Prințese adevărate. Capitolul 9: când Orientul întâlnește Occidentul

 


Stânga: Selma Rauf Hanimsultan (sultana Selma)
Centru: Hatice Hayriye Ayşe Dürrüşehvar Hanimsultan (sultana Durru Șehvar)
Dreapta: Nilüfer Farhat Hanimsultan (sultana Nilufer)



La sfârșitul Primului Război Mondial, „Omul bolnav al Europei” a primit lovitura de grație: Imperiul Otoman s-a prăbușit, monarhia a fost abolită, iar familia imperială a fost obligată să apuce calea exilului.
Pierderea statutului a constituit o lovitură în special pentru tinerele din familie. 
Dacă lucrurile ar fi rămas neschimbate, ar fi fost de așteptat ca sultanele să devină soții ale unor înalți demnitari sau ale unor prinți din alte țări musulmane; acum însă, lipsite de averi și de rang, șansele lor la căsătorii considerate „acceptabile” pentru familie au scăzut enorm. Mai mult, fetele au luat contact cu lumea occidentală și cu viața din afara haremului, ceea ce avea să le schimbe definitiv modul de gândire.
Trei dintre aceste domnițe au ajuns în India, ca soții ale unor prinți locali, și au dus cu ele o doză mare din ideile moderniste deprinse în Occident.


GIUVAIERELE PALATULUI – Nilufer și Durru Șehvar

Sultana Nilüfer Farhat s-a născut în 4 ianuarie 1916, la Istanbul. Mama ei a fost sultana Adile, fiica lui Șehzade Mehmed Selaheddin și nepoata sultanului Murad al V-lea, iar tatăl, Damad Moralizade Selaheddin Ali Bey. Și-a pierdut tatăl la vârsta de 2 ani. După căderea monarhiei, sultana Adile s-a stabilit împreună cu fiica ei în Franța, la Nisa.

Sultana Dürrüşehvar a fost fiica lui Șehzade Abdulmejid al II-lea, ultimul Calif, și nepoata sultanului Abdulaziz. S-a născut în 16 ianuarie 1914 în Üsküdar, la palatul Çamlıca. La fel ca pe verișoara ei, Nilufer, exilul a adus-o la Nisa.
Cele două prințese nu au dus lipsă de pețitori. Șahul Persiei și regele Egiptului au fost printre cei mai insistenți, însă prințul din Hyderabad a avut câștig de cauză.

Mir Osman Ali Khan, al 7-lea Nizam de Hyderabad și unul dintre cei mai bogați oameni din lume, avea doi fii: Azam Jah, moștenitorul său, și Moazzam Jah. Deși inițial a cerut-o doar pe sultana Durru, ca mireasă pentru fiul cel mare, el a sfârșit prin a aduce acasă două nurori.

Dubla căsătorie a avut loc la Nisa, în 12 noiembrie 1931, și a fost relatată amănunțit în presa locală. Fotografii cu prințesele otomane și prinții indieni au apărut în toate ziarele, însoțite de titluri fanteziste ca O mie și una de nopți sau O nuntă musulmană. După încheierea festivităților, cele două tinere perechi au plecat la Veneția, iar apoi în Hyderabad, India.

Apariția prințeselor a stârnit senzație. Uimitor de frumoase, stilate și cu un bun-gust desăvârșit, ele aveau să zguduie din temelii societatea principatului indian.

Mir Osman Ali Khan era un prinț cu idei liberale, care prețuia enorm cultura și educația. Și-a adorat nurorile; le-a încurajat să facă sport, să studieze mereu, să călătorească, să cunoască oameni de valoare și să își cizeleze neîncetat mintea. Le-a trimis în lungi excursii prin Europa, ca să învețe lucruri noi și să aducă piese de artă pentru muzeele sale. Le-a susținut toate inițiativele și proiectele umanitare. Obișnuia să le prezinte, cu multă mândrie, drept „Giuvaierele palatului”.

Nilufer, pasionată de modă, combina sari-ul tradițional cu elemente occidentale; stilul ei îndrăzneț a fost repede copiat de doamnele din întreaga Indie. Dincolo de modă și de frumusețe însă au existat alte calități, mult mai înalte, care i-au făcut pe oameni să o îndrăgească. A învățat repede dialectul urdu. A fost prima femeie din familia regală de Hyderabad care a ieșit din palat (a se citi: din harem, fără văl islamic) și s-a dus în oraș pentru a participa la diverse evenimente sociale. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, a făcut un curs de asistente și a ajutat la eforturile pentru război. A sprijinit emanciparea femeilor indiene. Moartea servitoarei ei, din cauza unor complicații la naștere, a inspirat-o să înființeze un spital pentru mame și copii, proiect la care a ajutat-o și socrul ei.
Durru Șevar, o frumusețe regală și o prezență intimidantă, vorbea la perfecție franceza, engleza, turca și urdu; a fost poetă și pictoriță talentată. A înființat o școală pentru fete în Yakuptura și Spitalul General Osmania din Afzal Gunj. A așezat piatra de temelie pentru primul terminal al aeroportului Begumpet din Hyderabad.
Împeună cu Nilufer, a promovat educația fetelor și a încurajat femeile să renunțe la vălul islamic. Au apărut amândouă frecvent în presă, oferite ca exemplu pentru tinerele indiene.
Dacă e să le comparăm pe cele două domnițe cu cineva arhicunoscut, am putea spune că au fost versiunea orientală a prințesei Diana.

În ciuda popularității lor și a succesului răsunător pe plan social, viața lor privată nu a fost una fericită.

Nilufer și prințul Moazzam s-au iubit în primii ani de căsătorie, însă lipsa copiilor a dus la răcirea relațiilor dintre ei. În 1948, Moazzam a luat o a doua soție, cu care a avut o fiică. Nilufer a plecat atunci în Franța, la mama ei, iar în 1952 a cerut divorțul.
Ce e drept, a cunoscut și o doză de fericire, dar mai târziu. În 1963, s-a căsătorit cu americanul Edward Julius Pope Jr, diplomat, om de afaceri, scenarist și producător de film.
A murit în 12 iunie 1982, la Paris, și a fost îngropată în cimitirul musulman din Bobigny.

Durru Șehvar a născut doi băieți; cu toate acestea, nici relația ei cu soțul nu stătea pe roze. Azam Jah avea 50 de concubine, pe care prințesa Durru prefera să le ignore. În final, diferențele mari de caracter i-au făcut pe cei doi să se despartă. După divorț, ea a mai stat câțiva ani la Hyderabad, apoi a plecat la Londra.
A insistat ca fiii ei să primească cea mai bună educație occidentală.
A vizitat regulat Hyderabad, pentru a-și vedea fostul socru și copiii. În 1983, a sponsorizat înființarea Spitalului General de Copii Durru Șehvar.
A murit în 7 februarie 2006, la Londra. Din cauză că guvernul turc a refuzat să-i acorde permisiunea să-și îngroapte tatăl în Istanbul, în 1954, a cerut ca nici ea să nu fie îngropată acolo. Mormântul ei se află în Cimitirul Brookwood din Surrey.


Sultana Selma Rauf

Selma s-a născut la Istanbul, în 1914. Mama ei a fost sultana Hatice, fiica cea rebelă a sultanului Murad al V-lea, iar tatăl, Rauf Hairi Bey.
În 1924, a plecat la Beirut împreună cu mama și frații ei.

La vremea respectivă, Beirut era supranumit Parisul Orientului și era un oraș cosmopolit, prin nimic deosebit de orașele moderne europene. Selma s-a integrat rapid în noul mediu; a prins gustul modei occidentale și a vieții în afara haremului. 
Iar când a primit o cerere în căsătorie de la prințul indian Syed Sajid Husain Ali, raja al principatului Kotwara, a acceptat fără rezerve.

Știa despre nunta verișoarelor ei cu prinți indieni, le-a văzut fotografiile în presa vremii, a citit despre cât de independente și influente erau în sânul noii familii; avea toate motivele să spere că urma și ea să se bucure de același mod de viață în casa soțului ei.
Din păcate însă, în Kotwara nu existau aceleași idei liberale ca în Hyderabad. Deși Sajid Husain a studiat la Edingurgh, el avea pretenția ca soția lui să respecte tradițiile. Iar pentru Selma, învățată cu splendorile de la curtea din Istanbul și cu libertatea cu care se obișnuise în Beirut, căsătoria cu un musulman fundamentalist a fost un dezastru. La fel ca verișoarele ei, avea idei moderniste și dorința de a schimba mentalități, însă nu i s-a permis să acționeze în nici un fel. Rolul ei era să stea în harem și să fie supusă.

În 1939, după doi ani de căsătorie, Selma era însărcinată și cumplit de nefericită. A reușit să obțină permisiunea de a pleca la Paris, sub pretextul că voia să nască în siguranță, însă pentru ea era deja limpede că nu avea să se întoarcă niciodată.
Și-a născut fiica în același an, în noiembrie, dar soțului i-a transmis că a pierdut sarcina. Războiul a prins-o acolo, fără posibilitatea de a se pune la adăpost. 
Lipsită de familie, de prieteni sau de resurse, s-a îmbolnăvit și a murit în iarna anului 1941, la abia 26 de ani. 

Fetița, Kenizé, a fost luată de un diplomat elvețian, însă acesta a primit post în altă parte și a trebuit să o lase într-un orfelinat, unde a fost crescută de măicuțe.

Sajid Husain a fost devastat de pierderea soției și fiicei. După război, a aflat că fetița trăiește și a încercat să o aducă acasă, însă măicuțele nu au acceptat ca o fată crescută în religia catolică să plece într-o casă musulmană.

Kenizé Mourad trăiește și azi, în Franța. E jurnalistă și scriitoare; și-a întâlnit tatăl, s-a informat pe îndelete despre istoria familiei sale și a scris cartea În numele prințesei moarte (De la part de la princesse morte, 1987) în amintirea Selmei.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Prințese adevărate. Capitolul 8: Mitul „prințesei Qajar”

Referinţe critice

CINE e această doamnă?