„Ah, autori români? Pff...”
Țin să precizez, de la bun început, că nu scriu aceste cuvinte din poziția autorului român aflat la început de drum; nu este o lamentare în care să-mi blestem zilele și drumul ales, nici un mârâit de frustrare prin care să atrag atenția asupra mea. E mai degrabă o nedumerire a omului oarecare, o căutare de explicații. ÎNCĂ mai caut explicații, pentru că am mai scris un articol foarte nervos pe tema asta acum opt ani, pe un blog ținut la comun cu încă niște lume, dar atunci discuția era despre trupele românești. Replica din titlu a fost prinsă așa, din zbor, în mulțimea de la Gaudeamus. Nu e prima dată când o aud, și nu neapărat la adresa autorilor. Mai există și variantele: „Rock/metal românesc? Pff!” „Artiști români? Pff” „Artist român, în viață și tânăr pe deasupra? PFFFFFF!!!!” Toate rostite cu un dispreț suprem, cu strâmbat din nas și fluturări din mâini a scârbă. Nu înțeleg. Autorii români, sau muzicienii români, sau artiștii români de orice fel sunt altă specie față