Acolo

Acolo e locul în care visele mor. Chiar și Întâmplarea zace palidă în brațele Morții, fredonând un refren numai de ea știut.
Lotofagii beau apă din Izvorul Uitării, apă rece ca gheața și limpede ca lacrima. Hai, bea, ți-au spus, cu un zâmbet seducător. Apa din Izvorul Uitării e mai dulce decât mierea. Nu îți stinge doar setea; îți alină toate dorurile pe care le-ai avut sau pe care le vei avea. Nu, doar pe cele pe care le-ai avut deja. Pentru că nu vei avea altele. Aripile ți se vor înmuia, se vor îngreuna și nu te vor mai purta prin aer până la Cerul cu Diamante. Și dacă totuși nu se vor îngreuna destul, ei le vor tăia. Le vor reteza cu un topor bine ascuțit, dintr-o singură mișcare. Scurt, fără dureri, fără lacrimi. Poți vărsa lacrimi, dacă vrei. Dar nu le va vedea nimeni. Sau, dimpotrivă, se vor hrăni cu ele, și apoi îți vor zâmbi.
Hai, bea, ți-au spus, întinzându-ți cupa, iar apa susura molatic, adormitor, schimbându-și mereu culoarea în lumină. Ai luat cupa și ai băut cu sete. Mult, mai mult decât ți-ar fi trebuit pentru a-ți astâmpăra setea. Ai băut din apa cea limpede cu voluptate, ca și cum ar fi fost ambrozie. Ca și cum ar fi fost otravă. Ai golit hulpav cupa, și apoi ai mai cerut una. Și încă una.
Câte zile au trecut? Câți ani? Câte ere?...
Apa din Izvorul Uitării curge în continare, bolborosind, mereu aceeași, mereu alta.

Lotofagii au ochii pe jumătate închiși, pentru că ei văd numai jumătate din lume. Jumătate din lucruri. Jumătate din viață. Cealaltă jumătate e completată de Povestea Florii de Lotus.
Povestea este a tuturor. Așa spun ei. Povestea le aparține în totalitate. Au uitat începutul ei, dar nu vor uita niciodată să o spună. Povestea îi ține în viață.

După ce ai băut cu poftă apă din Izvorul Uitării, ai adormit. Un somn cu ochii deschiși, uneori tulburat de vise zbuciumate, de himere zâmbitoare care îți fac semn să le urmezi. Dar ei se află mereu lângă tine, cu plasa de vise în mâini, și le alungă ca pe țânțari. Le prind ca pe muște și le strivesc, privind senini la sângele ce curge din ele, cald și parfumat. Nu tresări. Ei te apără. Ei îți protejează somnul de nălucile incandescente care zboară în jurul tău și care te ademenesc într-un zbor amețitor de înalt. Ei îți păstrează aripile retezate la loc sigur, la umbră și răcoare, deși știu că nu le vei mai folosi niciodată.
Au vrut să le ardă, ca să fie siguri, dar s-au răzgândit. Au construit un altar pentru ele, unde le venerează și le privesc lung, cu mirare. Poate că au avut și ei așa ceva, dar ei nu mai știu semnificația lor. Cândva, ei le-au ars pe ale lor. Și, după ce au băut din apa Izvorului Uitării, nu le-a mai fost sete. Ochii lor s-au închis pe jumătate și au trăit cu ajutorul poveștii al cărei început nu și-l mai amintesc. Aripile tale, mari și puternice, le-au amintit de altă poveste, una de mult pierdută. Dar numai pentru moment. Apa din Izvorul Uitării a curs în ei, s-a vărsat peste cenușa risipită cu eternități în urmă și a îngroșat și mai tare mlaștina care le înțepenește picioarele pe veci.
Nu tresări. Ei te vor ajuta și pe tine să intri în mlaștina formată de apa din Izvorul Uitării, mlaștina cea caldă și odihnitoare ca un pat. Acolo, apa este întunecată ca o fâșie de catifea neagră și învăluitoare ca o melodie adâncă. Apa din Izvorul Uitării va curge prin tine ca printr-un vas ce așteaptă să fie umplut, te va curăța de toate impuritățile, toate dorințele, toate năzuințele. Aripile tale retezate vor mai zăcea expuse pe altar o vreme, apoi vor deveni praf și nimeni nu va mai vorbi despre ele. Povestea se schimbă mereu, de la o eră la alta. Vei fi și tu în povestea lor o perioadă. O nălucă palidă, ușor transfigurată, reflectată în apa mereu schimbătoare a Izvorului Uitării, până când vei deveni tu însuţi o picătură din ea. Nu tresări. Ei îți apără somnul de visele ce te bântuie, râzând himeric și strălucind în beznă. Le vei mai vedea de pe fundul mlaștinii, unde zaci culcat cu ochii în sus, apoi te vei întoarce pe o parte și vei închide ochii pe jumătate. Ei le vor prinde cu plasele lor de vise și le vor arde, le vor zdrobi, privindu-te cu sprânceana înălțată și strâmbând din buze.
Pentru că acolo e locul în care visele mor...