Prințese adevărate. Capitolul 3: Isabelle, Lupoaica Franței

Actrița Julie Gayet în rolul Isabellei de Franța, miniseria Les Rois Maudits (2005).










Multe au fost „lupoaicele” din istoria Angliei, precum ambițioasa împărăteasă Matilda sau teribila Aliénor d'Aquitaine, dar parcă nici una nu s-a arătat atât de înverșunată ca Isabella, prințesă a Franței și consoartă a regelui Edward al II-lea.

Isabella, „Lupoaica Franței”, a fost fiica regelui Philippe cel Frumos și a Jeannei I de Navarra. Data exactă a nașterii ei nu s-a înregistrat, însă, conform cronicilor franceze, s-a stabilit că aceasta a fost cândva între aprilie 1295 și ianuarie 1296.
A avut trei frați mai mari, Louis, Philippe și Charles, care aveau să devină cu toții regi ai Franței. La rândul ei, Isabella a fost educată să fie regină - a Angliei.
Din cauza tensiunilor existente între Anglia și Franța, căsătoria s-a făcut foarte repede, în 25 ianuarie 1308, pe când Isabella avea doar 12 ani.

Mirele, mai vârstnic cu unsprezece ani, înalt și musculos, era considerat un bărbat frumos, dar cam ciudat. Nu îl atrăgeau activitățile bărbătești, precum vânătoarea sau turnirurile; îi plăceau muzica, poezia, grădinăritul. Mai mult, prefera compania favoritului său, Piers Gaveston, decât pe cea a soției sale.

S-ar putea spune că ignorarea unei tinere regine, mai ales una atât de frumoasă, de bine educată și desăvârșită în toate privințele, cum o descriu contemporanii, de către soțul ei, era un dezastru total. Isabella însă a venit în Anglia ca să rămână. S-a aflat alături de soțul ei în timpul campaniei eșuate din Scoția, l-a susținut în timpul războiului civil. Chiar s-a împrietenit cu rivalul ei, Gaveston, și s-a folosit din plin de conexiunile ei cu Franța pentru a-și consolida poziția la curte.
În 1312, Gaveston a fost capturat și ucis de baroni, iar regele a găsit noi favoriți în Roger d'Amory și, în cele din urmă, în Hugh Despenser cel Tânăr.
Dacă Gaveston a fost pur și simplu un individ cam arogant, dar manevrabil, care își cunoștea locul și putea fi tolerat de regină, nu același lucru se poate spune despre Despenser. Despenser era ambițios, înșelător, lipsit de scrupule. Din cauza lui, s-a pornit un nou război civil între rege și baroni.

Isabella considera căsătoria ca fiind sacră, la fel ca rolul unei prințese în cadrul unei curți regale. Ea a fost cea care a stârnit scandalul legat de turnul Nesle, în 1314, atunci când a aflat că prințesele Marguerite, Jeanne și Blanche de Burgundia, cumnatele ei, își înșală soții; cele trei domnițe burgunde au fost judecate, găsite vinovate și închise. Marguerite și Blanche au murit în închisoare. Singură Jeanne a fost eliberată după un an, când s-a stabilit că singura ei vină a fost aceea de posibilă complicitate la adulterul celorlalte două.

Și totuși, a sosit acel moment în care Isabella a hotărât că a tolerat destul.
În 1325, sub pretextul unei misiuni diplomatice urgente, a plecat în Franța, unde rege era acum fratele ei Charles al IV-lea. Alături de ea, se aflau fiul ei cel mare, Edward, și baronul Roger Mortimer, bărbatul de care se crede că s-a îndrăgostit.
Nobilii englezi nu-l aveau la stomac pe Edward al II-lea. Astfel, i-a fost ușor Isabellei să găsească aliați, să încheie o căsătorie foarte convenabilă pentru fiul ei cu Philippa de Hainault și, cel mai important, să adune o armată de mercenari.
Ceea ce a urmat din acest punct i-a atras Isabellei cumplita poreclă de „La Louve de France”, Lupoaica Franței.
Regina a invadat Anglia, țara pe care a jurat să o slujească, în fruntea unei armate străine. L-a arestat pe rege și l-a silit să abdice în favoarea fiului său; vestea morții lui în închisoare s-a răspândit cu repeziciune ca fiind, în realitate, o crimă. Despenser, vechiul rival,și susținătorii săi au fost executați prin despicarea în patru bucăți, moartea trădătorilor.
Ca rege a fost încoronat tânărul Edward al III-lea, dar mama lui ținea hățurile puterii. Mama lui, împreună cu noul ei iubit, Mortimer. Iar asta nu era pe placul englezilor, mai ales știind (sau presupunând, probabil pe bună dreptate) că cei doi amanți l-au ucis pe vechiul rege pentru ca ei să-și satisfacă poftele păcătoase împreună, netulburați.

Nu există dovezi că Isabella și Mortimer au fost într-adevăr iubiți, nici că Edward al II-lea a fost ucis, dar tradiția pare să iubească mai mult această variantă a poveștii...

Lupoaica Franței și amantul ei au condus Anglia până în 1330, când tânărul rege a hotărât că a venit vremea lui.
În urma unei lovituri de palat, Mortimer a fost arestat și executat; Isabella, închisă sub pază strictă.
A fost eliberată mai târziu și invitată să-și consilieze fiul în treburile domniei; a fost o femeie bogată și influentă pentru tot restul vieții ei, dar nu i s-a mai permis să dețină putere totală.
A murit în 22 august 1358, la castelul Hertford.

Nu există portrete clare ale ei, în afara unor miniaturi și a unor picturi de grup, mai mult sau mai puțin schematice.
Cronicarii o descriu ca având o frumusețe ieșită din comun; semăna cu Philippe cel Frumos mai bine decât oricare din frații ei. La fel ca el, era înaltă, subțire, cu părul auriu și pielea foarte palidă. Și tot ca el, era dotată cu o voință de fier și o inteligență feroce. Chiar soțul ei, în vremurile lor bune, o alinta „Isabelle la Belle”, ca un fel de tribut adus frumuseții ei neobișnuite, dar mai cu seamă ciudatei asemănări cu Philippe „le Bel”, Regele de Fier.
Cât despre arta curteniei și a diplomației, pentru care a fost vestită de-a lungul întregii vieți, pe acestea le-a învățat de la mama ei, Jeanne de Navarra. Jeanne a fost aceea care i-a arătat fiicei ei, prin propriul exemplu, cum trebuia să se comporte o regină.