Încă niște House of the Dragon

 



Am vrut inițial să comentez fiecare episod în parte, dar apoi mi-am spus că ar fi bine să văd mai multe episoade înainte să revin cu o părere. Episodul 5 a fost ultimul cu protagonistele aflate la vârsta adolescenței; cred că acum e un moment bun. Atenție, o să dau cu spoilere.


În mare parte, serialul respectă povestea din carte. Iar unde nu o respectă, modificările sunt logice și coerente, semn că autorul e acolo și a aprobat acele variante. Și se observă unele detalii care dau o notă de autenticitate istorică, deși e doar un serial fantasy cu dragoni. Protocolul de la curtea regală, de exemplu. Dialogurile din sala de consiliu. Servitorii și gărzile care însoțesc un personaj de rang înalt. Gesturile. Pașii. Felul în care personajele se mișcă, felul în care interacționează. Cei din figurație. Decorul. Toate acele mici chestii care probabil nu contează prea mult la nivel de poveste, dar au un impact deosebit la atmosfera generală. Și spun asta cu nervi la bord, pentru că numai ce am văzut primele două episoade din The Serpent Queen...

Dar azi vorbim despre House of the Dragon.


Regele Viserys, deși cu vreo 20 de ani mai în vârstă decât personajul lui Martin, este același individ care încearcă din răsputeri să mulțumească pe toată lumea - să mențină pacea în Cele Șapte Regate, să mențină pacea în cadrul propriei familii, să-și facă datoria față de Tron. Dacă ar fi un lord mai mic sau un simplu cetățean, ar fi de-a dreptul simpatic. Decizia de a-și numi fiica drept moștenitoare și de a o păstra în continuare ca moștenitoare, chiar și după ce a doua soție îi naște un fiu, arată devotament și o minte deschisă.

Ca rege însă e slab; chiar Tronul de Fier îl respinge cu brutalitate, tăind adânc în carnea lui. 

Viserys se teme de conflicte, se teme să ia decizii radicale, iar atunci când le ia, efectele sunt devastatoare și pe termen lung. Nu menționez aici moartea reginei Aemma Arryn: a fost un moment cumplit, într-adevăr, dar ea ar fi murit oricum. Viserys a trebuit să aleagă între a-i pierde pe amândoi și posibilitatea de a salva copilul. În carte, nu avem acea scenă sângeroasă; ni se spune doar că Aemma a murit în timpul nașterii, iar micuțul Baelon, a doua zi. De ce au ales producătorii să arate astfel moartea ei în serial, nu știu... Aș spune că a fost o antenționare pentru nostalgicii care oftează dureros după „acele vremuri simple și pure din trecut”. La fel ca scena cu viermii.   

Paranteză: în 1556, Caterina de Medici a întâmpinat niște complicații când a fost însărcinată cu gemene; fetițele se aflau într-o poziție imposibilă, punând astfel în pericol și viața lor, și pe a ei. Ce au făcut atunci doctorii? Au sacrificat copiii. Au rupt picioarele primului copil și l-au scos mort; pe al doilea l-au scos întreg, dar a murit și el la scurt timp după naștere. Caterina, în schimb, a supraviețuit și a ajuns regina teribilă de mai târziu. Mai mult, regelui i s-a spus că ar fi ok ca regina să nu mai aibă copii după această traumă, iar el s-a conformat fără multă vorbă. Și individul nici măcar n-o plăcea, deci s-ar putea spune că o naștere cu probleme ar fi fost pretextul perfect să scape de ea. Fără legătură; faceți ce doriți cu informația asta :) 

Revenind la deciziile proaste ale lui Viserys: una din ele e chiar încăpățânarea de a o păstra pe Rhaenyra ca moștenitoare. Da, e un tip deschis la minte și un tată iubitor, am putea spune chiar feminist. Fără îndoială, își adoră fiica, o prețuiește, o vede capabilă să stea pe tron. În același timp, e clar că se simte vinovat pentru moartea mamei ei și vrea să compenseze cumva. Da, o tratează ca pe o viitoare regină. Da, îi încredințează marele secret al Casei Targaryen. Da, îi tolerează cu blândețe obrăzniciile. Da, îi dă mână liberă să-și aleagă singură soțul. Da, e dispus să treacă și peste micile ei indiscreții, ba chiar s-o ajute să scape de anumite „consecințe nedorite”... Numai că a numit-o moștenitoare în primul rând ca să-i dea peste nas lui Daemon, nu pentru că i s-ar fi părut o idee bună. Și, după acea grandioasă ceremonie oficială, în care marii lorzi au fost chemați să-i jure credință viitoarei regine Rhaenyra, Viserys s-a căsătorit a doua oară. Și n-a luat-o pe Alicent doar așa, ca decor, ca să nu-l mai piseze lumea să se însoare, ci a luat-o pe bune, iar ea a născut copii, primul fiind prințul Aegon.

Mișcarea firească în acest moment ar fi fost să-l numească pe Aegon ca moștenitor. Devotamentul lui față de Rhaenyra e admirabil, dar îl face să nu vadă realitatea situației: marii lorzi din Westeros nu sunt dispuși să accepte o regină pe tron; mai ales acum, când regele are un fiu. Practic, Viserys își condamnă orbește copiii la a deveni pioni în comploturile altora, cu Rhaenyra ca țintă principală, pentru că ia niște hotărâri importante din motive greșite. 

Personajul Rhaenyrei e spectaculos, iar actrița joacă extraordinar de bine. 

Ar fi trebuit să aibă 7-8 ani în primele episoade și cam 16 în momentul nunții cu Laenor Velaryon, dar și vârsta ei a fost modificată (15-18). Totuși, acest detaliu nu deranjează prea tare aici. Milly are așa o față de copil, încât, deși are în realitate vreo 22 de ani, poți să-i dai oricât între 10 și 16, fără să-ți chinui prea mult mintea. Singura problemă: scenele erotice au fost oarecum inconfortabile, exact din acest motiv. 

Rhaenyra apare în forță, călare pe dragon încă din primele momente. O vedem apoi în sala de consiliu, ca paharnic al regelui - un loc de mare prețuire, semn că regele vrea ca fiica lui să-i stea alături, ba chiar să învețe una-alta din ceea ce se discută în jur, și asta înainte să existe discuții care s-o implice pe ea în linia de succesiune la tron. Are energie, are inițiativă, e gata să-și riște viața pentru a opri conflictul de la Dragonstone. Unde mai pui că Viserys nu e în stare să ucidă un biet cerb, legat de toate membrele și toate coarnele și ținut în frâu de toate gărzile lui, în vreme ce ea se întoarce în tabără cu un mistreț. Și mai e și momentul acela aparent profetic, în care cerbul cel alb se oprește în fața ei și o privește drept în ochi, iar ea alege să nu-l ucidă.

La prima vedere, micuța Rhaenyra pare a fi regina perfectă, pentru că are toate calitățile care îi lipsesc lui Viserys.

Apoi, începe să-i calce pe urme lui Daemon. 

E clar că are o relație specială cu unchiul Daemon. El o cunoaște, el o vede așa cum e ea, el o pune față în față cu adevăratul ei sine. El o stârnește să se dezlănțuie și să facă ce vrea, fără rușine, fără remușcări, pentru că unui Targaryen nu-i pasă de reguli. Iar ea face exact asta: îl seduce pe Criston Cole, cavaler al gărzii regale, după care minte senin pe oricine o întreabă că n-a făcut, nu știe, ea nici n-a fost acolo. Apoi, logodna cu Laenor Velaryon - băiat bun de felul lui, războinic încercat și călăreț al splendidului dragon Seasmoke, dar având preferințe „culinare” diferite - vine ca o binecuvântare: cei doi tineri se înțeleg să facă așa cum vor părinții, din datorie pentru Tron și pentru Westeros, dar acasă la ei să facă ce vor, cu cine vor. Totul pare să se aranjeze perfect pentru toată lumea.

Însă faptele au consecințe, chiar și pentru Targaryeni; povestea cu Criston Cole se întoarce și o bântuie. Pentru că bărbatul a depus un jurământ de castitate când a intrat în garda regelui, jurământ pe care l-a încălcat prin aventura lui cu prințesa, și acum se simte dezonorat. Mai rău, s-a îndrăgostit de ea și visează să fugă împreună, să se căsătorească, să devină doi simpli anonimi; doar în felul acesta, spune el, și-ar putea recăpăta onoarea. Propunerea Rhaenyrei de a păstra în continuare lucrurile așa cum au fost îl jignește profund și îl umple de remușcări. Nu numai că îi mărturisește reginei totul, dar are și o izbucnire violentă în timpul petrecerii de nuntă și îl atacă pe iubitul lui Laenor, ucigându-l în bătaie.

În carte, Criston Cole participă la turnirul ținut în cinstea mirilor și se dezlănțuie acolo. Dar a fost perfect așa; scena cu Rhaenyra și Laenor rostind jurămintele de nuntă, el - cu fața tumefiată de lovituri, ea - toată plânsă, și în prim plan - balta de sânge din care se adapă șobolanii......... Partea aia mi-a dat fiori.

Daemon e un personaj extrem de complex, probabil preferatul meu dintre toți. 

Ai vrea să spui că-i băiat rău, că uite cum taie la ăia și bântuie prin bordeluri și râde de necazul lui Viserys, dar apoi îi spune niște lucruri foarte adevărate amețitului de frate-su. Zici atunci că parcă nu-i așa de rău, dar afli că a furat oul de dragon al prințișorului mort și a pus stăpânire pe Dragonstone, deși castelul e al Rhaenyrei, de drept. Atunci zici: gata, tipul e nasol, e născut pentru a crea probleme... Dar vine Rhaenyra și se zburlește la el în valyriană, iar el e cuminte, nu mai vrea necazuri, își ia jucăriile și se duce să facă scandal în alte părți. Că veni vorba, un detaliu remarcat de mai multă lume: în episodul 3, Matt nu a rostit un singur cuvânt, dar el a făcut tot episodul.

E fascinantă relația Daemon-Rhaenyra. Individul e dispus să stârnească o dezordine de proporții pentru a atrage atenția asupra drepturilor lui, dar se calmează instant când Rhaenyra se rățoiește la el, și îi mai înapoiază și oul de dragon pe deasupra. E pornit să o dezonoreze public, pentru a-și forța fratele să i-o dea lui de soție și să ajungă astfel pe tron, dar se oprește înainte să se întâmple ceva. Și apoi se duce și o cere de soție într-un mod care exclude orice fel de interes politic, deși știe că frate-său o să-i facă precum toți dragonii la un loc.

Da, știu, e incest, n-ar trebui să-mi placă. Huo. Dar personajele sunt atât de fain construite și atât de fain jucate, încât m-au prins din primele minute ale primului episod. Dovadă că personajele „gri” fac toată savoarea unei povești, nu cele pure moral. 


La fel de fascinantă e relația Viserys-Daemon. Daemon n-are nici o problemă să se certe cu frate-său în gura mare, să-i spună vreo două, chiar să-l insulte public, dar lui Corlys Velaryon îi dă imediat peste nas când se arată nemulțumit de deciziile regelui: eu zic orice despre fratele meu, tu nu ai voie. Dincolo de fațada lui de dur lipsit de scrupule, Daemon își iubește familia și îi este loial lui Viserys. Chiar dacă face pe nebunul, chiar dacă îl sfidează pe rege, chiar dacă - se zvonește - a atentat la onoarea nepoatei. La urma urmei, același Daemon nu a opus nici un fel de rezistență în vreme ce frate-său îl bătea măr din cauza Rhaenyrei.

Ce nu mi-a plăcut: l-au făcut mult mai diabolic decât e în carte. Nici Daemon cel din carte nu o suportă pe prima lui soție, Rhea Royce - the Bronze Bitch; nu e neapărat ceva personal, e mai degrabă faptul că zona în sine îl plictisește. Se simte exilat acolo, departe de acțiune, iar din asta rezultă și o antipatie față de Rhea. Dar el nu are nici o legătură cu moartea ei, pentru că se află în celălalt capăt al Westerosului când se întâmplă nenorocirea. Ce e drept, se duce apoi să ceară moștenirea ei, la care crede că are și el drepturi, dar i se arată politicos ușa. Dacă lucrurile au luat această turnură, atunci încep să mă uit cu atenție și îngrijorare la Laena...

Vorbind de personaje „pure” moral... Alicent Hightower e un fel de Sansa Stark din GOT, din primele sezoane. Aceeași mioarță cu ochi de căprioară, aceeași „da, domnul meu” și „nu, domnul meu” și „smiorc, domnul meu”. Iar actrița o joacă excelent.

În carte, personajul ei e ceva mai ambiguu, mai spre Margaery Tyrell încolo. Și e un pic mai mare, are 18 ani la momentul căsătoriei cu regele Viserys. Dar i-au modificat și ei vârsta, i-au scăzut-o la 15 ani, astfel încât fetele să apară ca prietene la început și impactul evenimentelor ulterioare să fie mai puternic. 

Alicent cea din serial: fetița cuminte care face tot ce-i spune tati, apoi tot ce-i spune soțul. Foarte devotată Credinței în Cei Șapte. Fără urmă de inițiativă proprie, cel puțin aparent, asta dacă nu luăm în considerare tendința de a-și mutila degetele. E înduioșător felul în care trage de Rhaenyra să rămână prietena ei, și încă mai înduioșător cum o roagă să-i spună adevărul, după noaptea aia de pomină. Totuși, nu-ți dai seama dacă își face griji pentru ea, ca prietenă, sau o judecă pentru că-și permite anumite libertăți la care ea nu a avut niciodată acces. Ba chiar îi scapă un „voi, Targaryenii, faceți unele chestii”, uitând că și ea face parte din familie acum. 

Și toată sfânta dreptate a Celor Șapte năvălește în ea când află că treaba cu Rhaenyra e pe bune și că tat-su a fost concediat degeaba, astfel încât apare la nuntă echipată în culorile războiului din Oldtown. Da, ea va fi aia care va spune că „nu se cuvine, maică, să lași o desfrânată pe tronul Westerosului, că doar ce-o să zică lumea??”, și uite așa începe cearta... :) 

N-am vrut să comentez prea multe de Corlys Velaryon, ca să nu-mi aud iar că sunt rasistă. 

Am zis că să-l văd întâi la treabă și vorbesc după. L-am văzut la treabă; personajul lui e puternic, convingător, bine jucat. Însă n-am putut să trec cu vederea toate acele interviuri în care domnul actor se plânge că și-a încasat hate de la rasiști, că vezi-doamne e lumea deranjată că el joacă rolul unui negru bogat. Tipule, nu asta e problema aici și o știi foarte bine. Ai acceptat de bunăvoie să joci rolul unui albinos și știi că e important pentru poveste ca exact acel personaj și toată familia lui să fie albinoși de Valyria, la fel ca Targaryenii. Mai puțin Rhaenys, care ar trebui să fie brunetă (căruntă, la vârsta ei) cu ochi violeți, pentru că e pe jumătate Baratheon. Când faci ceva voit-ostentativ, o să ai parte de reacții. Da, e adevărat că fanii așteptau o altă mutră în rolul ăla. Asta e; citești ceva, îți vin unele imagini în cap. E la fel de adevărat însă și faptul că serialul a stabilit că părul argintiu e trăsătura principală a valyrienilor, indiferent de culoarea pielii, iar fanii au înțeles și au acceptat ideea. Lasă smiorcăitul și fă-ți treaba, că o faci bine. Nimeni nu poate spune altceva. 


În continuare, serialul face un salt de zece ani. Locul micuțelor Rhaenyra și Alicent va fi luat de versiunile lor adulte, pe care abia aștept să le văd în acțiune. Let the Dragons dance!

(Fotografii: google.com)





Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Prințese adevărate. Capitolul 8: Mitul „prințesei Qajar”

Referinţe critice

Proze la cuptor