Cătălina Fometici

Uite o chestie șocantă: unele glume nu sunt amuzante. Nu știi la ce fel de glume mă refer? Oh, haide. Sunt alea care te fac să strângi din dinți atunci când le auzi, dar totuși râzi ca să nu se uite lumea ciudat la tine. Să nu-ți spună amicii sau colegii că ai îmbătrânit, că nu mai ai simțul umorului, că nu-ți merge mintea ca să pricepi gluma sau, dacă ești femeie, că probabil ești pe ciclu de te-ai ofuscat. Că veni vorba: glumele legate de menstruație NU sunt amuzante. Nu, nu e amuzantă nici aia cu „ce-ai dragă, ești pe ciclu de stai așa crispată, hăhăhăhă?”. Și nici aia cu „ei, lasă, că mânuța și gurița ta nu sunt pe ciclu, *wink-wink*...”. Iar a comenta dispoziția unei femei aflate în acea perioadă a lunii, dragă dumnule, comparând realitatea cu reclamele la tampoane, e de rahat. Și știi de ce? Pentru că te plângi în mod indirect de dispoziția ei, ca și cum ar fi vina ei că se simte rău și nu se poate ocupa de dispoziția domniei tale. Îți recomand să mai citești o dată anatomia de

Nu ar fi trebuit să fie un roman. A început așa, ca o joacă. A început cu o discuție oarecare cu un prieten, cu un „ce-ar fi dacă”, în vreme ce (re)ascultam albumul The Scroll of Stone al celor de la MAGICA ; un album conceptual, o poveste superbă despre o prințesă și un demon și o călătorie inițiatică pe un drum spre necunoscut, prin păduri cu elfi, peste munți de gheață, despre lupte cu orci și trolli și demoni, amintind oarecum de Lord of the Rings. Ce-ar fi dacă, am întrebat noi atunci, prințesa Alma din poveste ar ajunge cumva în zilele noastre, poate chiar puțin mai încolo, într-un viitor nu foate îndepărtat, și ar vedea cum oamenii își pierd umanitatea pe zi ce trece? Ce ar spune, cum ar reacționa? Ce ar face? Și, mai ales, cu ce demoni s-ar lupta de data asta? Am scris atunci o povestioară simplă, de vreo câteva pagini, constând în mare parte dintr-un monolog interior al prințesei ce călătorise în timp și se trezise într-o lume complet nouă pentru ea. Era speriată, p

Circulă zilele astea pe net un filmuleț cu o roboată. O știți; e aia cheală care vorbește despre ură. Ura ca modă, sau o modă a urii. Într-adevăr, pare să fie la modă să urăști. Și nu e vorba că nu-ți place ceva, aia ar avea sens. Atunci când nu-ți place ceva, poți aduce argumente. Nu-ți place un film pentru că e prea sângeros sau nu destul de sângeros. Nu-ți place o carte pentru că dialogurile sunt lipsite de profunzime. Nu-ți place o melodie pentru că versurile sunt aiuristice și vocea solistului nu-ți gâdilă urechea într-un mod plăcut. Nu-ți place o persoană pentru că prezența ei îți dă o stare de rău. Nu, nu e vorba de a nu-ți plăcea asta sau cealaltă. E vorba de URĂ. Ură gratuită, viscerală, fără fundament și fără rațiune. Hatereală de-aia scârboasă, cu strâmbături și flegme și pumni în masă. Ură împotriva unuia care nu e de-acord cu tine. Nu împotriva cuvintelor omului, ci a omului . Asta categoric nu va rezulta într-un duel al minții, într-un savuros război al argumentelor p

Am tot vrut să scriu articolul ăsta în zilele ce-au trecut, dar m-am luat mereu cu altceva. Iată, deci: În fiecare afurisit de an, în perioada februarie-martie, văd cum dumnealor domnii încep să dea din colț în colț, să se agite că vine „triunghiul morții” și vor intra în faliment din cauza cadourilor pe care trebuie să le cumpere doamnelor din viața lor. Vai, trebuie cadou de Sf. Valentin. Vai, trebuie mărțișor de 1 martie. Vai, trebuie cadou de 8 martie. Iar cei mai sadomasochiști vor spune și: Vai, trebuie cadou ȘI de Sf. Dragobete, că noi iubim ȘI românește (pentru că Dragobetele cel slav e foarte românesc, nu-i așa? Dar trecând peste). Bineînțeles, vorbim de cadouri scumpe; respectivele doamne (a se citi: „scorpiile din dotare”) nu stau de vorbă altfel, iar ei, dacă nu se prezintă cu cadoul cel scump în dinți în ziua stabilită, vor dormi pe preș sau pe conductă, după cum le-o fi norocul. Mereu cu vai, cu lamentări, cu miorțăieli disperate, cu păr smuls din cap, în dulcele sti