miercuri, 1 septembrie 2010

Atlantis...



Ce îndepărtată e Ţara Sirenelor, pierdută sub valuri la graniţa dintre lumi, şi ce tristă e Sirena ţintuită pe ţărm, cu trupul ei de făptură a mării pierdut pe veci! Nu mai are glas să cheme furtuna, nici ochi să privească în străfunduri, acolo unde zac palatele de mărgean ale Atlantidei; ochii ei străvezii nu mai ştiu să vadă drumul spre casă din ziua în care a atins ţărmul, împovărată de trupul nou şi butucănos dăruit de Vrăjitoare.
Să nu te apropii de valuri, i-a spus atunci Vrăjitoarea. Să nu te apropii. Nu le vei mai înţelege şoaptele, dar unduirile lor te vor chema, îmbrăţişările lor calde îţi vor trezi dorinţa, sărutările lor îţi vor învinge împotrivirea. Să nu te apropii, i-a spus Vrăjitoarea atunci când i-a luat glasul cu care chema furtuna. Cu cât te vei apropia mai mult, adâncurile albastre vor naşte o vrajă ce te va chema la ele. Să nu te apropii. Dar Sirena se apropie, îmbătată de cântecul adânc al valurilor, cu ochii pierduţi în depărtare, acolo unde nu se ştie ce este apă şi ce este cer, unde cerul e apă şi apa e cer, unde apa e în veşnică înălţare şi cerul e veşnic ud de mângâierile braţelor ei lichide.
Se apropie de ţărm în ceasul în care ziua şi noaptea, cerul şi apa, valurile şi stâncile se contopesc într-o aşteptare albastră, în încremenirea de sidef şi oţel a nemărginirii. Apoi, primul pescăruş ţipă răguşit, iar tăcerea moare, purtată de fâlfâiri repezi de aripi.
Să nu te apropii. Cuvintele Vrăjitoarei îi sună în urechi, confundându-se cu foşnetul domol al mării. Apar scrise cu spumă pe crestele valurilor, cu umbre în adâncurile albastre. Iar ea înaintează, pas cu pas, în vreme ce apa îi mângîie gleznele goale, genunchii, vîrfurile degetelor întinse.
Scăpat din braţele apei, cu razele ude, soarele se înalţă încet pe cerul mătăsos. Din străfunduri, îşi aminteşte ea, soarele arată ca o floare mare şi roşie, ca mărgeanul incandescent din care sunt construite palatele Atlantidei. Iar nimfele mării, cu stele de mare şi perle în părul lor negru sau albastru, înoată graţios în lumina violacee...
Să nu te apropii de valurile mării.
Să nu te apropii.
Să nu...
Cuvintele Vrăjitoarei se sting, acoperite de cântecul valurilor şi ţipătul pescăruşilor. Cu ochii la drumul spre Atlantida, marcat pe faţa apei cu foc lichid, Sirena se abandonă total îmbrăţişării pătimaşe a mării, care o aştepta de atâta timp.

Un comentariu: