Cătălina Fometici

   „... Nemărginirea ce se întindea înaintea lui era atât de vastă, încât simţea că pierde consistenţa pământului de sub picioare şi chiar pe cea a propriului trup. Ceva ca o gheară nevăzută îi apăsa pieptul, provocându-i ameţeli acute. Trebuia să privească des în jos, pentru a se asigura mereu că se oprise pe piatră solidă, şi că marginea prăpastiei se afla la o distanţă potrivită de el.    Ultimele raze de soare pătau cu sângeriu niște nori destrămați ca o țesătură veche; un vânt umed îi răvăşea pletele şi îi umfla poalele lungi ale hainei. Era liniște și nemișcare. Nu vedea trecători cu joben și baston de plimbare care să îl salute din mers; aerul nu era străbătut de siluetele albe ale pescărușilor. Pescărușii nu vor veni niciodată aici, constată el, oarecum mirat. Nici focile nu își vor urca trupurile greoaie, de un negru-catifelat, pe stâncile cu muchii tăioase. Cerul rămânea încremenit într-un amurg roşu; depărtările erau largi, pustii şi lipsite de viaţă. Iar jos, în hău, val

   The story is not over when the demons die...    Să clarificăm un lucru, de la bun început. Nimeni nu trăiește, pur și simplu, fericit până la adânci bătrâneți. Întotdeauna intervine ceva care strică totul, iar povestea trebuie luată de la capăt. Dar cine să o facă?... Poeții preferă să se oprească atunci când demonul moare; acesta este finalul așteptat de toată lumea. Mai departe, cred ei, nu există nimic. Sau, în orice caz, nimic care să merite a fi menționat. Războiul a fost câștigat, demonul e mort, cântecele au fost cântate. Războinicul nu are decât să se întoarcă acasă, unde va fi întâmpinat cu urale, va bea un pahar de vin și... știți voi, va trăi fericit și așa mai departe.    Numai că, vedeți, nu e chiar așa. Demonii nu mor, nu cu adevărat. Carnea lor poate fi străpunsă, arsă, risipită în vânt, dar întunericul lor dezlănțuit pătrunde peste tot. În apă, în aer, în mintea ta.    Iar lungul drum spre casă este mult mai lung decât s-ar putea crede. Mai ales cân