The Rings of Power - primele impresii


Am fost sceptică încă de când am auzit că ar exista acest serial în proiect. După capodopera The Lord of the Rings, mi se pare foarte puțin probabil să se mai poată realiza ceva inspirat din scrierile lui Tolkien care să se ridice la același nivel și să aibă același impact. 

Dar, recunosc, îmi doream să văd un film/serial din același unvers, la același nivel și cu același impact. Primele fotografii și trailerul păreau să arate bine: calitatea imaginii e excepțională, coloana sonoră la fel.

(sursă foto: IMDB)

Și apoi, au apărut primele episoade...


Într-adevăr, vizualul și audio-ul sunt de vis. Dacă ar fi fost vorba de un joc video sau de un album muzical cu videoclipuri de inspirație random-fantasy, n-aș avea nici un fel de reproș. Numai că, din păcate, e vorba de un serial, cu o poveste inspirată din scrierile unui anumit autor. Iar respectivul autor și-a construit lumea într-un anume fel, ceea ce l-a făcut nemuritor. 

Producătorii însă au ales să nu țină seama exact de acele detalii care au făcut lumea lui Tolkien specială.


Totul începe cu o narațiune obositoare de vreo 10 minute, în care Galadriel ne povestește cum poporul ei a părăsit Valinor și a călătorit spre Middle Earth, cum fratele ei a murit și cum a plecat ea la război în locul lui. Cu această ocazie, vedem și cum puiul-de-elf care a fost Galadriel e necăjită de ceilalți pui-de-elf, după model tipic american, unde „copilul cel special” își încasează bullying de la ceilalți copii, dar apoi vine părintele cel înțelept sau fratele mai mare și mai cool ca să-i spună cu înțelepciune cum nu trebuie să pună la suflet, că el e „special”...

Apoi, aceeași Galadriel, în armură și cu sabia în mână, își conduce fârtații prin furtuni de zăpadă pe urmele lui Sauron și ucide trolli. 

Galadriel...

Când am văzut pentru prima dată LOTR - The Fellowship of the Ring, încă nu citisem cărțile. Dar cele câteva minute în care Cate Blanchett s-a aflat pe ecran, în rochia ei de un alb orbitor, cu părul auriu lung până la talie, cu privirea aceea intensă și ținuta regală, mi-au arătat imediat cine este Galadriel în universul respectiv. Am văzut o prezență intimidantă, nobilă, aparent senină, dar care ascunde ceva foarte puternic și foarte periculos dincolo de aspectul ei diafan. 

Din câte ne spune Tolkien, Galadriel a venit în Middle-Earth mânată de ambiția de a stăpâni teritorii în acest ținut. E o doamnă de sânge regal; unul din cei mai bătrâni, frumoși, înțelepți, influenți și puternici elfi. Nu a purtat niciodată o sabie, pentru că ea nu are nevoie de așa ceva; este The Lady of Light, are puteri magice uriașe. E purtătoarea inelului Nenya. Pe lângă asta, e un abil politician, e inteligentă, înțeleaptă și un dușman de temut. 

Prin urmare, Peter Jackson e un geniu. A reușit să redea acest personaj complex în doar câteva minute: Cate Blanchett, o rochie albă, o lumină rece; nu a fost nevoie de mai mult.


(sursă foro: Pinterest)

Serialul, în schimb, deși o aduce pe Galadriel în prim-plan, nu-mi arată nimic din puterile ei, din influența ei, din importanța personajului ei. Îmi arată doar o fetiță enervantă, veșnic încruntată și cu botic, echipată de război și alergând prin zăpezi. Sau stând într-un colț, supărată că nu e luată în serios. Sau având nevoie de intervenția lui Elrond pentru a-l putea vedea pe rege. De unde rezultă că producătorii ori nu l-au citit pe Tolkien, ori l-au citit, dar nu pot procesa faptul că o femeie, mai ales o doamnă-elf, poate fi puternică și în alte moduri, nu doar dacă poartă o sabie și ucide trolli. 

Și mai e și apariția individului de pe plută, acel Halbrand, care în mod sigur va duce la alte alea. Sper să greșesc, dar lumea din fandom deja i-a transformat pe cei doi într-un cuplu, deci probabil o să se întâmple; o altă dovadă că producătorii nu l-au citit pe Tolkien. 

La vremea evenimentelor din The Rings of Power, Galadriel ar trebui să fie deja căsătorită cu Celeborn (căsătorie din dragoste, să fie clar!) și să aibă o fiică adultă, pe Celebrian. 

Elfii lui Tolkien nu au relații de tipul „hai să încercăm și să vedem ce iese”. Nu au relații scurte, nu au relații de conveniență, nu au aventuri de-o noapte sau de două. Nu există situații în care se îndrăgostesc de cineva nepotrivit pentru ei, ca apoi să se despartă și să-și vadă în continuare de viață. Și nici situații în care perechea lor moare, iar ei întâlnesc pe altcineva, se recăsătoresc și trăiesc fericiți. 

Elfii știu când își întâlnesc perechea. Se căsătoresc doar din dragoste, doar pentru că își doresc să se căsătorească. Nu cunosc concepte precum „căsătorie aranjată”, „iubire cu de-a sila”, „înșelat” sau „divorț”; cuplurile, odată unite, rămân împreună pentru totdeauna. Un elf va muri de dor, dacă perechea lui moare dintr-un motiv sau altul; ca Arwen, care nu se transformă brusc în muritoare pentru că așa vrea ea, ci alege să ia de soț un muritor și, după ce anii lui se sfârșesc, moare și ea, cu inima frântă. Dacă un elf e luat cu forța, va muri în scurt timp de scârbă și durere. Despre Celebrian, de exemplu, nu ni se spune concret că ar fi fost violată de orci, însă faptul că nu și-a revenit niciodată în urma torturilor la care a fost supusă, deși soțul ei i-a vindecat trupul, și că a trebuit să plece în Valinor ca să uite totul, arată destul de evident ce i s-a întâmplat. 

De asemenea, elfii sunt extrem de detașați în relația cu alte neamuri. Cazul domniței-elf Luthien, care s-a îndrăgostit de muritorul Beren, și apoi al lui Arwen, care a renunțat la nemurire pentru Aragorn, sunt excepții. Elfii nu se îndrăgostesc de muritori. 

Poate că ar fi potrivit să comentez aici și începutul de idilă dintre Tauriel și Kili din The Hobbit, și tentativa de idilă dintre Legolas și Tauriel. Numai că, sinceră să fiu, nu mă lasă inima; tot restul e prea bine făcut acolo ca să comentez ceva - personajele, acțiunea, totul, iar acele relații sau încercări de relații se simt cumva firești. În plus, elfii arată și se comportă ca niște elfi: ireal de frumoși, eleganți, aroganți, înveșmântați în haine groaznic de nepractice pentru niște luptători, dar splendide și de efect, cu părul perfect periat chiar și în toiul celui mai aprig măcel. Fiecare detaliu al vestimentației lor, fiecare gest, fiecare schimb de replici indică faptul că nu sunt oameni, sunt altceva.

Dar elfii de aici par să aibă alte caracteristici și alte apucături față de elfii lui Tolkien. Puii de elf se fugăresc și se necăjesc reciproc, elfii adulți se furișează pentru a întâlni femei muritoare, soldații elfi se tachinează unii pe alții ca fotbaliștii prin vestiare. Sunt rași în cap sau tunși scurt, costumele lor nu au nimic deosebit, ba unii (Celebrimbor, de exemplu) sunt chiar bătrâni. Exact ca oamenii obișnuiți; atâta doar că se întâmplă să aibă urechi țuguiate. Probabil s-a încercat o umanizare a lor, pentru ca personajele să fie, cum ar zice americanii, relatable. Însă asta e o mare greșeală. Elfii lui Tolkien NU sunt relatable, și nici nu trebuie să fie. Sunt speciali și diferiți, asemeni zeilor, pentru că sunt o rasă diferită, sunt construiți diferit și timpul lor curge altfel. 


Nici strămoșii hobbiților nu mă încântă prea tare. Niște piticuți gălăgioși, cu gusturi culinare destul de îndoielnice (nu e faptul că mănâncă melci; e felul în care îi mănâncă) și atât de murdari, încât îmi tot vine să-i trimit să se bage cu totul în mașina de spălat. Cumva sunt sigură că nu era nevoie ca ăștia mici să aibă cămășile atât de dezgustător de murdare și părul năclăit de noroi, pentru ca lumea să înțeleagă că sunt un fel de „copiii pădurilor”. 


Primele impresii, deci? Sunt cam dezamăgită. Păcat de buget, de imagine, de muzică; povestea are potențial, dar se merge într-o direcție greșită.

Peter Jackson a înțeles scrierile lui Tolkien și a știut cum să aducă la viață personajele din cărți, cu pasiunea unui fan veritabil. Da, evident că a adus și el modificări la povestea originală; Tom Bombadil lipsește cu desăvârșire, Glorfindel a fost înlocuit cu introducerea lui Arwen - dar modificările lui au sens, în acel context. Lipsa lui Glorfindel nu afectează prea mult cursul poveștii, de exemplu, însă e important pentru cei care nu au citit cărțile să înțeleagă relația specială dintre Aragorn și Arwen. Pentru că nu e vorba doar de tema arhicunoscută a eroului războinic și a delicatei prințese care se iubesc și se căsătoresc la final, ci de o domniță-elf care va renunța la nemurire pentru alesul ei. Și e de așteptat ca ecranizările să fie realizate în așa fel, încât nu doar fanii cărților să știe ce se întâmplă pe ecran.

E prea devreme să zic mai multe. Aștept episoadele următoare, în speranța că lucrurile se vor lega pe parcurs.


Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Prințese adevărate. Capitolul 8: Mitul „prințesei Qajar”

Referinţe critice

Proze la cuptor