Prințese adevărate. Capitolul 17: Bloody Mary, Perla regatului

 

Foto: Sarah Bolger în rolul prințesei Mary, serialul The Tudors (sursa: Pinterest)

Mary, Bloody Mary...
Ne-a lăsat ca amintire un nume înfiorător și o reputație pe măsură.
Și nici producțiile cinematografice nu s-au arătat prea binevoitoare față de ea.
Mary apare mereu prezentată ca o băbătie absolută – bătrână și urâtă, rea, paranoică, răzbunătoare, în contrast cu sora ei mai mică Elizabeth, care e tânără, frumoasă, angelică și, bineînțeles, o domniță la ananghie.
Într-adevăr, a existat un moment în care cele două au fost văzute ca total opuse una alteia. A existat și un moment în care Elizabeth s-a aflat la mila surorii sale și a implorat-o să o cruțe; numai că, până atunci, vreme de o viață întreagă, Mary a fost domnița la ananghie.

Dintre copiii născuți de Catalina de Aragon, Mary e singura care a trăit.
A venit pe lume în 18 februarie 1516, la Greenwich, într-un moment în care Henry al VIII-lea deja începea să se gândească la anularea căsătoriei și căutarea unei alte mirese, pentru că timpul trecea, iar el nu avea încă un moștenitor.

Mary a fost primită cu bucurie de părinții ei și a avut o copilărie foarte fericită. Deși nu era fiul mult-așteptat, Henry a îndrăgit-o pe mica prințesă; o răsfăța, o alinta, numind-o „Perla” lui sau „Giuvaierul Regatului”, o copleșea cu daruri și atenții și o prezenta cu mândrie ambasadorilor străini.
Avea cu ce se mândri; copila era precoce și stârnea senzație de mică. La 4 ani, a întâmpinat delegația franceză și a cântat la clavecin pentru ei. La 9 ani, vorbea și scria în latină. Iar dacă e să credem ce i-a spus regele ambasadorului venețian, Mary nu știa să plângă.
Cât despre regină, aceasta a iubit-o cu patimă și s-a ocupat îndeaproape de educația ei.
A studiat franceza, spaniola, greaca, muzica și dansul. Era pasionată de modă, literatură, filosofie. La fel ca mama ei, citea foarte mult.
Era și foarte frumoasă. Micuță, delicată, foarte blondă, cu pielea foarte albă și ochii de un albastru intens.

Avea să se căsătorească foarte târziu, în ciuda negocierilor începute încă de la nașterea ei.
A fost logodită la vârsta de 2 ani cu prințul François, fiul cel mare al regelui François I al Franței, însă contractul a căzut trei ani mai târziu.
La 6 ani, i-a fost promisă lui Carlos de Habsburg. Împăratul avea 22 de ani și căuta aliați pentru a-l susține în războaiele sale împotriva Franței. Mary, în schimb, era foarte micuță, după cum a spus ambasadorul imperial; promitea să devină o femeie frumoasă, dar era greu de imaginat femeia de mai târziu în fetița aceea atât de mică. Patru ani mai târziu, logodna a fost ruptă, iar Carlos a luat-o de soție pe Isabella de Portugalia.
Negocierile cu Franța au fost reluate în jurul anului 1527. Cu această ocazie, ambasadorul Franței a zis că prințesa era mult prea mică și prea copilă pentru a se căsători și că trebuia să mai aștepte încă cel puțin doi, trei ani. Tot el menționează că, în urma unui dans, regele i-a scos fetei boneta, lăsând la vedere un minunat păr de un blond foarte deschis, aproape argintiu. Însă părul ei frumos nu schimba realitatea faptului că fata nu era îndeajuns de matură fizic pentru a avea soț și copii.
În final, cardinalul Wolsey a reușit să încheie o alianță între Anglia și Franța, fără o căsătorie.
S-a discutat și despre o alianță cu James al V-lea al Scoției, prin 1528, dar fără rezultat. Prezent la negocieri, diplomatul venețian Mario Savorgnano a descris-o pe Mary ca fiind „o tânără doamnă” mică, drăguță, cu trupul bine proporționat și cu ten frumos.

A rămas mică de înălțime, în ciuda trecerii anilor. Mică, slăbuță, aproape diafană. Părul ei, de un blond foarte deschis în copilărie, s-a întunecat cu vârsta, devenind roșcat.

Pentru o vreme, părea că Henry se resemnase cu ideea că avea să fie urmat la tron de o regină. O trata pe Mary ca pe moștenitoarea sa; în 1525, i-a oferit propriul ei anturaj și propria ei reședință la castelul Ludlow, unde urma să învețe îndatoririle unui viitor monarh. Nu a purtat titlul oficial de Prințesă de Wales, dar a fost adesea numită astfel în mod neoficial. A locuit acolo vreme de trei ani, iar ocazional își vizita părinții la curtea regală.

Numai că, după 1526, „Giuvaierul Regatului” nu se mai afla pe primul plan în inima regelui. Henry o curta intens pe Anne Boleyn, pe care apoi a cerut-o de soție; spera să aibă fii de la mai tânăra sa iubită. Vremurile se schimbau, viața la palat se schimba. Anglia nu avea doar o nouă regină, ci și un nou curent ideologic. Anne, educată în Franța, era o adeptă a reformei religioase; cărțile și ideile aduse de ea de pe continent, până nu demult interzise, circulau acum liber și pe scară largă.
Mary a început să simtă toate aceste schimbări din jurul ei în 1531, când a fost despărțită brutal și definitiv de mama ei. Tristețea a doborât-o. Avea doar 15 ani și un fizic foarte fragil; în anii care au urmat, a fost mereu bolnavă.

În 1533, arhiepiscopul Thomas Cranmer a declarat nulă căsătoria dintre Henry și Catalina de Aragon; Henry s-a căsătorit oficial cu Anne Boleyn, apoi a încoronat-o ca regină, în cadrul unei ceremonii grandioase. Biserica Angliei s-a rupt de Vatican, regele ocupând acum funcția de Cap al Bisericii Anglicane. Catalina de Aragon nu mai era regină, Mary nu mai era prințesă. Pe tron, alături de rege, stătea Anne; copiii lor aveau să fie numiți prinți și prințese.

Pentru Mary, toate aceste lucruri erau de neconceput. Conform educației religioase primite, ea percepea acțiunile lui Henry ca pe o supremă blasfemie; regele sfida autoritatea Papei, îl sfida pe Dumnezeu, comitea bigamie.
Nu numai că a gândit toate astea, dar le-a și spus cu voce tare, înfuriindu-l pe rege. Rezultatul: servitorii i-au fost luați, doamnele de companie concediate, iar ea a rămas închisă în apartamentele ei, sub pază, aproape ca o pizonieră.

În 7 septembrie 1533, Anne Boleyn a născut o fată: pe Elizabeth, viitoarea regină Elizabeth I. Noua prințesă a fost mutată în propria ei reședință, la Hatfield, iar Mary, ca umilință supremă, a primit poruncă să o urmeze acolo, pentru a o sluji.
Următorii trei ani au fost cumpliți.
Tatăl ei, care până nu demult o copleșea cu dovezi de afecțiune, nu-i mai vorbea deloc. Nu avea voie să ia legătura cu mama ei. Doamnele de la Hatfield aveau poruncă să o umilească, să o trateze ca pe o femeie de rang inferior, să o silească să mănânce la masă cu servitorii. Puteau chiar să o lovească, dacă refuza să se supună ordinelor sau dacă insista să fie tratată ca o prințesă. Exista o singură prințesă în regat, iar aceea nu era ea.

Problemele de sănătate ale fetei s-au agravat aici. De multe ori, a refuzat să mănânce, pentru că farfuria ei se afla pe aceeași masă și la același nivel cu farfuriile servitorilor. A slăbit și mai mult; a căzut în depresie. A început să sufere de dureri violente de cap, probleme menstruale și atacuri de anxietate.
Pe lângă acestea, oamenii regelui o vizitau destul de des pentru a-i smulge o declarație și o semnătură: trebuia să recunoască, în mod oficial, că regele era Capul Bisericii Anglicane, iar Anne Boleyn era regina; mama ei, spunea infamul document, nu fusese niciodată regină, ceea ce făcea din ea o bastardă.
Cu această ocazie, s-a văzut din ce aluat era făcută Mary. În ciuda fragilității ei fizice, tânăra fată i-a înfruntat cu demnitate pe acești mesageri brutali. I-a trimis înapoi, cu hârtiile nesemnate. Nu s-a lăsat intimidată nici de promisiuni, nici de amenințări.
Însăși Anne a venit să o vadă prin 1534; s-a oferit să o împace cu tatăl ei și să o aducă înapoi la curtea regală, punând astfel capăt umilințelor, dacă se supunea dorințelor regelui și o recunoștea pe ea ca regină. Mary i-a răspuns: „Nu recunosc altă regină a Angliei decât pe mama mea. Dar, dacă amanta regelui dorește să intervină în favoarea mea pe lângă Majestatea-Sa, voi fi recunoscătoare.”
Poate că forța i se trăgea de la cuvintele mamei ei, care a reușit să-i scrie de mai multe ori pe ascuns și o sfătuia mereu să fie tare. Sau poate de la vizitele unui prieten: Eustace Chapuys, ambasadorul imperial, trimis de împărat să vegheze asupra ei.
În mod ciudat, și-a iubit surioara. Îi plăcea să țină copila în brațe, să-i cânte, să se joace cu ea. În ciuda legendelor, cele două au fost foarte apropiate vreme de mai bine de douăzeci de ani.

La sfârșitul anului 1535, starea de sănătate a Catalinei de Aragon s-a înrăutățit, iar în ianuarie 1536 a murit. Lui Mary nu i s-a permis să-și viziteze mama bolnavă, nici să meargă la înmormântare. Anne a făcut atunci o ultimă încercare de a cădea la pace cu tânăra fată, însă a fost respinsă.
Se consideră, în general, că Anne Boleyn e de vină pentru felul în care a fost tratată Mary de-a lungul acestor 3 ani. Însă dovezile istorice arată contrariul. Anne a încercat de câteva ori să și-o apropie, ba chiar să intervină în favoarea ei, dar Mary a respins-o cu brutalitate de fiecare dată. Nici una din ele nu poate fi învinovățită; fiecare a acționat după cum i se părea corect și necesar, dată fiind situația. Istoricul Linda Porter consideră că, în alte circumstanțe, poate că cele două femei ar fi fost prietene, pentru că aveau foarte multe în comun.
Apoi, există și evidența faptului că, după moartea Annei, Mary a fost tratată mult, MULT mai rău.

În mai 1536, Anne Boleyn a fost acuzată de adulter, incest și înaltă trădare și a fost executată. Elizabeth, fiica ei, a fost declarată bastardă. Apoi, regele Henry s-a căsătorit cu noua sa favorită, Jane Seymour.
Familia Seymour făcea parte din facțiunea catolică, fidelă reginei Catalina; scopul lor era ca Mary să fie repusă în drepturi. Primul lucru cerut de regina Jane, după căsătoria cu Henry, a fost ca Mary să revină la curte, pentru că, spunea ea, o tulbura prea tare să știe că tatăl și fiica nu-și vorbeau. Regele însă i-a răspuns că ar fi mai înțelept să se gândească la propriii ei copii.

Crezând că totul avea să revină la normal acum, după moartea Annei Boleyn, Mary i-a scris o scrisoare foarte optimistă lui Thomas Cromwell, secretarul regal. L-a rugat să-i transmită tatălui ei felicitări cu ocazia noii căsătorii și să-i amintească și de ea. A promis că i se va supune întru totul, în limitele impuse doar de Dumnezeu și de propria-i conștiință. 

Probabil a suferit un șoc imens când a primit răspunsul.
Trimișii regelui i-au spus că se făcea vinovată de trădare prin comportamentul ei, iar pedeapsa pentru trădare era moartea. Presiunile asupra ei s-au intensificat și erau însoțite de amenințări, în care tortura și eșafodul erau menționate foarte des. Contele de Essex chiar i-a spus în față că ar fi lovit-o cu capul de pereți și ar fi ucis-o în bătaie, dacă era fiica lui sau a oricărui alt om.
La rândul lui, Eustace Chapuys s-a arătat foarte îngrijorat pentru viața prințesei. I-a spus că se afla în mare pericol, că regele era hotărât să-i zdrobească încăpățânarea cu orice preț și că nu se va sfii să ordone execuția ei. A sfătuit-o să semneze orice hârtie avea să i se aducă; era important să rămână în viață, i-a mai spus el, pentru că mulți oameni de nădejde se aflau de partea ei și sperau să o vadă pe tron cândva. Restul putea fi reparat în viitor.
Rațiunea argumentelor lui a învins. Mary a acceptat noua ordine a lucrurilor; a semnat documentele. Acum, că mama ei murise, putea să recunoască statutul noii regine, mai ales că Jane era o veche prietenă; a recunoscut și că ea era o bastardă, și l-a acceptat și pe tatăl ei drept Cap al Bisericii. Însă senzația de vinovăție pentru acest act de lașitate, cum l-a văzut ea, avea să o urmărească pentru tot restul vieții.

Henry s-a bucurat să-și vadă fiica înapoi la curte. Sau, mai degrabă, s-a bucurat să nu mai aibă potrivnici printre apropiați.
Așa cum a spus Chapuys, Mary avea susținători puternici în Anglia, precum Robert Aske sau baronul John Hussey, care stârneau dezordine în numele ei, dar și pe Continent, unde imaginea regelui era acum șifonată rău. Dacă prinții europeni, cu Împăratul în frunte, s-au arătat revoltați pentru felul în care Henry o tratase pe Catalina de Aragon, execuția Annei Boleyn i-a lăsat oripilați; tot mai multe voci spuneau că Mary, tânără și catolică, nepoata Isabellei de Castilia, ar fi fost o alternativă sănătoasă la haosul creat de tatăl ei. Recunoscând însă public faptul că era bastardă, fata renunța la orice pretenție la tron și, deci, nu mai reprezenta un pericol.
Sau, cel puțin, așa se credea...
În 1537, rebelii din nordul Angliei, conduși de Robert Aske, au pornit o nouă revoltă împotriva reformei religioase și a politicii lui Thomas Cromwell. Rebelii cereau, printre altele, ca Mary să fie legitimizată. Regele s-a arătat dispus să negocieze cu ei; așa i-a promis reginei sale însărcinate. Însă liderii rebeli au fost atrași într-o capcană, arestați și executați cu toții.

Mary și-a reluat locul la palat, ca înainte. Și-a primit înapoi apartamentele, servitorii și anturajul. 
A avut o relație foarte bună cu regina Jane. La nașterea fiului acesteia, Edward, Mary a fost numită nașă a băiețelului.
Jane însă a murit de septicemie, la o săptămână după naștere, în 24 octombrie 1537.
Henry a încercat atunci să se căsătorească din nou, de data asta cu o prințesă străină. Avea nevoie de aliați, spunea el, și voia mai mulți fii.

Numai că, în urma evenimentelor din ultimii 10 ani, casele regale europene nu se prea grăbeau să-și trimită fiicele în Anglia, ca mirese. Iar posibilele candidate, deși educate din pruncie să se supună intereselor familiei, refuzau din start „onoarea” de a fi reginele lui. Marie de Guise, de pildă, i-a transmis că are gâtul prea mic – aluzie la Anne Boleyn, care a spus aceleași cuvinte înainte de a fi executată – iar Christina a Danemarcei, pe-atunci ducesa-văduvă de Milano, a comentat că s-ar fi pus cu plăcere la dispoziția lui, dacă ar fi avut două capete.
Aveau să treacă doi ani până la sosirea unei noi regine la curtea Angliei.

Nici negocierile pentru căsătoria lui Mary nu mergeau bine. Ambasadorii continuau să laude frumusețea și înțelepciunea ei, dar statutul incert de bastardă regală nu o făcea să arate ca o partidă strălucită. În același timp, Henry se temea ca fiica lui să nu ajungă soția vreunui prinț prea ambițios, care să ridice pretenții la tronul Angliei prin ea.
Au existat unele discuții cu Wilhelm, ducele de Kleve, în jurul anului 1539; însă nu s-a ajuns la nici un rezultat. În schimb, Cromwell a reușit să obțină logodna lui Henry cu Anna, sora lui Wilhelm.
Tot în 1539, ducele Philip de Bavaria a venit în Anglia pentru a-i cere mâna. Această căsătorie, parte din planul lui Henry de se alia cu prinții germani de confesiune protestantă, ar fi devenit una din dragoste. Philip era vizibil atras de Mary; la rândul ei, Mary îl plăcea, în ciuda diferențelor religioase. Afecțiunea lor reciprocă, manifestată în public, a dat de înțeles că urmau să se căsătorească în curând. Însă nunta nu a mai avut loc. Sub pretextul că Philip avea relații prea apropiate de rudenie cu Anna von Kleve, noua logodnică a lui Henry, prințul a fost trimis acasă. A încercat din nou; s-a întors de trei ori în Anglia după Mary, dar nu a fost lăsat să o vadă.

Căsătoria lui Henry cu Anna von Kleve, încheiată în ianuarie 1540, a fost anulată după 6 luni, pe motiv de neconsumare. Prințesa germană a primit daruri bogate, proprietăți și castele drept compensație și a rămas în Anglia, ca „sora iubită a regelui”, iar regele s-a căsătorit din nou, cu foarte tânăra Katherine Howard.
Mary a rămas prietenă cu Anna, dar nu s-a înțeles cu Katherine; probabil îi era greu să ia în serios o „mamă vitregă” mai tânără decât ea.
Regina-copilă nu a rezistat nici ea pe tron; acuzații de adulter și de viață scandaloasă înainte de căsătorie au dus-o pe eșafod în 1542.

Ultima soție a regelui, Katherine Parr, a fost o bună prietenă a lui Mary, parte a anturajului ei; așa a cunoscut-o Henry.
Ea a reușit să adune familia laolaltă.
În timpul ei ca regină-consoartă, ambele fiice ale lui Henry au fost recunoscute oficial drept moștenitoarele lui, după Edward, prin Actul de Succesiune din 1544.

Henry al VIII-lea a murit în 1547. I-a urmat Edward la tron, iar Mary a devenit din nou o țintă. Consiliul de regență, format din protestanți, a exercitat presiuni asupra ei să se convertească; ea a refuzat cu îndărătnicie. A făcut apel și la împărat să o ajute, pe cale diplomatică, să-și poată practica religia.
De asemenea, relația cu fratele ei a fost una complicată. Crescut ca protestant, Edward îi reproșa adesea că nu se supune poruncilor lui, deși el era regele; la rândul ei, Mary îi spunea că a fost îndrumat pe o cale greșită. Discuțiile lor sfârșeau adesea în certuri și lacrimi de ambele părți, astfel încât Mary a preferat în cele din urmă să se retragă pe domeniile ei.
În vara anului 1550, a existat un complot menit să o ajute să fugă pe continent, dar planul a eșuat.

În 6 iulie 1553, Edward a murit din cauza unei infecții la plămâni. Succesoarea numită de el nu a fost una din surorile sale, ci o verișoară, Lady Jane Grey, care avea să fie regină vreme de 9 zile.

Mary, văzută de popor ca adevărata moștenitoare a lui Henry al VIII-lea, a mărșăluit atunci spre Londra alături sora ei, Elizabeth, de o armată și de un număr mare de susținători. A fost încoronată ca regină în 1 octombrie 1553.

Jane a sfârșit pe eșafod în 1554, la vârsta de 16 ani, deși Mary ar fi vrut să o cruțe. Însă n-a avut de ales; revolta lui Wyatt cel Tânăr i-a arătat limpede cât de repede putea fi destabilizat un regat, atunci când existau pretendenți incomozi la tron.
A fost sfătuită în repetate rânduri să-și elimine și sora, pe Elizabeth, din același motiv, dar de data asta a refuzat vehement. Ce e drept, a pus presiuni pe ea să se convertească la catolicism, a ținut-o sub arest, a supravegheat-o îndeaproape, dar a respins orice sugestie de a o executa. La urma urmei, erau surori; până când avea să nască fii, Elizabeth era moștenitoarea ei.

Tot în 1554, Mary s-a căsătorit cu prințul Felipe al Spaniei, fiul fostului ei logodnic din copilărie, împăratul Carlos. Ea avea 38 de ani, el 27. Evident, nu a fost o căsătorie din dragoste; în ochii mirelui, regina apărea obosită, îmbătrânită și rău îmbrăcată. Ea, în shimb, s-a îndrăgostit ca o adolescentă de mai tânărul ei soț, lucru de care el avea să profite din plin. Felipe a fost numit rege al Angliei, iar politica lui era în interesul Spaniei. Printre altele, a convins-o pe Mary să poarte un război dezastruos cu Franța, în urma căruia Anglia a pierdut definitiv Calais.

Nu a avut copii. Între 1554-1558, a manifestat de două ori simptomele unei sarcini, însă nu a existat nici o naștere. Distrusă de durere, a spus că, probabil, Dumnezeu o pedepsește astfel pentru că a tolerat erezia.

Încă de la începutul domniei ei, câteva sute de protestanți au părăsit țara. Cei rămași deveneau ținte.
Execuția arhiepiscopului de Canterbury, Thomas Cranmer, a fost răzbunare pură. Deși bătrânul a renunțat public la „falsa credință” și s-a convertit din nou la catolicism, Mary nu a vrut să-l ierte pe omul care, cu mai bine de douăzeci de ani în urmă, a declarat nulă căsătoria părinților ei. Cranmer a fost ars pe rug, după ce a fost silit să-i vadă pe episcopii Latimer și Ridley arzând.
Un număr total de 283 de oameni au fost executați în timpul lui Mary I. O mare parte din ei, prin ardere pe rug, pentru erezie. Evident, asta n-a ajutat-o să devină o regină mai iubită sau mai populară.

Ironic e faptul că, atunci când a urcat pe tron, Mary chiar a fost iubită...

A murit în 17 noiembrie 1558, la palatul St. James din Londra. Se crede că suferea de cancer uterin.

În povestea ei, se insistă adesea asupra rivalității dintre ea și Elizabeth. Adevărul e că se exagerează mult, de dragul antitezei; cele două surori au fost mult mai asemănătoare decât par la prima vedere. Atâta doar că Mary era mai în vârstă, trecută prin mai multe. În rest, au fost amândouă fiicele tatălui lor.

A fost Mary o regină sângeroasă? Comparativ cu alți monarhi ai vremii, chiar nu; 283 de execuții, cu totul, în 5 ani de domnie e un număr extrem de mic. Ceea ce, bineînțeles, nu scuză crimele religioase comise la ordinul ei.
Trebuie însă menționat că, dincolo de renumele ei sumbru, Mary a fost o deschizătoare de drumuri. Ea a fost prima care a arătat că o regină poate domni în Anglia, ceea ce avea să o ajute mult pe sora ei, Elizabeth, și pe toate reginele de mai târziu.