Prințese adevărate. Capitolul 11: Prințesa germană care a revoluționat Rusia

 

Marea Ducesă Ekaterina Alexeyevna, viitoarea împărăteasă Ekaterina a II-a cea Mare; portret realizat de Louis Caravaque în 1745










MICA PRINȚESĂ (1729-1744)

Ekaterina s-a născut în 2 mai 1729 în Stettin, Pomerania.
De educația ei s-au ocupat guvernanta adusă din Franța și mai mulți profesori particulari, care au învățat-o franceză, muzică, dans și maniere curtenești. Dar avea o fire băiețoasă, povestește ea în memorii; îi plăcea să alerge, să călărească și a învățat să lupte cu sabia.

Era o mică prințesă germană pe-atunci și o chema Sophie Friederike Auguste.

Tatăl ei, generalul prusac Christian August de Anhalt-Zerbst, avea doar un nume răsunător, foarte puțini bani și nici un fel de ambiții. Ca fiu mai mic, nu moștenea averi, nici palate, iar titlul princiar îi aparținea, de fapt, vărului său.
Sophie a ajuns consoartă imperială datorită mamei, prințesa Johanna Elisabeta de Holstein-Gottorp. Sau, mai bine zis, în ciuda ei.
Pe Johanna, istoria o descrie ca fiind o femeie rece, ambițioasă, avidă după intrigi. Crescută în mijlocul splendorilor din Brunswick, măritată apoi la abia 15 ani cu un bărbat de 37 și stabilită într-un orășel banal, lipsit de orice distracții, tânăra femeie tânjea după viața cu care se obișnuise de copilă. Totuși, pentru că nici fratele mai mare al soțului ei, nici vărul acestuia nu aveau copii, Johanna a întrezărit o oportunitate: dacă năștea un fiu, statutul ei și al familiei ei avea să se schimbe, iar ea putea părăsi pentru totdeauna locuința sărăcăcioasă din Stettin.
Asta însă nu s-a întâmplat; nu atunci. Primul copil, născut în urma unei sarcini extrem de dificile care aproape că a ucis-o, a fost Sophie. O mare dezamăgire, din punctul ei de vedere.

Cele două femei au avut mereu o relație complicată.
Johanna nu și-a iubit fiica, nu i-a oferit niciodată afecțiune sau atenție. Dimpotrivă, în ciuda faptului că a crescut-o ca pe viitoarea soție a unui prinț domnitor, obișnuia să o ignore, să o ridiculizeze sau chiar să o trateze ca pe o rivală.
Invitate la curtea lui Frederick al Prusiei, de pildă, Johanna a avut grijă să își înnoiască garderoba proprie cu niște rochii splendide, însă a „uitat” de ținuta fiicei sale. Drept urmare, Sophie a apărut înaintea regelui într-o rochie împrumutată, care îi stătea rău. Dar era o fată veselă, vioaie și foarte inteligentă, iar Frederick și ceilalți nobili prezenți au rămas foarte plăcut impresionați de spiritele fetiței de 10 ani.
Tot aici, Sophie l-a cunoscut pe viitorul ei soț: Karl Peter Urlich de Holstein-Gottorp, nepotul și moștenitorul împărătesei Elizaveta Petrovna a Rusiei.
Nu l-a plăcut. Băiatul de 11 ani era slab, palid, consuma alcool în exces și încă se juca cu soldăței de plumb. Nici el n-a plăcut-o pe ea; cei doi logodnici au preferat să se evite reciproc pe întreaga perioadă a vizitei.


MAREA DUCESĂ (1744-1762)

În 1744, Sophie și Johanna au plecat în Rusia, la invitația împărătesei Elizaveta petrovna. Johanna și-a atras degrabă atipatia gazdei din cauza comportamentului ei scandalos; a început o relație cu contele Ivan Betskoy, s-a implicat în intrigi de palat, a fost prinsă spionând pentru Frederick. Împărăteasa, înfuriată, a amenințat să le trimită pe mamă și pe fiică înapoi acasă; a sfârșit prin a o alunga doar pe Johanna.

Cu fiica, lucrurile au stat altfel.

Din momentul în care s-a văzut în mijlocul curții imperiale a Rusiei, Sophie a înțeles că primul om pe care trebuia să-l impresioneze era împărăteasa. A mai înțeles și că mama ei nu avea să o ajute în nici un fel; ba dimpotrivă, asocierea cu Johanna putea să-i dăuneze grav. După cum a mărturisit mai târziu în memorii, era hotărâtă să facă absolut orice îi stătea în putință, astfel încât să apară în ochii tuturor drept prințesa moștenitoare perfectă.
S-a dedicat, deci, studiului. A citit mult, a învățat limba rusă, s-a împrietenit cu marii demnitari ai imperiului, dar și cu ambasadorii străini. În ciuda dorinței tatălui ei de a rămâne la religia luterană, s-a convertit la ortodoxie și și-a schimbat numele în Ekaterina Alekseyevna.

A funcționat; Elizaveta a fost extrem de mulțumită. Mai cu seamă s-a convins împărăteasa de seriozitatea intențiilor fetei atunci când aceasta, grav bolnavă de pneumonie din cauza nopților pierdute în frig cu cărțile ei, l-a alungat pe pastorul luteran adus de Johanna, strigând că vrea să-l vadă doar pe părintele ei ortodox.
Bineînțeles, a jucat teatru. Sophie/Ekaterina a fost mereu un om al Luminilor, religia nu a interesat-o niciodată prea mult; dar știa că ortodoxia însemna foarte mult pentru poporul rus. Pe scurt, sceneta a fost văzută de cine trebuia și asta conta.

Căsătoria cu Peter a avut loc în 21 august 1745, dar nu a fost consumată vreme de mai mulți ani. Cei doi tineri se detestau.
Conform memoriilor Ekaterinei, Peter era un mic tiran; urât, brutal și răutăcios, îi plăceau uniformele prusace și jocurile violente. Bea mult. Ura Rusia, la fel cum își ura mătușa. Își jignea mereu soția în public. Alte surse istorice însă menționează și calitățile lui: inteligent, sensibil, cu un fin spirit de observație și iubire pentru muzică; îi plăcea să cânte la vioară.

În 1 octombrie 1754, Ekaterina a adus în sfârșit pe lume un copil sănătos, după două sarcini pierdute: prințul Pavel, viitorul împărat Pavel I. Gurile rele cârteau că, de fapt, atât pruncii nenăscuți, cât și micul prinț nou-născut au fost zămisliți cu toții de frumosul conte Sergey Saltikov, un prieten mult prea apropiat al Marii Ducese, și nu de Peter. Chiar Ekaterina prefera această versiune; însă marea asemănare a copilului cu Peter, atât la chip, cât și la temperament, a arătat clar cine era, cu adevărat, tatăl.
În 9 decembrie 1757, s-a născut Anna. Fetița a trăit doar 15 luni și se presupune că a fost fiica lui Stanisław Poniatowski, viitorul rege al Poloniei. Ekaterina nu menționează moartea Annei în memoriile ei, însă documentele vremii spun că Marea Ducesă a intrat în stare de șoc atunci și că a plâns neîncetat zile în șir.
Nu a apucat să lege nici un fel de relație cu acești copii; au fost duși în apartamentele împărătesei Elizaveta, iar Ekaterina primea permisiunea să-i vadă doar ocazional.
Aleksey Grigorievich Bobrinsky s-a născut în 11 aprilie 1862; acesta, fără urmă de îndoială, a fost fiul lui Grigory Grigoryevich Orlov, marea ei iubire.
Nici de Aleksey nu apucat să se apropie, ca mamă; trei luni mai târziu, avea loc o lovitură de stat care a schimbat totul.

LUMINATA ÎMPĂRĂTEASĂ (1762-1796)

Elizaveta a murit pe 5 ianuarie 1862; în locul ei a fost încoronat Peter, sub numele de Pyotr al III-lea Fyodorovich, cu Ekaterina ca împărăteasă-consoartă. Cuplul trăia separat la vremea respectivă și umbla zvonul că Peter intenționa să scape de soția sa, într-un fel sau altul.
Ekaterina a fost mai rapidă. Profitând de lipsa de popularitate a împăratului pentru ideile sale mult prea radicale, dar mai ales de nemulțumirile armatei, silite să încheie o pace rușinoasă cu Prusia, și-a construit propriul cerc de suporteri, gata să acționeze la ordinul ei; printre aceștia, prințesa Dashkova, frații Orlov, regimentul Ismailovsky și importanți membri ai clerului.

În 9 iulie 1862, preoții și gărzile au declarat-o pe Ekaterina drept unicul conducător al Rusiei. Peter a fost arestat și silit să abdice; opt zile mai târziu, era mort, cel mai probabil ucis de Aleksey Orlov.

Încoronarea împărătesei a avut loc în 22 septembrie 1862, la Moscova.
Domnia ei este recunoscută până azi drept Epoca de Aur a Rusiei.

Ekaterina a continuat politicile împărătesei Elizaveta, mentorul ei.
A extins granițele imperiului până în Crimeea în partea de sud, în urma războiului ruso-turc din 1768-1774; în vest, a ocupat o mare parte din domeniile polone și lituaniene, iar în est, a colonizat insula Alaska.
A fost o adeptă a progresului, dar, spre deosebire de Peter, a înțeles la vreme faptul că poporul rus nu agrea schimbările radicale și bruște. A înțeles și că nu putea conduce un imperiu atât de vast fără ajutorul marilor nobili și fără sprijinul armatei. S-a arătat mai naționalistă decât Peter, deși în realitate urmărea modernizarea țării după model occidental.

A lucrat la eliberarea țăranilor iobagi, proiect inițiat de soțul ei, însă i s-a pus în vedere că avea să piardă simpatia marilor proprietari de pământuri. La urma urmei, armata și economia depindeau de munca iobagilor, astfel încât a fost nevoită să renunțe. A confirmat autoritatea nobililor asupra șerbilor.
Totuși, a pedepsit-o exemplar pe Darya Saltykova, o contesă care își tortura și ucidea în mod brutal tinerele slujitoare de pe moșie. După ce a recunoscut învinuirile aduse, Saltykova a fost legată la stâlpul infamiei în Piața Roșie din Moscova, purtând la gât o tăbliță pe care scria „Am chinuit și am omorât oameni nevinovați”; apoi, a fost închisă pe viață în beciul mănăstirii Ivanovsky, fără lumină - cu excepția unei lumânări în timpul mesei, când avea voie să citească din Biblie - și cu ordin ca nimeni să nu-i vorbească. Saltykova a murit în 1801.

A avut de înfruntat rebeliuni ale țărănimii, precum răscoala lui Pugachev, și falși pretendenți la tron. Printre aceștia, „prințesa Vladimir”, o tânără misterioasă care trecea drept fiica naturală a împărătesei Elizaveta și care a convins periculos de mulți oameni din cercurile înalte ale Europei că era, cu adevărat, o prințesă. Fata a fost răpită de Aleksey Orlov în Italia și adusă în Rusia; chiar și sub tortură, ea a susținut în continuare că e fiica Elizavetei. A murit în închisoare, la 22 de ani.

Adeptă a Iluminismului, Ekaterina a sprijinit construirea de clădiri în stil clasic; a finanțat artele, știința, educația. A pus bazele muzeului Hermitage. A fondat Institutul Smolnîi pentru tinere domnișoare, prima școală superioară de fete finanțată de stat din Europa.

A fost unul din primii oameni din Europa și primul om din Rusia care s-a vaccinat împotriva variolei, cu vaccinul adus de medicul britanic Thomas Dimsdale. I s-a alăturat și fiul ei cel mare, Pavel. 
Trebuie menționat faptul că, la vremea respectivă, vaccinarea era o procedură dureroasă, foarte periculoasă și putea duce la infectarea sau chiar moartea pacientului. Aceasta consta în crestarea brațului cu o lamă și introducerea în rană a unei cantități de puroi de la un bolnav infectat cu o formă ușoară a bolii.
Neștiind cum avea să evolueze starea ei și a prințului, Ekaterina a avut grijă ca Dimsdale să aibă caii pregătiți, pentru a putea fugi în cazul unor neplăceri. Din fericire, totul a mers bine, iar Ekaterina i-a scris prietenului ei, filosoful Voltaire, că aceia care se arată sceptici față de vaccin sunt „neghiobi, ignoranți sau, pur și simplu, rău-intenționați”.
Decizia ei de a se vaccina în public, împreună cu prințul moștenitor Pavel, a dat roade; oamenii au prins încredere în această nouă procedură medicală. În jur de 20.000 de ruși au fost vaccinați până în 1780, iar în 1800, numărul vaccinaților a depășit două milioane.

A trăit intens și a iubit mult. L-a iubit pe Poniatowski, pe când era nefericita soție a lui Peter. L-a iubit pe Grigory Orlov și a vrut să îl ia de soț, însă l-a părăsit când a aflat că acesta căuta plăceri și în alte părți. L-a iubit pe Potemkin, pe care se crede că l-a luat de soț la un moment dat, în cadrul unei ceremonii secrete. A iubit și câțiva foarte tineri curteni, care, în ciuda diferenței de vârstă, au iubit-o și ei la fel de mult. L-ar fi iubit și pe Peter, dacă el ar fi lăsat-o.
În mod ciudat, nu și-a putut iubi copiii...

A murit în 16 noiembrie 1796, în urma unui atac cerebral.

A fost o femeie frumoasă, micuță de înălțime, însă ținuta ei dreaptă, privirea ca de vultur și bărbia ridicată o făceau să pară mult mai înaltă.
Ca tânără fată, nu știa să se îmbrace elegant, nu se machia, nu purta bijuterii. În primele luni ca Mare Ducesă, a apărut ștearsă și banală, prin contrast cu foarte eleganta ei mamă și cu doamnele de la curtea imperială. Se făcea însă remarcată prin istețime, educație și vastele ei cunoștințe.
A înflorit mai târziu, și ca frumusețe, și ca eleganță.
La maturitate, a fost descrisă ca având mintea calculată a unui bărbat, dar și slăbiciunile „vulgare” ale sexului ei, precum vanitate, dorința de a fi admirată și o mare înclinație către plăceri carnale.
S-a îngrășat mult în ultima parte a vieții; dar, povestea Madame Vigée Le Brun, fața ei a rămas frumoasă, expresivă și puternică.
Portretele ei timpurii arată o adolescentă delicată cu păr negru, fața ovală, fruntea înaltă și ochi mari, albaștri; doar zâmbetul vag de pe buzele subțiri lasă să se întrevadă dârzenia împărătesei de mai târziu.