Prințese adevărate. Capitolul 12: Fiica lui Petru cel Mare
Prințesa Elizaveta Petrovna Romanova, portret realizat de pictorul Ivan Nikitich Nikitin, cândva prin anii 1720
Toată lumea știe cine a fost Ekaterina a II-a cea Mare, dar puțini își amintesc de predecesoarea ei, teribila fiică a lui Petru cel Mare care a condus Rusia cu o mână de fier vreme de douăzeci de ani.
Fără ea, n-ar fi existat nici Ekaterina cea Mare.
Elizaveta s-a născut pe domeniul Kolomenskoye, lângă Moscova, în 18 decembrie 1709.
Mama ei, Ekaterina (născută Marta Helena Skowrońska, o fostă servitoare poloneză) era amanta împăratului; cuplul s-a căsătorit oficial trei ani mai târziu, în 9 februarie 1712. Tot atunci, copiii lor au fost declarați legitimi. Au avut în total doisprezece copii, însă doar Elizaveta și sora ei mai mare, Anna, au ajuns la maturitate.
Copil frumos și foarte inteligent, a fost de la început preferata tatălui ei. Însă Petru cel Mare avea deja un moștenitor în acel moment – pe Alexei Petrovich, fiul primei sale soții Eudoxia – și nu a considerat necesar să se ocupe în mod special de educația Elizavetei.
Oricum, nu era de așteptat ca o femeie, mai ales fiica unei servitoare, să ajungă pe tronul Rusiei. Creșterea celor două fete a rămas în seama Ekaterinei pentru o vreme, deși ea însăși nu știa să scrie și să citească.
Mai târziu, a fost adusă o guvernantă din Franța; Elizaveta a primit lecții de matematică, arte, dans și limbi străine. Vorbea fluent franceză, germană și italiană, dansa frumos, îi plăceau activitățile în aer liber. La fel ca tatăl ei, era interesată de grădinărit și arhitectură.
Bănuit că plănuia un complot împotriva tatălui său, Alexei Petrovich a fost ucis în 1718.
Mama ei, Ekaterina (născută Marta Helena Skowrońska, o fostă servitoare poloneză) era amanta împăratului; cuplul s-a căsătorit oficial trei ani mai târziu, în 9 februarie 1712. Tot atunci, copiii lor au fost declarați legitimi. Au avut în total doisprezece copii, însă doar Elizaveta și sora ei mai mare, Anna, au ajuns la maturitate.
Copil frumos și foarte inteligent, a fost de la început preferata tatălui ei. Însă Petru cel Mare avea deja un moștenitor în acel moment – pe Alexei Petrovich, fiul primei sale soții Eudoxia – și nu a considerat necesar să se ocupe în mod special de educația Elizavetei.
Oricum, nu era de așteptat ca o femeie, mai ales fiica unei servitoare, să ajungă pe tronul Rusiei. Creșterea celor două fete a rămas în seama Ekaterinei pentru o vreme, deși ea însăși nu știa să scrie și să citească.
Mai târziu, a fost adusă o guvernantă din Franța; Elizaveta a primit lecții de matematică, arte, dans și limbi străine. Vorbea fluent franceză, germană și italiană, dansa frumos, îi plăceau activitățile în aer liber. La fel ca tatăl ei, era interesată de grădinărit și arhitectură.
Bănuit că plănuia un complot împotriva tatălui său, Alexei Petrovich a fost ucis în 1718.
În 1724, Petru cel Mare și-a logodit fetele cu doi prinți germani din familia de Holstein-Gottorp, dar a murit un an mai târziu, fără a apuca să vadă vreo nuntă. Iar dintre fete, doar Anna a avut parte de căsătoria aranjată de tatăl ei.
Ekaterina, încoronată ca împărăteasă la moartea soțului ei, a murit în mai 1727. Două săptămâni mai târziu, cu doar câteva zile înainte de nuntă, logodnicul Elizavetei a murit și el.
Pe tron a venit atunci Petru al II-lea Alexeyevich, fiul fratelui ei vitreg Alexei. Dar peste alți trei ani, acesta a murit în mod neașteptat; succesorul său a fost Anna Ivanovna – fiica lui Ivan al V-lea, fratele lui Petru cel Mare, și verișoara Elizavetei.
Pentru Elizaveta, era un dezastru. A rămas complet singură la o curte ostilă, cu ambii părinți morți, logodnicul mort, sora mai mare plecată în Germania. Verișoara ei nu o îndrăgea defel; legitimitatea ei îndoielnică nu o ajuta să își găsească un soț nici în nobilimea rusă, nici printre prinții europeni.
Cât despre frumusețea ei, aceasta a ajuns o povară. Întrebat de Anna care e cea mai frumoasă femeie de la curtea imperială, un ministru chinez a uitat de diplomație și, fără să ezite, a arătat către Elizaveta; un motiv în plus de ură din partea împărătesei.
Totuși, ca fiică a lui Petru cel Mare, Elizaveta se bucura de simpatie în rândul gărzilor. La fel ca tatăl ei înainte, prințesa vizita adesea regimentele de gardă, participa la evenimente alături de ofițeri, le boteza copiii.
La moartea Annei Ivanovna, în 1740, ea avea deja destulă susținere cât să fie văzută de armată ca împărăteasa legitimă.
Ekaterina, încoronată ca împărăteasă la moartea soțului ei, a murit în mai 1727. Două săptămâni mai târziu, cu doar câteva zile înainte de nuntă, logodnicul Elizavetei a murit și el.
Pe tron a venit atunci Petru al II-lea Alexeyevich, fiul fratelui ei vitreg Alexei. Dar peste alți trei ani, acesta a murit în mod neașteptat; succesorul său a fost Anna Ivanovna – fiica lui Ivan al V-lea, fratele lui Petru cel Mare, și verișoara Elizavetei.
Pentru Elizaveta, era un dezastru. A rămas complet singură la o curte ostilă, cu ambii părinți morți, logodnicul mort, sora mai mare plecată în Germania. Verișoara ei nu o îndrăgea defel; legitimitatea ei îndoielnică nu o ajuta să își găsească un soț nici în nobilimea rusă, nici printre prinții europeni.
Cât despre frumusețea ei, aceasta a ajuns o povară. Întrebat de Anna care e cea mai frumoasă femeie de la curtea imperială, un ministru chinez a uitat de diplomație și, fără să ezite, a arătat către Elizaveta; un motiv în plus de ură din partea împărătesei.
Totuși, ca fiică a lui Petru cel Mare, Elizaveta se bucura de simpatie în rândul gărzilor. La fel ca tatăl ei înainte, prințesa vizita adesea regimentele de gardă, participa la evenimente alături de ofițeri, le boteza copiii.
La moartea Annei Ivanovna, în 1740, ea avea deja destulă susținere cât să fie văzută de armată ca împărăteasa legitimă.
Mai ales că noul țar, Ivan al VI-lea, era doar un bebeluș, iar regența dezastruoasă a mamei acestuia, Anna Leopoldovna (nepoata lui Ivan al V-lea), nu a făcut decât să grăbească lucrurile.
A ajutat mult și nemulțumirea ambasadorului Franței la Sankt Petersburg, marchizul de La Chétardie, în ce privește politica externă abordată de noua conducere.
A ajutat mult și nemulțumirea ambasadorului Franței la Sankt Petersburg, marchizul de La Chétardie, în ce privește politica externă abordată de noua conducere.
Rezultatul: în noaptea de 25 noiembrie 1741, Elizaveta a venit în fața regimentului Preobrazhensky, purtând o armură peste rochie și o cruce de argint în mână, și i-a întrebat pe ofițeri pe cine slujesc: pe ea, monarhul lor de drept, sau pe cei care i-au furat moștenirea? Drept răspuns, gărzile au intrat în Palatul de Iarnă și au arestat familia imperială.
Lovitura de stat a avut loc fără vărsare de sânge.
La rândul ei, Elizaveta a jurat că, de va ajunge împărăteasă, nu va semna nici un ordin de condamnare la moarte pe întreaga durată a domniei. S-a ținut de cuvânt.
Lovitura de stat a avut loc fără vărsare de sânge.
La rândul ei, Elizaveta a jurat că, de va ajunge împărăteasă, nu va semna nici un ordin de condamnare la moarte pe întreaga durată a domniei. S-a ținut de cuvânt.
Bineînțeles, există lucruri mai rele decât moartea, iar acestea s-au folosit din plin...
Micul Ivan a fost despărțit de familie și crescut în izolare, cu ordin să nu i se vorbească, să nu i se arate nici un fel de recunoaștere sau afecțiune și să fie ucis dacă se încerca eliberarea lui. A murit în 1764, ucis de gărzi. Părinții lui au murit în închisoare. Surorile și frații lui, născuți și crescuți în închisoare, au fost eliberați abia în 1780, la ordinele Ekaterinei a II-a cea Mare; au mers în Danemarca, la curtea mătușii lor, regina Juliana Maria, unde au trăit pentru tot restul vieții lor sub arest.
Elizaveta a fost încoronată ca împărăteasă în 25 aprilie 1742, la vârsta de 33 de ani, într-o vreme foarte tulbure pentru imperiul rus.
Nu avea pic de experiență politică, dar avea o inteligență feroce, o fire calculată și, mai presus de toate, moștenise intuiția genială a tatălui ei.
A văzut că oamenii nu erau mulțumiți de recentele influențe germane, așa că i-a alungat pe toți consilierii germani de la curte. A simțit că legile lui Petru cel Mare care limitau puterea Bisericii nu erau pe placul poporului, așa că le-a anulat.
Își exaspera consilierii prin faptul că îi lăsa să aștepte luni întregi după o semnătură pe documentele oficiale sau după o decizie; în realitate, ea voia să gândească foarte bine o situație înainte să acționeze și mereu se dovedea că avea dreptate să procedeze astfel.
Diplomat plin de tact, știa cum să negocieze cu ambasadorii străini pentru ca lucrurile să iasă în favoarea Rusiei.
A rămas în istorie ca un mare om de stat datorită încăpățânării ei de a nu ceda niciodată atunci când interesele Rusiei se aflau la mijloc.
Petru cel Mare a avut multe idei foarte bune în ce privește educația, dar nu a apucat să le pună în practică. Elizaveta însă, deși nici ea însăși nu a primit o educație foarte solidă în copilărie, a înțeles importanța acestor idei și a continuat munca tatălui ei. A înlesnit accesul la educație pentru toate clasele sociale, mai puțin pentru șerbi; l-a încurajat pe omul de știință Mikhail Lomonosov să înființeze prima universitate din Rusia, la Moscova, și a ajutat la finanțarea Academiei Imperiale de Arte Frumoase. Mai târziu, Ekaterina cea Mare avea să ducă moștenirea mai departe.
A reconstruit palatul Peterhof din Sankt Petersburg, cu ajutorul arhitectului italian Bartolomeo Rastrelli. A continuat construcția Palatului de Iarnă, transformându-l într-o capodoperă, și a construit Mănăstirea Smolnîi. A modernizat infrastructura.
Ca împărăteasă necăsătorită, era ceva esențial să găsească un succesor care să fie unanim acceptat de facțiunile de la curte și pe care să-l pregătească din vreme pentru dificila misiune de viitor împărat. Cea mai logică variantă a fost să-l numească pe fiul surorii sale, Karl Peter Ulrich de Holstein-Gottorp, drept moștenitor al său. Însă avea să fie crunt decepționată.
Băiatul era slab și la trup, și la minte. Arăta o lipsă evidentă de maturitate. Bea mult, încă de la o vârstă fragedă. Ura Rusia, preferând să admire în schimb Prusia și pe împăratul Frederick. Astfel, împărăteasa a conceput un alt plan: urma să-i găsească băiatului o soție, preferabil pe cineva dintr-o familie nu foarte importantă de mici prinți europeni, care să nască un copil; ea avea să ia acel copil, să-l crească așa cum considera de cuviință și să-l transforme în împăratul atât de necesar Rusiei. Fata aleasă a fost Sophie Frederike Auguste, viitoarea Ekaterina cea Mare.
Fără să știe, Elizaveta a adus-o la curte nu pe mama moștenitorului visat, ci pe însăși moștenitoarea sa, cel mai mare conducător pe care l-a avut Rusia vreodată.
A luat parte la Războiul de Șapte Ani (1756-1763), declarând război Prusiei. Rusia aproape că a fost triumfătoare, însă împărăteasa nu a apucat să vadă finalul. A murit chiar de Crăciun, în anul 1761. Iar nevrednicul ei succesor, Petru al III-lea, a încheiat o pace rușinoasă cu dușmanul, restituindu-i toate teritoriile cucerite; asta avea să-i atragă dușmănia armatei și pierderea coroanei.
Elizaveta nu s-a căsătorit niciodată, dar a avut mulți iubiți.
Primul, un chipeș ofițer pe nume Alexander Shubin; asta însă s-a întâmplat pe când domnea verișoara ei, Anna Ivanovna, iar Anna nu tolera un astfel de comportament din partea unei Mari Ducese. Cei doi amanți au fost despărțiți, iar Shubin, exilat în Siberia.
Au urmat alți ofițeri, soldați din gardă, valeți și lachei. Îi plăceau băieții frumoși, indiferent din ce mediu veneau.
Apoi, l-a întâlnit pe Alexis Razumovski. Era doar un țăran, și încă țăran iobag, dar frumos tare, cu o voce minunată și o fire extrem de blândă. Bărbatul nu avea nici nici un fel de ambiții personale, nu-l interesa politica; avea doar o putere imensă de a iubi, și asta conta. Razumovski i-a fost alături până la moarte. După încoronarea Elizavetei, el era cunoscut drept „Împăratul de noapte”. Se crede că cei doi s-au căsătorit în cadrul unei ceremonii secrete, însă nu există documente care să confirme acest fapt.
Oficial, Elizaveta nu a avut copii.
Totuși, în vremea Ekaterinei a II-a cea Mare, o tânără doamnă a apărut la Paris, pretinzând că era fiica Elizavetei și a iubitului ei, Razumovski.
Fata se prezenta drept prințesa Vladimir, pe lângă alte nume. Era frumoasă, inteligentă și bine educată; vorbea fluent mai multe limbi străine, cunoștea perfect manierele curtenești, își croia drum cu ușurință în înalta societate, la ambasade și la curțile regale.
A reușit să convingă periculos de multă lume că e moștenitoarea de drept a Rusiei, iar dușmanii Ekaterinei se arătau gata să profite de situație.
La ordinele împărătesei, contele Aleksey Orlov s-a dus să o vadă. A întâlnit-o în Italia; a sedus-o, a cerut-o în căsătorie. I-a cerut să îl urmeze pe corabie, spunându-i că vrea ca nunta să aibă loc pe teritoriu rusesc. Ajunsă aici însă, fata a fost arestată, iar corabia a pornit de îndată către Rusia.
Nu s-a aflat niciodată numele ei adevărat. Nici interogatoriile nesfârșite, nici torturile brutale n-au făcut-o să cedeze. Până în ultima clipă, ea a susținut că e prințesa de Vladimir, fiica împărătesei Elizaveta. A murit în închisoarea Petru și Pavel, în decembrie 1775, la vârsta de 22 de ani.
Există însă o altă variantă a sfârșitului acestei doamne. În 1785, la Mănăstirea Ivanovsky din Moscova a apărut o misterioasă călugăriță sub numele de Dosifea. Toate semnele indicau faptul că femeia venea dintr-o familie de rang foarte înalt, ba chiar înrudită cu familia imperială. O teorie populară în epocă spunea că „fiica Elizavetei” nu a murit, cu adevărat, în închisoare, ci i s-a înscenat moartea, apoi a fost călugărită cu forța. Maica Dosifea a murit în 1810.
Elizaveta a fost considerată o mare frumusețe încă din fragedă copilărie. Soția ambasadorului englez la Sankt Petersburg, care a văzut-o pe când era adolescentă, o descria ca fiind foarte frumoasă, cu pielea albă, păr castaniu deschis, ochi mari, albaștri și foarte strălucitori, dinți albi și gură potrivită; era predispusă spre îngrășare, dar avea o mare drăgălășenie și o grație înnăscută. Conversa cu ușurință în trei limbi și arăta mereu un chip vesel, fermecător.
Micul Ivan a fost despărțit de familie și crescut în izolare, cu ordin să nu i se vorbească, să nu i se arate nici un fel de recunoaștere sau afecțiune și să fie ucis dacă se încerca eliberarea lui. A murit în 1764, ucis de gărzi. Părinții lui au murit în închisoare. Surorile și frații lui, născuți și crescuți în închisoare, au fost eliberați abia în 1780, la ordinele Ekaterinei a II-a cea Mare; au mers în Danemarca, la curtea mătușii lor, regina Juliana Maria, unde au trăit pentru tot restul vieții lor sub arest.
Elizaveta a fost încoronată ca împărăteasă în 25 aprilie 1742, la vârsta de 33 de ani, într-o vreme foarte tulbure pentru imperiul rus.
Nu avea pic de experiență politică, dar avea o inteligență feroce, o fire calculată și, mai presus de toate, moștenise intuiția genială a tatălui ei.
A văzut că oamenii nu erau mulțumiți de recentele influențe germane, așa că i-a alungat pe toți consilierii germani de la curte. A simțit că legile lui Petru cel Mare care limitau puterea Bisericii nu erau pe placul poporului, așa că le-a anulat.
Își exaspera consilierii prin faptul că îi lăsa să aștepte luni întregi după o semnătură pe documentele oficiale sau după o decizie; în realitate, ea voia să gândească foarte bine o situație înainte să acționeze și mereu se dovedea că avea dreptate să procedeze astfel.
Diplomat plin de tact, știa cum să negocieze cu ambasadorii străini pentru ca lucrurile să iasă în favoarea Rusiei.
A rămas în istorie ca un mare om de stat datorită încăpățânării ei de a nu ceda niciodată atunci când interesele Rusiei se aflau la mijloc.
Petru cel Mare a avut multe idei foarte bune în ce privește educația, dar nu a apucat să le pună în practică. Elizaveta însă, deși nici ea însăși nu a primit o educație foarte solidă în copilărie, a înțeles importanța acestor idei și a continuat munca tatălui ei. A înlesnit accesul la educație pentru toate clasele sociale, mai puțin pentru șerbi; l-a încurajat pe omul de știință Mikhail Lomonosov să înființeze prima universitate din Rusia, la Moscova, și a ajutat la finanțarea Academiei Imperiale de Arte Frumoase. Mai târziu, Ekaterina cea Mare avea să ducă moștenirea mai departe.
A reconstruit palatul Peterhof din Sankt Petersburg, cu ajutorul arhitectului italian Bartolomeo Rastrelli. A continuat construcția Palatului de Iarnă, transformându-l într-o capodoperă, și a construit Mănăstirea Smolnîi. A modernizat infrastructura.
Ca împărăteasă necăsătorită, era ceva esențial să găsească un succesor care să fie unanim acceptat de facțiunile de la curte și pe care să-l pregătească din vreme pentru dificila misiune de viitor împărat. Cea mai logică variantă a fost să-l numească pe fiul surorii sale, Karl Peter Ulrich de Holstein-Gottorp, drept moștenitor al său. Însă avea să fie crunt decepționată.
Băiatul era slab și la trup, și la minte. Arăta o lipsă evidentă de maturitate. Bea mult, încă de la o vârstă fragedă. Ura Rusia, preferând să admire în schimb Prusia și pe împăratul Frederick. Astfel, împărăteasa a conceput un alt plan: urma să-i găsească băiatului o soție, preferabil pe cineva dintr-o familie nu foarte importantă de mici prinți europeni, care să nască un copil; ea avea să ia acel copil, să-l crească așa cum considera de cuviință și să-l transforme în împăratul atât de necesar Rusiei. Fata aleasă a fost Sophie Frederike Auguste, viitoarea Ekaterina cea Mare.
Fără să știe, Elizaveta a adus-o la curte nu pe mama moștenitorului visat, ci pe însăși moștenitoarea sa, cel mai mare conducător pe care l-a avut Rusia vreodată.
A luat parte la Războiul de Șapte Ani (1756-1763), declarând război Prusiei. Rusia aproape că a fost triumfătoare, însă împărăteasa nu a apucat să vadă finalul. A murit chiar de Crăciun, în anul 1761. Iar nevrednicul ei succesor, Petru al III-lea, a încheiat o pace rușinoasă cu dușmanul, restituindu-i toate teritoriile cucerite; asta avea să-i atragă dușmănia armatei și pierderea coroanei.
Elizaveta nu s-a căsătorit niciodată, dar a avut mulți iubiți.
Primul, un chipeș ofițer pe nume Alexander Shubin; asta însă s-a întâmplat pe când domnea verișoara ei, Anna Ivanovna, iar Anna nu tolera un astfel de comportament din partea unei Mari Ducese. Cei doi amanți au fost despărțiți, iar Shubin, exilat în Siberia.
Au urmat alți ofițeri, soldați din gardă, valeți și lachei. Îi plăceau băieții frumoși, indiferent din ce mediu veneau.
Apoi, l-a întâlnit pe Alexis Razumovski. Era doar un țăran, și încă țăran iobag, dar frumos tare, cu o voce minunată și o fire extrem de blândă. Bărbatul nu avea nici nici un fel de ambiții personale, nu-l interesa politica; avea doar o putere imensă de a iubi, și asta conta. Razumovski i-a fost alături până la moarte. După încoronarea Elizavetei, el era cunoscut drept „Împăratul de noapte”. Se crede că cei doi s-au căsătorit în cadrul unei ceremonii secrete, însă nu există documente care să confirme acest fapt.
Oficial, Elizaveta nu a avut copii.
Totuși, în vremea Ekaterinei a II-a cea Mare, o tânără doamnă a apărut la Paris, pretinzând că era fiica Elizavetei și a iubitului ei, Razumovski.
Fata se prezenta drept prințesa Vladimir, pe lângă alte nume. Era frumoasă, inteligentă și bine educată; vorbea fluent mai multe limbi străine, cunoștea perfect manierele curtenești, își croia drum cu ușurință în înalta societate, la ambasade și la curțile regale.
A reușit să convingă periculos de multă lume că e moștenitoarea de drept a Rusiei, iar dușmanii Ekaterinei se arătau gata să profite de situație.
La ordinele împărătesei, contele Aleksey Orlov s-a dus să o vadă. A întâlnit-o în Italia; a sedus-o, a cerut-o în căsătorie. I-a cerut să îl urmeze pe corabie, spunându-i că vrea ca nunta să aibă loc pe teritoriu rusesc. Ajunsă aici însă, fata a fost arestată, iar corabia a pornit de îndată către Rusia.
Nu s-a aflat niciodată numele ei adevărat. Nici interogatoriile nesfârșite, nici torturile brutale n-au făcut-o să cedeze. Până în ultima clipă, ea a susținut că e prințesa de Vladimir, fiica împărătesei Elizaveta. A murit în închisoarea Petru și Pavel, în decembrie 1775, la vârsta de 22 de ani.
Există însă o altă variantă a sfârșitului acestei doamne. În 1785, la Mănăstirea Ivanovsky din Moscova a apărut o misterioasă călugăriță sub numele de Dosifea. Toate semnele indicau faptul că femeia venea dintr-o familie de rang foarte înalt, ba chiar înrudită cu familia imperială. O teorie populară în epocă spunea că „fiica Elizavetei” nu a murit, cu adevărat, în închisoare, ci i s-a înscenat moartea, apoi a fost călugărită cu forța. Maica Dosifea a murit în 1810.
Elizaveta a fost considerată o mare frumusețe încă din fragedă copilărie. Soția ambasadorului englez la Sankt Petersburg, care a văzut-o pe când era adolescentă, o descria ca fiind foarte frumoasă, cu pielea albă, păr castaniu deschis, ochi mari, albaștri și foarte strălucitori, dinți albi și gură potrivită; era predispusă spre îngrășare, dar avea o mare drăgălășenie și o grație înnăscută. Conversa cu ușurință în trei limbi și arăta mereu un chip vesel, fermecător.
Comentarii
Trimiteți un comentariu