Prințese adevărate. Episodul 2: Gloriana, regina-fecioară











Elizabeth I a Angliei - portret realizat de un pictor necunoscut; lucrarea se află la National Portrait Gallery, Londra








Fiică a regelui Henry al VIII-lea, tiranul sângeros care le-a decapitat pe două din cele șase soții ale sale, și a Annei Boleyn, femeia care a rupt Anglia în două, Elizabeth I a rămas în imaginația multora ca o bătrână țâfnoasă, îmbrăcată extravagant și machiată grotesc. Poate că e doar din cauza filmelor; mulțumim, Hollywood... Poate că a arătat într-adevăr așa, în ultimii ani de viață. Dar, înainte de asta, înainte să înceapă a simți greutatea coroanei, Elizabeth a fost o delicată prințesă a casei Tudor, cu foarte slabe șanse de a deveni vreodată regină.

S-a născut în 7 septembrie 1533, ca fiică a regelui Henry al VIII-lea al Angliei și a Annei Boleyn, a doua soție a acestuia.
Ar fi trebuit să fie băiat; Henry, cel puțin, aștepta cu disperare un fiu și era sigur că noua și tânăra lui regină avea să-i dăruiască unul. Cu toate acestea, cuplul regal nu a fost chiar atât de dezamăgit precum se crede. Regele s-a bucurat că Anne rămăsese însărcinată atât de repede și că născuse un copil sănătos, declarând cu entuziasm: „Suntem amândoi tineri; fiii vor urma negreșit!”.
Cât despre Anne, aceasta și-a iubit fetița și a vrut chiar să o hrănească la sân.
Numai că Elizabeth a fost mutată aproape imediat la propria ei reședință, la Hatfield, alături de un anturaj demn de o prințesă a Angliei. Printre doamnele care urmau să o slujească s-a numărat și Mary, fiica lui Henry din prima căsătorie, decăzută acum din drepturi și numită simplu Lady Mary, bastarda regelui.

Ambasadorul imperial, Eustace Chapuys, o descrie pe mica Elizabeth ca fiind un copil frumos, având ochii întunecați ai mamei ei, pielea foarte albă și părul cel roșu al Tudorilor.

Mama și fiica nu au petrecut mult timp împreună. În 19 mai 1536, Anne Boleyn a fost executată în urma acuzațiilor de adulter, incest și înaltă trădare, iar ea, mica prințesă, a fost declarată bastardă și decăzută din drepturi, la fel ca sora ei vitregă, Mary.
O săptămână mai târziu, regele s-a căsătorit cu Jane Seymour.
Elizabeth nu a apucat să o cunoască nici pe această femeie; Jane nu era interesată de bunăstarea copilei, iar tatăl ei avea alte preocupări.
Mai ales că, în 12 octombrie 1537, s-a născut prințul Edward, moștenitorul mult-așteptat.
Jane Seymour a murit de septicemie, la câteva zile după naștere.

În această perioadă, Lady Bryan, guvernanta micuței, a fost nevoită să scrie la curtea regală și să ceară bani pentru haine noi, spunând că Elizabeth nu mai avea nici o rochie, nici o fustă și nici un jupon care să o cuprindă.
O dovadă limpede că tatăl își uitase complet fiica. Sau, cel puțin, nu voia să se gândească la ea.

Katherine Howard, a cincea soție a lui Henry al VIII-lea, a fost prima care s-a arătat interesată de Elizabeth. Cele două erau verișoare, iar tânăra regină a cerut ca fetița să fie adusă la curte și așezată lângă ea la masă. Au avut o relație apropiată; din păcate, nici asta nu avea să dureze.
În 1541, după 18 luni de căsătorie, regina-copilă s-a pomenit acuzată de comportament scandalos în trecut, pe vremea când se afla în casa bunicii ei vitrege, dar și de adulter cu unul din favoriții regelui. A fost arestată și interogată; apoi, în 13 februarie 1542, a fost executată prin decapitare.
Extrem de zguduită la aflarea noutăților, Elizabeth, care avea doar 8 ani, a țipat că nu se va căsători niciodată.
Avea să se țină de cuvânt...

Prima figură maternă reală din viața ei a fost Katherine Parr, a șasea și ultima soție a regelui, alături de Lady Kat Ashley, noua ei guvernantă.
A păstrat legătura cu Anna von Kleve, soția nr. 4 a lui Henry.
A avut o relație bună și cu Mary, sora ei vitregă.

Katherine Parr s-a ocupat îndeaproape de educația fetei și a avut grijă să fie înconjurată de cei mai buni profesori.
A învățat astronomie, filosofie, literatură, matematică și limbi străine, muzică și dans.
Învățătorul ei, Roger Ascham, a lăudat în memoriile sale ușurința cu care Elizabeth acumula cunoștințe. La 12 ani, făcea traduceri în și din greacă, latină, italiană, spaniolă, olandeză și franceză.
Pe scurt, Elizabeth a primit educația unui rege, din simplul motiv că mintea ei sclipitoare avea nevoie de asta.

Înainte de a muri, Henry al VIII-lea și-a adăugat iar cele două fiice în linia de succesiune, dar a fost o simplă formalitate, o mică dovadă de afecțiune; nu a crezut niciodată că vreuna din ele ar putea fi regină. Nu existau motive să se gândească la asta; avea un fiu sănătos, încă foarte tânăr, care urma să fie rege, să se căsătorească și să aibă fii la rândul său...

Henry al VIII-lea a murit în 1547; a fost urmat la tron de fiul său, Edward, care avea 9 ani.
Katherine Parr s-a căsătorit atunci cu vechea ei iubire, Thomas Seymour, și s-a mutat la Chelsea, iar pe Elizabeth a luat-o cu ea.

Din păcate, Seymour nu a văzut în tânăra domniță o fiică adoptivă, ci o oportunitate pentru a-și atinge propriile ambiții.
În ciuda vârstei ei fragede, a încercat să o seducă. Parțial a reușit; era un bărbat frumos, charismatic, iar Elizabeth a fost flatată de atențiile lui. Katherine nu a bănuit nimic la început, ba chiar participa la jocurile lor, considerându-le inofensive.
După ce i-a surprins însă îmbrățișați, Elizabeth a fost trimisă să locuiască în altă parte. Din scrisorile lor, se poate vedea că regina-văduvă nu o considera pe fată vinovată de nimic; cele două au rămas apropiate până la sfârșit.

Katherine Parr a murit în septembrie 1548, în urma unor complicații la naștere.
Thomas Seymour a început atunci să o curteze din nou pe Elizabeth; voia cu orice preț să urce pe scara ierarhică, să se apropie cât mai mult de tron, chiar să facă parte din familia regală, ca soț al unei femei înrudite cu regele. A încercat și cu Mary, pe când Katherine Parr încă era soția defunctului rege, însă Mary nu a vrut să audă de așa ceva; se afla deja la vârsta la care știa exact ce urmărea un personaj ca el.
Elizabeth a fost încurajată de doamnele ei, cu Kat Ashley în frunte, să răspundă atențiilor lui Seymour, însă ea a refuzat. Știa că nu se putea căsători fără acordul Consiliului de Coroană, lucru pe care bărbatul părea să-l ignore cu desăvârșire; și nu-i plăcea nici faptul că Seymour nu se arăta prea mișcat de moartea soției sale.
Așa cum era de așteptat, îndrăzneala lui a stârnit un scandal de proporții. În 1549, Thomas Seymour a fost arestat, sub acuzația că ar fi încercat să-l răpească și să-l ucidă pe rege, apoi să se căsătorească cu Elizabeth și să urce el pe tron.
La rândul ei, Elizabeth a fost interogată de un anume Sir Robert Tyrwhitt, în vreme ce femeile din anturajul ei au fost arestate și închise în Turnul Londrei. Fata a negat cu vehemență orice implicare în complotul lui Seymour, repetând mereu că nu știa nimic din ce punea acesta la cale, dar mai ales că nu intenționa să se căsătorească fără acordul regelui și al Consiliului. Un foarte exasperat Tyrwhitt a declarat atunci că „se vede pe chipul ei că e vinovată”.
Avea 14 ani, iar viața ei se afla în mare pericol. Pe lângă acuzațiile de trădare care planau asupra ei, se zvonea că fusese amanta lui Seymour, ba chiar că îi purta copilul în pântece. Risca să ajungă pe eșafod. Pentru a-și dovedi nevinovăția, Elizabeth s-a mutat înapoi la curtea regală, unde putea fi văzută zilnic; a renunțat la bijuterii și machiaj, a început să poarte doar rochii simple și strânse pe talie, ca să arate limpede că nu era însărcinată, și își însoțea mereu fratele la rugăciune, ca o bună protestantă.
Când i-a fost anunțată execuția lui Seymour, ea a spus: „Azi moare un bărbat plin de îndrăzneală, dar lipsit de înțelepciune.”

Edward al VI-lea a murit în 6 iulie 1553, în urma unei infecții la plămâni. A schimbat actul de succesiune al tatălui său; nu o voia pe catolica Mary ca succesoare, nici pe „bastarda” Elizabeth cea cu reputația mânjită. A numit-o ca viitoare regină pe verișoara lui, Lady Jane Grey.
Jane a fost însă înlăturată de Mary, care avea susținerea marilor nobili, a armatei și a poporului, iar Elizabeth s-a aflat alături de sora ei.

Deși apropiate până atunci, Elizabeth a început să devină o problemă pentru Mary.
Regina Mary a declarat catolicismul ca religie oficială și a pornit o operațiune foarte brutală de „purificare” în rândul clerului, dar și printre oamenii de rând.
Elizabeth era protestantă, iar protestanții au revendicat-o ca regină a lor, stârnind astfel dezordine în regat.
Prințesa a negat cu aceeași vehemență din adolescență vreo implicare în rebeliunea lui Wyatt, de data asta spre exasperarea surorii ei mai mari.
Și-a petrecut ultimii cinci ani ca prințesă între exil și închisoare, mereu prinsă între comploturi, mereu cu o secure atârnată deasupra capului. A scăpat de toate aceste pericole dând dovadă de mare șiretenie și înțelepciune, calități care aveau să îi slujească din plin mai târziu.

Mary I a murit în 17 noiembrie 1558, după o domnie scurtă, dar sângeroasă. A rămas în istorie sub numele de Bloody Mary.

Elizabeth a fost încoronată ca regină în 15 ianuarie 1559, la vârsta de 25 de ani.
Era înaltă, grațioasă, cu mâini delicate și degete lungi, cu un păr minunat și o ținută mândră. Îi plăceau hainele frumoase și bijuteriile, în special inelele, și îi plăcea să danseze. Era foarte pricepută la vânătoare; călărea mai bine decât toate femeile de la curte și decât jumătate din bărbați.

A rezistat cu stoicism presiunilor Consiliului de a se căsători.
Poate că rapiditatea cu care Henry al VIII-lea schimba soțiile i-a influențat în mare măsură decizia; poate că moartea mult-prea-tinerei Katherine Howard a avut un impact foarte puternic asupra ei.
Sau poate pentru că nu voia să împartă puterea cu nimeni; orice soț al ei ar fi fost numit rege și ea ar fi trebuit să i se supună, chiar dacă bărbatul îi era inferior prin naștere.
Și, oricum, nu exista în toată Europa un prinț care să fi fost unanim acceptat de supușii ei. A văzut și singură cum Mary I a pierdut enorm din prestigiu după căsătoria cu Felipe al II-lea al Spaniei.
Sau a fost din cauză că a iubit un singur bărbat toată viața, pe frumosul și charismaticul Robert Dudley; dar statutul lui inferior, faptul că era fiul unui om executat pentru trădare și circumstanțele neclare în care a murit prima soție a acestuia au împiedicat-o să dea curs sentimentelor. A respins cererile lui repetate în căsătorie; a refuzat să-l ia de soț chiar și când membrii Consiliului, îngrijorați că regina înainta în vârstă și șansele de a naște un copil deveneau tot mai mici, i-au comunicat că își dau acordul să se căsătorească chiar și cu el, numai să ofere țării un moștenitor. Elizabeth le-a dat atunci un răspuns răsunător: „Va fi doar o stăpână aici, domnilor, și nici un stăpân!”. Iar mai târziu, după ce și-a impus imaginea celestă de regină-fecioară, după modelul Fecioarei Maria, avea să spună cu mândrie: „Sunt măritată cu Anglia!”

Cu toate acestea, a fost cea mai dorită și curtată prințesă din Europa. A avut o singură rivală, pe catolica Mary a Scoției.

Mary, mai tânără cu 8 ani și considerată o mare frumusețe, a ridicat pretenții la tronul Angliei, spunând că e datoria ei să readucă Anglia pe drumul cel bun, sub protecția Papei. Dar, în dorința ei de a fi percepută ca opusul Elizabethei, adică tânără, catolică și fertilă, a făcut greșeala de a se îndrăgosti de bărbații nepotriviți, ceea ce avea să o coste coroana. Pentru că o altă mare diferență între ea și Elizabeth a fost aceea că Elizabeth s-a dovedit a fi mereu prudentă și calculată în toate deciziile sale, în vreme ce Mary acționa pasional, impulsiv, lăsând mereu inima să ia decizii în locul rațiunii.
Rezultatul: în 1568, Mary a fost silită să abdice; a cerut azil și ajutor în Anglia, dar a fost imediat reținută și plasată sub arest, în castelul Carlisle.
Acest gest nu avea să rămână fără urmări.
O alianță catolică s-a format în 1569, cu scopul de a o elibera pe Mary din custoria engleză, pentru ca apoi să fie căsătorită cu Thomas Howard, al IV-lea duce de Norfolk, și încoronată ca regină a Angliei.
În 1570, papa a declarat-o pe Elizabeth nelegitimă și i-a eliberat supușii de jurământul de credință; au avut loc mai multe comploturi și încercări de asasinat împotriva ei. Toate aceste acțiuni însă au fost reprimate din fașă, iar rebelii din nord, arestați și executați.
Cât despre Mary, ea s-a aflat într-o relativă siguranță. Elizabeth nu voia ca verișoara ei să fie acuzată de lucruri pe care nu le putea controla, astfel încât, vreme de aproape 20 de ani, regina scoțiană a fost tratată conform rangului; s-a bucurat de confort deplin și chiar de o oarecare libertate.
Dar în 1586, firea ei impulsivă a împins-o să cadă în capcana unui complot. Mai rău, a lăsat urme; a răspuns în scris la niște scrisori, pe care le-a semnat și și-a pus sigiliul. Hârtiile au fost interceptate, iar Mary, acuzată de înaltă trădare.
În ciuda protestelor ei că guvernul englez nu avea autoritatea să îi ceară supunere față de Elizabeth, nici să o acuze de ceva, a fost judecată și condamnată la moarte de Parlament. Elizabeth a ezitat să își dea acordul, considerând că execuția unei regine, egala ei, crea un precedent periculos și putea avea consecințe groaznice; a sugerat, în schimb, ca situația să se rezolve într-un mod mai discret, cu ajutorul unui asasin.
În cele din urmă, actul de condamnare la moarte a fost semnat; Mary a fost decapitată în 8 februarie 1587.

Execuția reginei Scoției a declanșat războiul deschis cu Spania. 
În 1588, temuta Armada spaniolă a atacat coastele Angliei dinspre Țările de Jos, dar strategia gândită de căpitanul Francis Drake, bazată pe vânt, direcția valurilor și o sumedenie de nave incendiate anume a adus victoria.
Se crede că și discursul reginei, venită în mijlocul soldaților îmbrăcată complet în alb, purtând o armură de argint și călare pe un splendid armăsar alb, a avut un rol în învingerea deplină a Spaniei, însă bătălia pe uscat nu a mai avut loc, iar Anglia deținea din acel moment supremația pe mările lumii.

Domnia reginei Elizabeth a fost mult mai moderată decât a tatălui și fraților ei. 
Din punct de vedere religios, s-a arătat tolerantă și a încercat, pe cât posibil, să evite persecuțiile celor de alte confesiuni.
Politica externă a fost una defensivă, cu mici excepții.
A avut loc o încercare de a cuceri Le Havre, cu intenția de a-l oferi în schimbul portului Calais, dar campania s-a soldat cu un eșec.
În 1558, Anglia a trimis ajutor rebelilor protestanți din Țările de Jos care s-au ridicat împotriva lui Felipe al II-lea al Spaniei. I-a trimis sprijin militar lui Henri al IV-lea al Franței.
În rest, Elizabeth s-a concentrat pe apărare și pe ridicarea economiei.
A existat și o înțelegere tacită cu pirații englezi care acționau pe rutele navelor comerciale spaniole; o parte din pradă revenea coroanei engleze, iar autoritățile nu-i deranjau. Astfel, trezoreria regală s-a umplut fără efort.

Nu a numit niciodată un succesor în mod oficial. Pe când Mary a Scoției încă trăia și cele două regine se considerau prietene, Elizabeth îi dădea acesteia de înțeles că o considera moștenitoarea ei, dar fără să o spună în mod explicit. La fel a făcut mai târziu și cu James al VI-lea al Scoției, fiul lui Mary. Totuși, englezii îl vedeau deja ca pe succesorul firesc la tronul Angliei.

A murit în 24 martie 1603 și, odată cu ea, s-a stins dinastia Tudor.
Așa cum era de așteptat, a fost urmată la tron de James al Scoției, devenit acum James I al Angliei.

A fost una dintre primele persoane publice care au înțeles necesitatea promovării unei imagini de impact. A fost, pe rând, mireasa Angliei, mama națiunii, Buna regină Bess, Gloriana, regina-fecioară.
Atunci când primea oaspeți importanți, englezi sau străini, voia să fie mereu cea mai frumoasă și impunătoare femeie din încăpere; pentru a obține acest efect, ea își punea rochii strălucitoare, bijuterii scumpe, accesorii masive. Purta și acel celebru machiaj venețian pe bază de plumb, care îi dădea aspectul unei statui de marmură. În același timp, domnițelor ei le impunea ținute modeste, în culori șterse.
Ce e drept, fardul folosit de Elizabeth era foarte periculos, iar plumbul din compoziție „mânca” treptat pielea și ducea la îmbătrânirea prematură a feței, la pierderea părului, la stări de rău din cauza intoxicației cu metal greu, și chiar la moarte în multe din cazuri. La vremea respectivă însă nu se știa asta. Spre deosebire de imaginea forțat-grotescă pe care o vedem în filme, efectul vizual era unul plăcut, chiar spectaculos, de chip întinerit și piele de un alb impecabil.
Strict din punct de vedere estetic, acest fard era considerat o revelație a vremii, pentru că avea putere mare de acoperire, culoare apropiată de albul natural, atât de râvnit de doamne, și un aspect uniform. În vanitatea-i caracteristică, Elizabeth nu ar fi ieșit niciodată din apartamentele ei dacă ar fi arătat precum actrițele care îi joacă rolul. Probabil că doar Cate Blanchett și Glenda Jackson au reprezentat-o într-un mod realist, cel puțin din punct de vedere vizual, tocmai pentru că în filmele lor nu a existat acel element grotesc, de straturi de machiaj neuniform întins pe obraz în mod grosolan.

Portretele contemporane o prezintă pe regină ca veșnic tânără și impunătoare, chiar și după ce a trecut cu mult de vârsta la care arăta astfel. Dar nu conta; poporul trebuia să o vadă tânără, frumoasă și în putere, aproape ca pe o zeiță.

"Știu că trupul meu este acela al unei femei slabe, dar am inima și stomacul unui rege!", le-a spus ea soldaților ei; o descriere care a caracterizat-o întreaga viață. Mereu se compara cu tatăl ei, Henry al VIII-lea, însă e foarte posibil să fi făcut asta mai mult pentru a-și susține legitimitatea. 
În realitate, se spune că a moștenit temperamentul vulcanic al mamei ei, la fel cum i-a moștenit și minunații ochi negri.




Despre mama ei nu se știe ce părere avea; nu a menționat-o niciodată în public. Dar, după ce a murit, printre obiectele ei de mare preț s-a găsit acest splendid inel cu două mici portrete feminine ascunse în interior: al ei și al Annei Boleyn.






























Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Prințese adevărate. Capitolul 8: Mitul „prințesei Qajar”

Referinţe critice

Proze la cuptor