Prințese adevărate. Episodul 1: Isabella, Regina războinică
Actrița Michelle Jenner, în rolul Isabellei de Castilia, serialul spaniol Isabel.
Sursă foto: DramaFever
Isabella de Castilia a fost prima regină de facto a Spaniei unificate, recunoscută astfel încă din timpul vieții.
Mai mult, unificarea regatelor Castiliei și Aragonului sub un singur sceptru a avut loc la inițiativa ei.
Dar înainte de a înființa Inchiziția, înainte de a desăvârși Reconquista și de a finanța expedițiile lui Columbus, a fost o prințesă a dinastiei de Trastamara, care n-ar fi trebuit să ajungă niciodată pe tron.
S-a născut la 22 aprilie 1451, în Madrigal de las Altas Torres, provincia Avila, ca fiică a regelui Juan al II-lea al Castiliei și a Isabellei de Portugalia.
Tatăl ei, regele, se afla la a doua căsătorie; avea deja un fiu de 26 de ani din prima căsătorie, pe viitorul rege Enrique al IV-lea. Doi ani mai târziu, în 1453, avea să se nască încă un băiat, Alfonso, Isabella ajungând astfel abia a treia în linia de succesiune.
Poate din cauza diferenței de vârstă, poate pentru că aveau mame diferite, Enrique nu a fost niciodată apropiat de frații săi mai mici, și nici pe mama sa vitregă cea plină de intrigi nu o dorea prin preajmă. La moartea lui Juan, cei trei au fost îndepărtați de la curtea regală.
Isabella și fratele ei au crescut la țară, la castelul Arevalo. Au dus un trai auster, la limita sărăciei; cu toate acestea, regina-văduvă s-a ocupat îndeaproape de educația micilor prinți.
Enrique și-a amintit de existența lor în 1462, pe când soția sa urma să nască. I-a invitat pe amândoi la curtea din Segovia, pentru a-și desăvârși educația; le-a pus la dispoziție apartamente frumoase, haine din materiale fine, mâncare bună, companie selectă și profesori excelenți. În realitate, i-a închis într-o cușcă aurită, unde îi putea supraveghea îndeaproape.
Deși prezența lor la curte ar fi trebuit să-l liniștească pe rege, urmarea a fost un război civil de proporții.
Regina a născut o fetiță, Juana, în locul moștenitorului mult-așteptat, iar paternitatea micuței a fost contestată încă din primele momente.
Nobilii s-au ridicat împotriva regelui și i-au cerut să îl numească pe infantele Alfonso ca moștenitor; în urma bătăliei de la Olmedo, din 1467, Enrique a acceptat să semneze actul de succesiune și să îl declare pe Alfonso cel de 14 ani prinț de Asturias, viitor rege al Castiliei. Un an mai târziu, băiatul era mort. Probabil de ciumă, însă susținătorii săi nu s-au sfiit să-l acuze pe rege că l-a otrăvit.
Atunci, nobilii rebeli au privit spre Isabella, prințesa de 17 ani care, aparent, își vedea de lecții și de brodat, dar care în realitate era la curent cu tot ce se întâmpla în jur. Ea nu a fost de-acord cu continuarea războiului, nici cu uzurparea tronului. Voia să preia puterea în mod legitim, spunea ea; astfel, a cerut să-și întâlnească fratele pentru o discuție. În urma negocierilor, s-a stabilit că luptele încetau pe loc, iar Isabella era numită prințesă de Asturias, viitoare regină, în locul Joannei. De asemenea, Isabella nu avea să se căsătorească fără acordul regelui, și nici regele nu o putea sili să accepte o căsătorie împotriva voinței ei.
Condițiile păreau a fi pe placul tuturor; ostilitățile au încetat. Însă chestiunea căsătoriei prințesei s-a dovedit a fi o problemă mult mai spinoasă decât s-a crezut inițial.
Isabella a refuzat cu încăpățânare toate propunerile lui Enrique, toate alianțele pe care acesta spera să le formeze prin intermediul ei. Pesemne, și-a dat seama repede că regele urmărea, de fapt, să o îndepărteze de Castilia și să-și încalce promisiunea...
În 1469, sătul de refuzurile ei repetate, Enrique i-a impus să accepte căsătoria cu ducele de Berry, fratele regelui Ludovic al XI-lea al Franței. Ce nu știa el însă era că Isabella avea deja un logodnic.
Cu un an înainte, tânăra prințesă castiliană i-a scris regelui aragonez pentru a-i cere mâna fiului său, Ferdinand, iar el a acceptat bucuros.
Vreme de un an, cei doi au complotat împreună și au făcut toate aranjamentele necesare. Când a devenit limpede că Enrique nu avea de gând să-și onoreze promisiunile, Isabella a acționat.
Sub pretextul că voia să vadă mormântul frățiorului ei și să-și viziteze mama, a părăsit curtea din Segovia și a călătorit către Avila, dar nu s-a oprit acolo. În același timp, Ferdinand, deghizat în servitor, a traversat Castilia; cei doi s-au întâlnit la Valladollid, în 19 octombrie 1469, și s-au căsătorit în aceeași zi.
Isabella a fost declarată regină a Castiliei la o zi după vestea morții lui Enrique, la 13 decembrie 1474. Și totuși, avea să-și câștige tronul prin luptă.
Prințesa Juana, fiica lui Enrique, a cerut ajutor portughez pentru a-și revendica drepturile. S-a căsătorit cu regele Afonso în 1475, devenind astfel regină a Castiliei și a Portugaliei; însă cei chemați să o susțină s-au dovedit mult mai puțini decât se aștepta. Impresia generală era că fata se arăta isteață și promițătoare în rolul de regină, dar era mult prea tânără la cei 13 ani ai ei. Și nici chestiunea legitimității nu se putea trece cu vederea: mulți o credeau bastardă.
Războiul pentru succesiunea castiliană a durat un an.
Armata aragoneză i-a învins pe suporterii Joannei în bătălia de la Toro, din martie 1476; sau, cel puțin, așa a scris Ferdinand în scrisorile sale către provinciile castiliene, cerându-le să-i jure supunere Isabellei. În realitate, rezultatul bătăliei nu a fost unul clar, însă sprijinul imediat pentru Isabella a făcut ca armata portugheză să se risipească.
Căsătoria Juanei cu Afonso al Portugaliei a fost anulată; în 1479, Afonso a semnat un tratat de pace cu Isabella și Ferdinand și a renunțat la orice drept la coroana castiliană. La rândul ei, Juana a fost pusă să aleagă dacă prefera să intre într-o mănăstire sau să se căsătorească cu fiul de un an al Isabellei, dacă acesta avea să o accepte ca soție la vremea când el se putea căsători; prințesa de 17 ani a ales mănăstirea.
Din acest moment, Isabella a devenit regină cu drepturi depline, fără alți pretendenți care să îi amenințe poziția; a fost recunoscută ca regină și în Aragon.
În următorii 25 de ani, Isabella de Castilia și Ferdinand de Aragon, „Monarhii Catolici”, au fost cei mai puternici regi din Europa, cuplul de aur al vremii.
Au avut patru fiice și un fiu: Isabella (regină a Portugaliei), Juan (prinț de Asturias), Juana (arhiducesă a Austriei și regină a Castiliei), Maria (regină a Portugaliei), și Catalina (regină a Angliei).
Multe din realizările lor sunt acum condamnate, precum înființarea Inchiziției, convertirea forțată a musulmanilor și evreilor și alungarea sau uciderea celor care refuzau religia catolică, trimiterea de trupe și misionari în Lumea Nouă.
Trebuie însă menționat faptul că, în epocă, toate aceste lucruri au fost văzute ca firești și chiar necesare. Iar Isabella nu a susținut niciodată sclavia, nici masacrarea băștinașilor din America. A ordonat arestarea lui Columbus când a aflat de felul în care acesta a tratat populațiile indigene.
Isabella de Castilia a murit în 26 noiembrie 1504.
Ferdinand, rege al Aragonului, acceptat în Castilia doar ca soț al Isabellei și nicidecum ca rege cu drepturi depline, s-a văzut incapabil să păstreze puterea în ambele regate. S-a recăsătorit în scurtă vreme cu Germaine de Foix, o nepoată a lui Louis al XII-lea al Franței, în speranța că nașterea unui fiu îi va permite să dețină regența în numele acestuia. În același timp, s-a auto-intitulat co-monarh al fiicei sale, Juana, moștenitoarea Isabellei și regina de drept a Castiliei. Nu a avut însă alți copii, iar nobilii castilieni au continuat să-i respingă încercările de a domni, singur sau prin intermediul Juanei, până la moartea lui, în 23 februarie 1516.
Abia nepotul cuplului de aur, Carlos de Habsburg, fiul Juanei, avea să fie acceptat ca rege al Spaniei unite, alături de o altă Isabella, frumoasa și înțeleapta fiică a regelui Manuel I al Portugaliei.
Portretele vremii nu sunt foarte clare, nici foarte măgulitoare, însă contemporanii au descris-o pe Isabella de Castilia ca micuță de înălțime, bine clădită, cu pielea foarte albă, părul auriu-roșcat al bunicii ei, Catherine de Lancaster, și ochii albaștri.
Se spune că avea o voce plăcută, că vorbea frumos; era înțeleaptă, prudentă, calculată, și prefera să arate mai degrabă dreptate decât milă.
Dintre fiicele ei, Joana și Catalina au fost cele mai frumoase și i-au semănat cel mai bine, atât fizic, cât și la temperament.
Isabella de Castilia a fost prima regină de facto a Spaniei unificate, recunoscută astfel încă din timpul vieții.
Mai mult, unificarea regatelor Castiliei și Aragonului sub un singur sceptru a avut loc la inițiativa ei.
Dar înainte de a înființa Inchiziția, înainte de a desăvârși Reconquista și de a finanța expedițiile lui Columbus, a fost o prințesă a dinastiei de Trastamara, care n-ar fi trebuit să ajungă niciodată pe tron.
S-a născut la 22 aprilie 1451, în Madrigal de las Altas Torres, provincia Avila, ca fiică a regelui Juan al II-lea al Castiliei și a Isabellei de Portugalia.
Tatăl ei, regele, se afla la a doua căsătorie; avea deja un fiu de 26 de ani din prima căsătorie, pe viitorul rege Enrique al IV-lea. Doi ani mai târziu, în 1453, avea să se nască încă un băiat, Alfonso, Isabella ajungând astfel abia a treia în linia de succesiune.
Poate din cauza diferenței de vârstă, poate pentru că aveau mame diferite, Enrique nu a fost niciodată apropiat de frații săi mai mici, și nici pe mama sa vitregă cea plină de intrigi nu o dorea prin preajmă. La moartea lui Juan, cei trei au fost îndepărtați de la curtea regală.
Isabella și fratele ei au crescut la țară, la castelul Arevalo. Au dus un trai auster, la limita sărăciei; cu toate acestea, regina-văduvă s-a ocupat îndeaproape de educația micilor prinți.
Enrique și-a amintit de existența lor în 1462, pe când soția sa urma să nască. I-a invitat pe amândoi la curtea din Segovia, pentru a-și desăvârși educația; le-a pus la dispoziție apartamente frumoase, haine din materiale fine, mâncare bună, companie selectă și profesori excelenți. În realitate, i-a închis într-o cușcă aurită, unde îi putea supraveghea îndeaproape.
Deși prezența lor la curte ar fi trebuit să-l liniștească pe rege, urmarea a fost un război civil de proporții.
Regina a născut o fetiță, Juana, în locul moștenitorului mult-așteptat, iar paternitatea micuței a fost contestată încă din primele momente.
Nobilii s-au ridicat împotriva regelui și i-au cerut să îl numească pe infantele Alfonso ca moștenitor; în urma bătăliei de la Olmedo, din 1467, Enrique a acceptat să semneze actul de succesiune și să îl declare pe Alfonso cel de 14 ani prinț de Asturias, viitor rege al Castiliei. Un an mai târziu, băiatul era mort. Probabil de ciumă, însă susținătorii săi nu s-au sfiit să-l acuze pe rege că l-a otrăvit.
Atunci, nobilii rebeli au privit spre Isabella, prințesa de 17 ani care, aparent, își vedea de lecții și de brodat, dar care în realitate era la curent cu tot ce se întâmpla în jur. Ea nu a fost de-acord cu continuarea războiului, nici cu uzurparea tronului. Voia să preia puterea în mod legitim, spunea ea; astfel, a cerut să-și întâlnească fratele pentru o discuție. În urma negocierilor, s-a stabilit că luptele încetau pe loc, iar Isabella era numită prințesă de Asturias, viitoare regină, în locul Joannei. De asemenea, Isabella nu avea să se căsătorească fără acordul regelui, și nici regele nu o putea sili să accepte o căsătorie împotriva voinței ei.
Condițiile păreau a fi pe placul tuturor; ostilitățile au încetat. Însă chestiunea căsătoriei prințesei s-a dovedit a fi o problemă mult mai spinoasă decât s-a crezut inițial.
Isabella a refuzat cu încăpățânare toate propunerile lui Enrique, toate alianțele pe care acesta spera să le formeze prin intermediul ei. Pesemne, și-a dat seama repede că regele urmărea, de fapt, să o îndepărteze de Castilia și să-și încalce promisiunea...
În 1469, sătul de refuzurile ei repetate, Enrique i-a impus să accepte căsătoria cu ducele de Berry, fratele regelui Ludovic al XI-lea al Franței. Ce nu știa el însă era că Isabella avea deja un logodnic.
Cu un an înainte, tânăra prințesă castiliană i-a scris regelui aragonez pentru a-i cere mâna fiului său, Ferdinand, iar el a acceptat bucuros.
Vreme de un an, cei doi au complotat împreună și au făcut toate aranjamentele necesare. Când a devenit limpede că Enrique nu avea de gând să-și onoreze promisiunile, Isabella a acționat.
Sub pretextul că voia să vadă mormântul frățiorului ei și să-și viziteze mama, a părăsit curtea din Segovia și a călătorit către Avila, dar nu s-a oprit acolo. În același timp, Ferdinand, deghizat în servitor, a traversat Castilia; cei doi s-au întâlnit la Valladollid, în 19 octombrie 1469, și s-au căsătorit în aceeași zi.
Isabella a fost declarată regină a Castiliei la o zi după vestea morții lui Enrique, la 13 decembrie 1474. Și totuși, avea să-și câștige tronul prin luptă.
Prințesa Juana, fiica lui Enrique, a cerut ajutor portughez pentru a-și revendica drepturile. S-a căsătorit cu regele Afonso în 1475, devenind astfel regină a Castiliei și a Portugaliei; însă cei chemați să o susțină s-au dovedit mult mai puțini decât se aștepta. Impresia generală era că fata se arăta isteață și promițătoare în rolul de regină, dar era mult prea tânără la cei 13 ani ai ei. Și nici chestiunea legitimității nu se putea trece cu vederea: mulți o credeau bastardă.
Războiul pentru succesiunea castiliană a durat un an.
Armata aragoneză i-a învins pe suporterii Joannei în bătălia de la Toro, din martie 1476; sau, cel puțin, așa a scris Ferdinand în scrisorile sale către provinciile castiliene, cerându-le să-i jure supunere Isabellei. În realitate, rezultatul bătăliei nu a fost unul clar, însă sprijinul imediat pentru Isabella a făcut ca armata portugheză să se risipească.
Căsătoria Juanei cu Afonso al Portugaliei a fost anulată; în 1479, Afonso a semnat un tratat de pace cu Isabella și Ferdinand și a renunțat la orice drept la coroana castiliană. La rândul ei, Juana a fost pusă să aleagă dacă prefera să intre într-o mănăstire sau să se căsătorească cu fiul de un an al Isabellei, dacă acesta avea să o accepte ca soție la vremea când el se putea căsători; prințesa de 17 ani a ales mănăstirea.
Din acest moment, Isabella a devenit regină cu drepturi depline, fără alți pretendenți care să îi amenințe poziția; a fost recunoscută ca regină și în Aragon.
În următorii 25 de ani, Isabella de Castilia și Ferdinand de Aragon, „Monarhii Catolici”, au fost cei mai puternici regi din Europa, cuplul de aur al vremii.
Au avut patru fiice și un fiu: Isabella (regină a Portugaliei), Juan (prinț de Asturias), Juana (arhiducesă a Austriei și regină a Castiliei), Maria (regină a Portugaliei), și Catalina (regină a Angliei).
Multe din realizările lor sunt acum condamnate, precum înființarea Inchiziției, convertirea forțată a musulmanilor și evreilor și alungarea sau uciderea celor care refuzau religia catolică, trimiterea de trupe și misionari în Lumea Nouă.
Trebuie însă menționat faptul că, în epocă, toate aceste lucruri au fost văzute ca firești și chiar necesare. Iar Isabella nu a susținut niciodată sclavia, nici masacrarea băștinașilor din America. A ordonat arestarea lui Columbus când a aflat de felul în care acesta a tratat populațiile indigene.
Isabella de Castilia a murit în 26 noiembrie 1504.
Ferdinand, rege al Aragonului, acceptat în Castilia doar ca soț al Isabellei și nicidecum ca rege cu drepturi depline, s-a văzut incapabil să păstreze puterea în ambele regate. S-a recăsătorit în scurtă vreme cu Germaine de Foix, o nepoată a lui Louis al XII-lea al Franței, în speranța că nașterea unui fiu îi va permite să dețină regența în numele acestuia. În același timp, s-a auto-intitulat co-monarh al fiicei sale, Juana, moștenitoarea Isabellei și regina de drept a Castiliei. Nu a avut însă alți copii, iar nobilii castilieni au continuat să-i respingă încercările de a domni, singur sau prin intermediul Juanei, până la moartea lui, în 23 februarie 1516.
Abia nepotul cuplului de aur, Carlos de Habsburg, fiul Juanei, avea să fie acceptat ca rege al Spaniei unite, alături de o altă Isabella, frumoasa și înțeleapta fiică a regelui Manuel I al Portugaliei.
Portretele vremii nu sunt foarte clare, nici foarte măgulitoare, însă contemporanii au descris-o pe Isabella de Castilia ca micuță de înălțime, bine clădită, cu pielea foarte albă, părul auriu-roșcat al bunicii ei, Catherine de Lancaster, și ochii albaștri.
Se spune că avea o voce plăcută, că vorbea frumos; era înțeleaptă, prudentă, calculată, și prefera să arate mai degrabă dreptate decât milă.
Dintre fiicele ei, Joana și Catalina au fost cele mai frumoase și i-au semănat cel mai bine, atât fizic, cât și la temperament.
Comentarii
Trimiteți un comentariu