul și îl ținea pe Papă ca prizonier, pentru a-l împiedica să-i ofere lui Henry anularea căsătoriei.
Umilit și furios, Henry a hotărât să ia situația în propriile mâini.
În 1531, a alungat-o pe Catalina de la curte și a trimis-o să trăiască la castelul More, în Hertfordshire, sub arest. Un an mai târziu, Henry a mers la Calais pentru a se întâlni cu regele Franței; Anne îl însoțea și a fost prezentată ca logodnica sa.
În mai 1533, Thomas Cranmer, arhiepiscop de Canterbury, a declarat nulă căsătoria dintre Henry și Catalina, apoi a validat căsătoria dintre Henry și Anne.
Catalina a pierdut titlul de regină; fiica ei, Mary, a pierdut titlul de prințesă a Angliei, a fost declarată bastardă și numită acum Lady Mary.
Deși catolic înfocat la începutul domniei sale, Henry sprijinea acum reforma. A separat Anglia de Roma și a instaurat Biserica Anglicană, al cărei conducător era regele, nu Papa.
Nici în aceste condiții, Catalina nu a renunțat la luptă. I-a scris neîncetat regelui, certându-l pentru acțiunile sale revoltătoare, pentru felul în care își trata regina de drept și pentru că se făcea de rușine înaintea Europei întregi, alături de femeia aceea, „scandalul Creștinătății”. În același timp, îl asigura de iubirea ei și îi promitea că era dispusă să-l aștepte până ce avea să-și vină în fire...
Scrisorile ei nu au avut efectul aşteptat. I s-a interzis să-și vadă fiica și să primească vizitatori, până ce nu avea să accepte noua situație. I s-a interzis să folosească titlul de regină. Celor care o slujeau li s-a ordonat să o umilească, să i se adreseze cel mult cu „Prințesă” atunci când îi vorbeau. Însă blândețea ei dezarmantă i-a făcut pe slujitori să o iubească; au numit-o regina lor până la sfârșit. De asemenea, doamna ei de companie și prietena cea mai bună, Maria de Salinas, a continuat să o viziteze, în ciuda amenințărilor lui Henry, și s-a aflat alături de ea în ceasul morții.
A murit în 7 ianuarie 1536, de cancer la inimă.
Ultima ei scrisoare către Henry era semnată, la fel ca toate celelalte: „Katharine, regina Angliei”.
Precum sora ei, Juana, Catalina de Aragon era considerată foarte frumoasă; micuță de înălțime, cu fața rotundă, părul auriu-roșcat, ochii foarte albaștri și pielea foarte albă, se încadra perfect în standardele de frumusețe ale vremii. În tinerețe, a fost descrisă ca „cea mai frumoasă făptură din întreaga lume”. Thomas More avea să spună mai târziu că „puține femei ar putea concura cu frumusețea reginei din vremea tinereții sale”.
Sarcinile repetate i-au îngroșat trupul; durerea pierderii atâtor copii i-a îmbătrânit prematur chipul. Nu mai era frumoasă, aveau să remarce diplomații străini care o vizitau în anii 1520, dar avea o fire blândă și plăcută, vorbea cu o voce dulce și zâmbea mult. Avea talentul de a face pe oricine aflat în prezența ei să se se simtă bine-venit, de la cei mai umili slujitori până la curtenii de rang înalt.
Dintre soțiile lui Henry, ea a fost mereu considerată „Regina”.
Comentarii
Trimiteți un comentariu