luni, 3 decembrie 2018

„Ah, autori români? Pff...”

Țin să precizez, de la bun început, că nu scriu aceste cuvinte din poziția autorului român aflat la început de drum; nu este o lamentare în care să-mi blestem zilele și drumul ales, nici un mârâit de frustrare prin care să atrag atenția asupra mea. E mai degrabă o nedumerire a omului oarecare, o căutare de explicații. ÎNCĂ mai caut explicații, pentru că am mai scris un articol foarte nervos pe tema asta acum opt ani, pe un blog ținut la comun cu încă niște lume, dar atunci discuția era despre trupele românești.

Replica din titlu a fost prinsă așa, din zbor, în mulțimea de la Gaudeamus.
Nu e prima dată când o aud, și nu neapărat la adresa autorilor. Mai există și variantele:
„Rock/metal românesc? Pff!”
„Artiști români? Pff”
„Artist român, în viață și tânăr pe deasupra? PFFFFFF!!!!”

Toate rostite cu un dispreț suprem, cu strâmbat din nas și fluturări din mâini a scârbă.

Nu înțeleg.

Autorii români, sau muzicienii români, sau artiștii români de orice fel sunt altă specie față de cei străini?
Artiștii străini sunt extratereștri? Au mai multe mâini, mai multe picioare, mai mulți neuroni conectați direct la Marea Muzică a Universului?
Artiștii străini sunt buni prin definiție, în vreme ce românii trebuie să dovedească mereu, luând-o de fiecare dată de la capăt, că sunt în stare de ceva?
Există undeva o lege imbatabilă prin care autorii, muzicienii, artiștii străini sunt catalogați ca ființe superioare? Vorbesc zeii prin gura și prin pana lor?

Aud frecvent înjurături la adresa autorilor români ale căror cărți au fost traduse în străinătate; eternele „ah, iarăși X, veșnic nominalizat la premiile ălea și ălelante, rar sau niciodată premiat” sau „Ah, Y, cu eternele lui articole publicate ici și colo”.
Nu i-ar lăuda nimeni pe X și pe Y pentru activitate, pentru nominalizări. Chiar dacă n-ar fi câștigat efectiv un premiu; simpla nominalizare la un premiu internațional înseamnă mult. Faptul că au fost publicați dincolo înseamnă mult.
Nu contează. Preferăm oricând un autor străin, fie și un no-name, pentru că presupunem din start că ăla o fi mai bun.
Nici prin cap nu ne-ar trece să așezăm semnul egal între ei, să înțelegem că există posibilitatea ca cei doi (sau câți or fi) să fie la fel de buni în ceea ce fac.

Până nu demult, o auzeam groaznic de des pe aia cu „Ah, trupe românești? Cui îi pasă de ele?”
A început să ne pese de ele când au fost băgate în seamă de case de discuri de pe-aiurea și au plecat prin turnee; dar nici atunci nu le-am fi spus un „Bravo, bă! Sunteți tari!”. Nuuu, i-am apostrofat și atunci cu răutăcisme scârboase gen „mda, păi în mod sigur careva din trupă i-a supt-o ăluia de la casa de discuri de au reușit așa chestie, că altfel...”
Dar n-am spune niciodată așa ceva despre o trupă străină, aflată la aceeași casă de discuri și care cântă aproximativ în același stil. Nu, ăia au semnat contract pe merit și pleacă în turneu pentru că așa e firesc.

Am citit acum vreo doi ani un interviu cu un domn director de operă. Nu contează cine, nu contează de unde; român, atât. Ideea este că domnul cu pricina se plângea că la opera domniei-sale nu sunt artiști, nu sunt voci, că vocile care au fost bune au plecat pe-aiurea, că mulțumește cerului pentru artiștii străini care pot veni din când în când să onoreze scena cu prezența lor, iar în rest e obligat să se descurce așa cum poate. Mai că nu spunea, cu subiect și predicat, că n-ai de ce să mergi la operă, că n-ai ce vedea.
Adică, cum?
Dacă la opera respectivă sunt doar artiști români, clar nu sunt buni?
Ce anume au în plus coardele vocale ale artiștilor străini, sau ale românilor plecați în străinătate, față de ale celor rămași acasă? Studiul nu e același? Notele și tehnicile nu sunt aceleași? Munca depusă nu e aceeași?
E oare atât de greu să îi punem, pur și simplu, pe picior de egalitate? Să pornim de la faptul că sunt cu toții artiști, că au muncit cu toții mult ca să ajungă unde se află și că sunt buni cu toții, fiecare în felul lui? Să îi apreciem în egală măsură și pe unii, și pe alții?
Iar tu, ca manager al insituției, nu ai datoria de a atrage public, de a-ți lăuda personalul artistic în interviuri și în presă, în loc să-l menționezi cu sictir?...

Și, dacă tot suntem aici: de ce este ridicol să lauzi un artist român, în viață și mai ales tânăr, dar e perfect în regulă să ridici osanale unui artist străin și mort de cincizeci de ani, deși nici ăla nu a fost considerat mega-chestie în timpul vieții?
E nevoie ca un artist să moară pentru a i se recunoaște deschis valoarea?

Ciudat cum funcționează mentalitățile din țara asta. Sau doar mie mi se pare ciudat?
Urlăm în gura mare pe toate gardurile că suntem daci puri, mai latini decât romanii și mai creștini decât Jesus, suntem aici de țșpe mii de ani, între exact aceleași granițe, centrul universului, buricul pământului, grădina Maicii Domnului, la noi s-au născut cântecul, basmul și poezia și să-l ia gaia pe ăla care îndrăznește să zică altceva, porcul și măgarul denigrator, vândut, soroșist, marxist etc., anathema asupra lui; dar „Ah, românesc? Pff!!!”
Din păcate, am păstrat un puternic complex de inferioritate față de Vest, oricât ne batem pe burtă noi între noi că suntem mai... decât ei. Așteptăm mereu să ne aprecieze alții valorile, înainte de a îndrăzni să le apreciem noi. Ca și cum ar trebui să ni se dea voie pentru asta.
Până atunci, autorii români de care are voie să ne placă sunt Creangă, Eminescu, Sadoveanu. Cei care scriu acum? să facă bine măcar să moară întâi; să se pună niște straturi de praf peste cărțile lor. 
Muzicieni de care are voie să ne placă? Ăia care s-au retras sau sunt pe punctul de-a o face. Și nici ăia, că sunt bătrâni și ridicoli și o întind ca gaia mațul, o țin într-un veșnic turneu de adio, nu mai știu când să se oprească, nu se opresc din behăit, din vorbit, din turuit, încă se cred juni primi cu pleata pe umăr și trandafir la ureche. Cel mai bine, ăia morți; pentru că, nu-i așa, de morți numai de bine...

Și nu-mi dau seama dacă asta se întâmplă numai la noi, țară de patrioți tot unul și unul care își tot apără sărăcia și nevoile și neamul de mii de ani încoace, sau și la alții, vesticii ăia super relaxați și depravați care nu se opun nici migrației, nici globalizării...

100 de ani?
Ești micuță, Românie. Trebuie să mai crești, să te mai coci.
Să te mai educi.
Și, cel mai important, să înveți să te apreciezi singură, înainte de a aștepta să te aprecieze alții. Dar să te apreciezi cu adevărat, nu la nivel de discurs patriotard și postări furibunde pe facebook.
Hai, la mulți ani...




Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu