That Was It


Cei ca el sunt stele căzătoare. Ard repede și intens, aprind totul - ceruri și inimi - în drumul lor grăbit către nemurire, apoi se sting exploziv, lăsând în urmă cratere care nu vor mai fi umplute niciodată.

A fost un megastar. Unul real. Produsul desăvârșit al muncii susținute vreme de atâția ani, al copilăriei sacrificate pe altarul artei. E destul să urmărești filmările din concerte, să-l vezi pe scenă, în fața publicului, ca să înțelegi impactul prezenței lui. Eu l-am simțit la 6 ani, în 1992, când am văzut la televizor concertul din București. Pe-atunci era în plină glorie; un artist excentric, oarecum neînțeles din cauza imaginii sale în continuă schimbare, dar adorat ca un zeu, încă neatins de colții otrăviți ai presei.
L-am văzut mereu ca pe un bărbat nespus de frumos. Numai el putea să emane atâta virilitate, atâta erotism dezlănțuit și, în același timp, atâta inocență copilărească. Ce e drept, nu am știut la vârsta respectivă ce să aleg din faptul că puștiul negru din Beat It a devenit bărbatul finuț, cu trăsături androgine și alb ca porțelanul din Black or White, dar nici nu mi-am bătut capul cu asta. Era tot el, și era frumos; restul nu mai conta.
Dacă țin bine minte, cred că mi-am spus că oamenii pur și simplu se schimbă în timp, iar el s-a schimbat așa. Că, probabil, unii oameni negri devin albi când „cresc mari”.
Poate că de asta îi plăceau copiii atât de mult. Copiii iau lucrurile ca atare, fără a se opri prea mult asupra detaliilor.
Apoi, l-am pierdut din vedere. Mi-a plăcut în continuare muzica lui, nu a încetat în nici un moment să-mi placă, dar am găsit și alte muzici care mi-au plăcut la fel de mult sau mai mult, și l-am lăsat în urmă, ca pe un prieten din copilărie care îți este drag, dar care știi că nu va veni cu tine acolo unde mergi tu. A rămas în mintea mea acel bărbat frumos cu plete lungi, cu pantaloni negri și cămașă albă, care cânta o muzică plăcută și săltăreață și dansa în niște moduri absolut imposibile. 

Moartea lui m-a izbit ca o lovitură în moalele capului. 
Am dat peste știre absolut întâmplător, în vreme ce căutam cu totul altceva, fără nici o legătură cu el.
Nu mai știu ce am simțit, ce am gândit în acele momente. Au trecut zece ani...

Cel mai puternic regret pe care îl am în prezent? Acela că eram prea mică atunci când el era în viață, la apogeul carierei și chiar mai târziu, ca să înțeleg complexitatea lui ca artist, dar mai ales ca om, și acest lucru mă doare mai tare decât faptul că nu am apucat să merg la un concert al lui. 

Am început recent să îl redescopăr. Și ca artist, și ca om. 
Artistul se vede; muzica lui, versurile lui, mesajul lui, prezența scenică. Toate astea vor rămâne în amintire.
Omul, în schimb, nu s-a lăsat văzut prea des, iar presa a ales ce a dorit din asta. Despre acțiunile lui de binefacere, despre donațiile lui de sute de milioane de dolari către spitale, orfelinate și familii nevoiașe s-a vorbit prea puțin. Slăbiciunea lui cea mai mare, copiii, a fost distorsionată în mod sinistru și întoarsă împotriva lui. Despre bunătatea lui, despre blândețea lui, despre generozitatea lui, despre eterna lui disponibilitate de a ajuta mereu, în mod absolut dezinteresat, vorbesc acum nepoții și cei care l-au cunoscut îndeaproape, însă presa și gloata nu asta vor să audă. E prea banal, prea uman, prea normal ca cineva bogat și celebru să se folosească de impactul său asupra publicului pentru a ajuta, pentru a transmite mesaje de pace, iubire și solidaritate.
Poate că lumea nu a fost pregătită pentru cineva ca el. Poate că, pur și simplu, așa suntem noi construiți: ne place să făurim un idol, să-l urcăm undeva sus, pentru ca apoi să-l vedem cum cade. Și dacă nu cade singur, dacă își merită pe deplin locul de pe piedestal, îl împingem noi, pentru că în realitate nu suportăm ideea că cineva poate fi mai bun decât noi, restul. Puterea exemplului nu există. Știți povestea aia cu Popa Tanda, omul care schimbă lumea prin propriul exemplu, nu? E un mit. Adevăratul Popa Tanda ar fi fost omorât cu pietre. Sau izgonit din sat, în cel mai bun caz...

Fotografiile sunt de la ședința foto pentru marcarea a 25 de ani de la lansarea albumului Thriller (sursa: Vogue.) Ultima lui ședință foto.
Își pregătea revenirea. 
Era mai frumos ca niciodată; mai frumos chiar ca în tinerețe, când încă nu era afectat de fragilitatea unui trup trecător și de cruzimea presei însetate de sânge. 
Delicat, aproape diafan, și totuși atât de masculin. 

Steaua trebuia să se stingă exploziv, cu cel mai magnific spectacol din lume.
Explozia care nu a mai venit. 

Cel mai magnific spectacol din lume, care nu a mai avut loc...



Comentarii

Postări populare de pe acest blog

„Eu nu cunosc pe nimeni bolnav de Covid...”

Rasism...