Cătălina Fometici

Mi-e scârbă. Trăiesc într-o ţară în care violatorilor li se găsesc scuze şi susţinători. În care infractorii umblă liberi şi ne rânjesc în nas, sfidător, pentru că li se permite. În care omul muncitor şi corect se află în minoritate, nu are un cuvânt de spus şi trebuie să suporte batjocură, nedreptate, sfidare. În care banul public se duce pe catedrale şi moschei, deşi spitalele, şcolile şi infrastructura sunt praf.  În care ne plângem că învăţământul, cultura şi educaţia sunt la pământ, deşi chiar noi îi eliminăm pe oamenii care FAC ceva.  O bună prietenă, fostă colegă în ale predatului, a fost acuzată de fraudă la examenul de bacalaureat şi dată afară. Spun doar atât: - este una din cele mai corecte persoane pe care le cunosc; - este o profesoară excepţională şi extrem de implicată în munca ei; - a făcut enorm de multe pentru şcolile cu care a colaborat. Prietena mea mi-a trimis un articol pe care m-a rugat să îl public. Aş fi făcut-o şi dacă nu mă ruga. ...

Nu știu câtă lume a avut ocazia de a merge la un concert și de a se îndrăgosti iremediabil de trupa din deschidere, uitând în totalitate de trupa-vedetă. Mie mi s-a întâmplat prima dată în 2008. M-am dus la Iași să văd Finntroll și Eluveitie. Până la ei, pe scenă a urcat o trupă românească, dar care nu suna deloc a trupă românească. Solista era o fată frumoasă cu o voce puternică și vibrantă care mi-a zburlit tot părul, iar chitaristul trăgea niște riff-uri de răscolea tot iadul și trezea toate legiunile de demoni. Muzica lor a avut un asemenea impact asupra mea, încât, atunci când ultimul acord s-a stins, nu am mai vrut să aud nimic altceva. Nu am mai vrut să știu nimic. Da, urmau Fintroll și Eluveitie, dar pur și simplu nu-mi mai păsa. Am plecat, și nu regret nimic. Trupa în cauză? Constănțenii de la MAGICA , pe care îi vedeam atunci pentru prima dată în concert. Oameni frumoși, muzică bună, o trupă care mi-a rămas în suflet și pe care o voi iubi mereu. Acum, în 31 iulie,...

Cred că cel mai mare talent al meu este acela de a crede că fac ceva extraordinar, și, în realitate, să nu se miște nimic în nici o direcție. Bineînțeles, ar fi și partea aia în care simt nevoia urgentă de a bate pe cineva la cap cu ultima chestie care m-a fascinat sau care mi-a atras atenția. Enervant, probabil. În apărarea mea, pot doar să garantez că respectiva „chestie” nu e ceva de moment, și că a avut un anume impact asupra mea. Mă rog, asta e altă poveste. În ultimele câteva luni (cam patru) am fost aproape pasivă, am scris aproape nimic, am citit doar tâmpenii și am socializat aproape deloc. Știți, senzația aia de gol, de inutilitate, de „hai că merge”, dar de fapt nu merge?... Nu merge întotdeauna. Uneori e mai greu să ne adunăm, să ne scuturăm de praf și să mergem mai departe. „Trebuie să te aduni!” ți se spune, dar e ultimul lucru pe care vrei să îl auzi, și la naiba cu toate citatele și textele motivaționale. Trebuie, pentru că nu ai încotro, dar să nu pretindă nimeni c...