joi, 1 iulie 2010

Dedesubt



... Aplauzele răsună în timp ce cortina cade. Piesa s-a terminat. Sau nu?... A venit momentul în care se strigă "Să cadă măştile!", în hohotele de râs ale asistenţei. "Să cadă măştile, jos cu măştile!".
Strigătele devin agasante, stridente, iar în lumina nudă artiştii îşi leapădă, unul după altul, costumele. Măştile trebuie să cadă, trebuie să se vadă cine a jucat rolul principal.
Masca ţi s-a cam înţepenit, s-a mulat pe chipul tău şi este greu să o dai jos. Rolul a fost lung şi greu, aproape că ai ajuns să te confunzi cu el. Îţi trebuie ceva timp până să te dezmeticeşti şi să-ţi aminteşti. Masca ta este impregnată cu sudoare şi căldura este de nesuportat. Tragi de ea, să o smulgi, dar nu vrea să iasă. A rămas lipită de faţa ta, ca o a doua faţă a ta. Ca şi cum ar fi însăşi faţa ta. Începe să-ţi fie frică să o scoţi, ai impresia că dacă o vei scoate, sângele va ţâşni de sub ea, că nimic nu va mai ţine la un loc carnea, şi nervii, şi oasele, şi tot ce va rămâne va fi doar o pată mare de sânge, o rană prea oribilă pentru a fi privită. În acelaşi timp îţi vine să râzi, şi râzi, ce prostie, cum să se întâmple aşa ceva, dar realizezi că mâinile îţi tremură, ţi-e frig şi vezi punctuleţe verzi în faţa ochilor, ca atunci când îţi este rău. Iar ei strigă la tine, "Ce mai aştepţi, dă-ţi jos masca!", şi râd, râd întruna, ce ştiu ei, şi dansează în jurul tău cu chipurile schimonosite de atâta râs. Au chipurile atât de schimonosite încât nu ştii dacă sunt chipuri sau sunt măşti. Trebuie să fie măşti, ei de ce nu şi le-au scos?... Le aminteşti că nici ei nu şi-au scos măştile, şi ei râd şi mai tare, dansează ameţitor şi strigă la tine "Hai, scoate-ţi masca!" Face şi asta parte din piesă? Nu-ţi aminteşti, asta nu scrie în scenariu. Trebuie să-ţi scoţi masca, şi începi iar să tragi de ea.
Auzi un fâşâit sinistru, în timp ce propriile tale mâini smulg pielea de pe carne şi muşchi. Sângele ţâşneşte în valuri, orbindu-te, stropindu-i pe ceilalţi, inundând toată încăperea. Îţi simţi muşchii feţei tremurând, înfierbântaţi, la contactul cu aerul, vezi cum iese aburul din carnea sfâşiată. Nimic nu mai ţine la un loc carnea, şi nervii, şi oasele. Tot ce a rămas este o pată mare de sânge, o rană prea oribilă pentru a putea fi privită. Iar ei râd şi aplaudă, încântaţi, în timp ce tu nu te poţi ţine pe picioare de usturime. Ţi s-au înmuiat genunchii şi te-ai lăsat la pământ, privindu-ţi propriul chip în faţă. E doar o mască, ţi se spune. Nu trebuie să plângi. E doar o mască.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu