Rateurile din bibliotecă

Da, am spus că mă voi abține de la critică, pentru că eu nu mă consider a fi critic și nu vreau să devin unul. Însă, uneori, nu pot să tac, mai ales când textul, deși prezintă o viziune extrem de distorsionată, este luat în serios. Ba mai mult, este considerat a fi „istoric”.
Despre Alexandre Dumas se știa că „violează istoria”, însă el o făcea cu stil. Construia personaje palpabile, intrigi consistente, replici memorabile. Poate că dialogurile din Cele două Diane sunt cam slăbuțe, sau poate că traducerea nu a fost cea mai bună, dar acesta este un detaliu insignifiant pentru opera maestrului...

Cred că am menționat, nu de puține ori, că sunt o mare admiratoare a reginei Anne a Angliei, a doua soție a regelui Henry VIII (Anne Boleyn, cu alte cuvinte). Motiv pentru care am urmărit cam toate filmele, serialele și documentarele pe această temă, și am citit cam tot ce am găsit, de la documente contemporane până la articolele de pe wikipedia.

O anume carte m-a deranjat în mod special;  un best-seller considerat roman istoric de mare acuratețe și cu două ecranizări la activ: The Other Boleyn Girl, de Philippa Gregory.
Unul dintre filme a fost realizat de BBC în 2003, cu Jodhi May în rolul Annei Boleyn (detalii despre film aici)- un film groaznic din toate punctele de vedere, inclusiv imagine și sunet care lasă foarte mult de dorit. Și lăsând la o parte faptul că actrița este banală, chiar urâțică (despre adevărata Anne se știe că era „not the handsomest woman in the world”), personajul Anne este prezentat într-un mod absurd: o domnișoară speriată, pierdută în spațiu, care trebuie să se furișeze lângă rege și să îl tragă de mânecă pentru a fi remarcată, și, când în sfârșit regele binevoiește a-i arunca o privire, biata copilă se bâlbâie și încropește două vorbe la repezeală, ca o țărăncuță care nu știe pe ce planetă se află.
Celălalt film, același titlu, alți actori (Scarlett Johansson în rolul lui Mary Boleyn, și Natalie Portman ca Anne), o producție Columbia Pictures 2008 și cu un buget de 35 mil. dolari... Într-adevăr, bine făcut, imagine foarte bună, actori care și-au făcut treaba, și cam atât.

Ce anume m-a deranjat, atât la roman, cât și la cele două ecranizări

• Mary Boleyn, în rolul surioarei mici și inocente, care e o victimă a poftelor unui rege obișnuit să i se facă pe plac și a propriei naivități

Un mare NU. Singurul lucru care se potrivește cu personajul istoric este faptul că Mary era, într-adevăr, mai drăguță decât Anne. Fizic vorbind. Dintre cele două surori Boleyn, Mary era considerată cea frumoasă. Era blondă, cu forme voluptoase și avea pielea albă, acestea fiind standardele de frumusețe de la Curtea Angliei în secolul XVI. Dar hai să vorbim puțin despre inocența și naivitatea ei.
În primul rând, ea era cea mai mare dintre cei trei copii supraviețuitori ai familiei Boleyn. S-a născut prin 1499-1500, în vreme ce George s-a născut în aprilie 1504, iar Anne, în 1507 (două surse contemporane, independente una de cealaltă, confirmă acest lucru:  "She was convicted and condemned and was not yet twenty-nine years of age.", scrie despre ea doamna Jane Dormer, ducesă de Feria, doamnă de companie a reginei Mary I; de asemenea, William Cecil, lord de Burghley, a notat în documentele referitoare la copilăria reginei Elizabeth I faptul că Anne Boleyn s-a născut în anul „MDVII”). Deci, acestea fiind spuse, Anne este, de fapt, copilul mezin, George este mijlociul, iar Mary, cel mare.
În al doilea rând, să vedem cum era „alintată” Mary, pentru inocența ei.
În 1514, prințesa Mary Tudor, sora mai mică a lui Henry al VIII-lea, se căsătorește cu regele Ludovic XII al Franței. Mary Boleyn o însoțește la Paris ca domnișoară de companie; i se alătură și Anne în scurt timp.  Însă bătrânul rege moare după nici un an, prințesa Mary revine în Anglia, iar Mary Boleyn și sora ei, Anne, rămân în Franța ca doamne de companie pentru tânăra regină Claude, soția noului rege Francisc I. Ce face Mary mai departe? O slujește bine pe regină? Asta nu se știe. Se știe însă foarte bine în ce fel l-a slujit pe regele Francisc. „The English Mare”, o numește el. Și „a great slag, infamous above all”. Și este foarte posibil ca nu numai regele să se fi bucurat de grațiile ei... Pentru că, în 1519, este chemată urgent înapoi în Anglia și măritată repede cu un tânăr minor, William Carey (comentariu personal: cam ciudată reacție pentru o familie despre care toate filmele arată că și-a trimis fetele în patul regelui, pentru a primi titluri de noblețe, domenii și daruri bogate... Ba chiar și mulți istorici afirmă acest lucru). Ce face Mary imediat ce ajunge în Anglia și se mărită? Devine amanta regelui Angliei, ceea ce îi atrage porecla de „the great prostitute”... Trageți concluziile singuri.

• Anne Boleyn prezentată ca o scorpie hrăpăreață și oportunistă, care calcă peste cadavre pentru a-și atinge scopurile

- Anne Boleyn nu a provocat divorțul dintre Henry VIII și Catalina de Aragon. Henry a început să se intereseze despre procedurile unui eventual divorț încă din 1515, când nici nu știa despre existența Annei. Dacă nu era Anne, era altă femeie care ar fi fost pretextul unui divorț.
- Anne Boleyn nu l-a luat cu forța pe fiul surorii ei. Mary a rămas văduvă destul de repede, prin 1528, iar soțul ei nu i-a lăsat ca moștenire decât datorii. Anne, numită de rege marchiză de Pembroke și devenită protectoare a surorii ei și fiului acesteia, a aranjat ca băiatul să fie educat la o mănăstire respectabilă și ca văduva să primească o pensie anuală de 100 de lire.
- când Mary s-a căsătorit în secret cu William Stafford, un soldat de rând, a fost alungată de la curte împreună cu soțul ei, renegată de familie și forțată să trăiască în mizerie. A cerșit îndurare de la rege, care s-a arătat indiferent, și de la familie, care i-a întors spatele. Anne a fost cea care a ajutat-o, trimițându-i o cupă mare de aur plină cu bani.
- Anne Boleyn nu a otrăvit pe nimeni. Catalina de Aragon a murit de cancer.
- Anne Boleyn a fost împotriva separării prințesei Mary de mama ei, regina Catalina. A fost împotriva răutăților și presiunilor la care era supusă prințesa, pentru a o accepta pe ea ca regină și pentru a accepta reforma religioasă. A încercat să și-o apropie de câteva ori, să îi explice că e gata să intervină pentru ea pe lângă rege. I-a prezentat niște condiții, ce e drept, dar condițiile nu era puse de ea, ci de Henry. Prințesa a respins-o de fiecare dată, cu ură și dispreț; da, un comportament absolut normal din partea ei. Și-a văzut mama dată la o parte, și-a văzut viața dată peste cap din cauza acestei femei, nu avea cum să îi devină prietenă. Iar oamenii regelui, care o vizitau aproape zilnic pentru a o forța să semneze diverse declarații (că mariajul regelui cu mama ei este nul, că mama ei este prințesa-văduvă de Wales și n-a fost niciodată regină, că ea este bastardă, că Anne este adevărata regină, că religia anglicană este adevărata religie), nu se purtau foarte tandru cu ea. Viața ei era constant în pericol, era mereu bolnavă și cu nervii la pământ, pentru că tatăl ei era un om slab, care nu își cunoștea responsabilitățile ca rege și care punea plăcerile înaintea datoriei.
Probabil prințesa Mary a fost foarte șocată să vadă că presiunile asupra ei au continuat și după moartea Annei...
- Anne Boleyn a fost o femeie modernă. Nu accepta escapadele soțului și nu se temea să îi arate acest lucru (ce femeie care se respectă nu face la fel?). Era un abil politician, un bun diplomat (doar era fiica tatălui ei și eleva arhiducesei de Austria). A intervenit în afaceri de stat, a făcut eforturi pentru consolidarea relațiilor dintre Anglia și Franța, primea ambasadori, organiza întâlniri politice, a insistat asupra reformei religioase. Transformă aceste lucruri pe cineva într-o scorpie? Poate, din anumite puncte de vedere...

• Afirmațiile care se repetă obsesiv „e o lume a bărbaților” și „bărbații fac regulile”

Nu, pe bune. Exact asta gândea o domnișoară de calibrul Boleyn-Howard a secolului XVI: e o lume a bărbaților, eu sunt doar o amărâtă de femeie, nu am voie să mișc în front. Că ea și știa altceva decât educația pe care a primit-o. Iar Unchiul, duce de Norfolk, asta îi repetă nepoatei de 14 ani (în realitate avea vreo 25-26, dar ce mai contează, mergem pe mâna cărții): „Bărbații fac regulile, noi conducem lumea”. Dracu' să o ia de viziune modernă și de minte de domnișoară a secolului XXI catapultată în Anglia renascentistă. Aș vrea să spun că, poate, se vrea a fi un roman de factură feministă, dar replicile sunt mult prea ieftine pentru asta. Dacă vreuna din fetele Boleyn avea ceva idei egalitariste, dacă nu chiar feministe, aia nu era Mary. Mary era cea frumoasă, dar Anne era cea inteligentă, cu un intelect mult peste medie. Personalitatea ei a fost modelată de arhiducesa Margareta de Austria și de influența prințesei Marguerite de Navarra, niște femei cu adevărat remarcabile și care mai mult ca sigur i-au servit tinerei ca modele.

• Relația incestuoasă a Annei Boleyn cu fratele ei, George

Nu a avut loc. Se știe că erau foarte apropiați, dar nu există absolut nici un document, nici o dovadă care să confirme faptul că a fost și altceva decât un pur atașament frățesc.

• Pruncul deformat

Nu a existat. În 1536, Anne a pierdut încă o sarcină; despre făt, ambasadorul Eustace Chapuys a spus că era „un băiat de trei-patru luni”. Dacă ar fi fost ceva neobișnuit la mijloc, vreo malformație grotescă, el ar fi fost primul care să o raporteze. Era dușmanul ei declarat.

• Acuzații de vrăjitorie

Nu au existat. Capetele de acuzare au inclus: incest, adulter, înaltă trădare. Despre incest, am spus deja că nu există dovezi. Nu există nici o dovadă nici pentru celelalte acuzații, în afară de mărturia lui Smeaton, care a fost torturat pentru a vorbi. Se întâmplă că, în toate zilele în care s-a spus că Anne ar fi întreținut relații sexuale cu vreunul dintre cei cinci bărbați, se aflau cu toții în locuri diferite, deci era fizic imposibil să se întâmple.
Ca fapt divers: călăul francez care a executat-o pe Anne a fost angajat înainte de procesul celor cinci bărbați. Iar procesul ei a fost după al lor.

• Naratorul- personaj feminin care povestește pe un ton plângăcios despre cum a fost folosită. Personaj feminin care e apropiată a unui personaj real și important din istorie, și amanta unui alt personaj important din istorie. 

Sincer?... NU. Așa NU. Același clișeu este găsit și în Borgia- păcatele familiei, de Sarah Bower. O domniță de origine evreiască, ajunsă brusc doamnă de companie a Lucreziei Borgia și amantă a lui Cesare Borgia. Ba mai mult, este singura care înțelege planurile și mișcările iubitului ei, deși comportamentul și logica de care dă dovadă (general vorbind) te fac să vrei să o iei la palme. Iar la sfârșit află că, de fapt, între Cesare și Lucrezia există o relație interzisă, iar domnița cu pricina a fost „băgată la mijloc” din cauza asemănării ei cu Lucrezia... Și tot așa. De ce nu a fost transformat Michelotto, omul de încredere al lui Cesare, în personaj principal, și lucrurile să fie văzute prin prisma lui? Mi-ar fi plăcut să citesc asta. Chiar era nevoie de o plângăcioasă acolo?... Unde sunt romanele istorice serioase? Sau cele cu iz istoric, la fel de savuroase? Unde sunt personajele interesante, pe care să le privești ca pe un model de urmat, sau, cel puțin, cu admirație? Nu mă deranjează schimbările de evenimente, introducere de personaje care în realitate nu au existat, construire de intrigi care nu au nimic palpabil la origine. Se cheamă „ficțiune”. DAR în momentul în care apar modificări majore, aș prefera să nu văd acel roman trecut la genul „roman istoric”. Mai mult, tonul siropos și aiuristic de adolescentă banală care se trezește brusc băgată în seamă de „băiatul popular” al cartierului pur și simplu mă calcă pe nervi, și nu o voi spune într-un mod mai frumos.
Are rost să menționez cartea/filmul Memorires of a Geisha? Aceeasi prostie, aproximativ. Autorul a vorbit cu o geisha adevărată, care i-a explicat ce și cum, dar a vorbit și cu alte personaje din cartierul plăcerilor. Iar când s-a apucat de scris, a încurcat borcanele în stil mare. Ceea ce descrie el acolo, de la comportamentul „mamei” (stăpâna casei), până la pregătirea și serviciile unei geisha, nu are nici o treabă cu o geisha. Aceea este o oiran, adică o curtezană. Curtezanele japoneze, cele cu tradiție, sunt educate și instruite cultural și artistic (cântat la instrumente și din gură, dans, conversație, ceremonia ceaiului, istorie, filosofie, poezie), și oferă și servicii sexuale. Se organizează licitații costisitoare pentru virginitatea lor. O curtezană norocoasă are un patron/sponsor, un danna, care o întreține și beneficiază de serviciile ei, iar plata merge la casa de care curtezana aparține. Una mai puțin norocoasă are mai mulți pretendenți, care însă nu o pot avea pentru o singură noapte, întrucât acest lucru îi dezonorează și pe ei, și o dezonorează și pe ea. Asta este Sayuri, din Memoires of a Geisha. O curtezană. Geisha? Este un artist, o operă de artă în mișcare. Expertă în dans, muzică, arta conversației (da, până aici seamănă cu oiran), DAR dispune liber de viața ei privată. Nu oferă servicii sexuale, nu are un sponsor. Este plătită pentru companie, pentru atmosferă, pentru prezență. Din banii primiți, casa care adoptat-o își trage cheltuielile pentru educația și pregătirea fetei; restul îi rămâne ei, și, în scurt timp, poate să devină independentă. Ce face cu timpul ei liber, cu cine și în ce fel, este strict treaba ei, atâta timp cât este discretă și nu își dezonorează casa. (informații luate din documetarul Becoming a geisha și din cartea Adevărata viață de geisha). Un amănunt, ca fapt divers: actorii care au jucat în filmul Memoires of a geisha nu sunt japonezi. Sunt chinezi, malayezieni, orice altceva. Actorii japonezi au refuzat să se prezinte la audiție. Iar actrița din rolul personajului principal, deși japoneză, e crescută în America.


Înapoi la Boleyn Girl.
Ecranizările?... Ce poți să ceri de la o ecranizare, când cartea în sine e cum e?
Apreciez filmul din 2008, este bine făcut și Natalie Portman a jucat admirabil. Mai puțin partea de la sfârșit, unde am așteptat să văd o Anne calmă și zâmbitoare, îmbrăcată și aranjată ca de bal, spunându-și celebrul discurs, și nu o femeie care plânge și tremură din toate încheieturile. Aia nu a fost Anne.

Ecranizarea BBC?... Un alt mare NU.
Aș avea așteptări mai mari de la un film BBC, de la sunet/imagine până la actorii selecționați + jocul scenic.
Jodhi May nu a interpretat-o pe Anne Boleyn. Aia nu a fost Anne (nici cealaltă nu a fost Mary, dar aia am stabilit deja).
Despre frumusețea Annei Boleyn se spun multe, dar nimic clar. Nu există decât două portrete contemporane ale ei, ambele foarte mici, dintre care unul parțial distrus. Se știe cu siguranță că avea un păr foarte lung și des, „so long that she could sit on it”, de culoare închisă, probabil un castaniu-roșcat. Se știe că ochii ei erau negri și foarte frumoși și că avea o privire interesantă (probabil se machia, după cum era obișnuit la Curtea Franței, dar cum nu se întâmpla la cea a Angliei). Se mai știe că era de înălțime potrivită, că avea un gât lung și grațios, pieptul mic, talia frumoasă. Se crede că avea o unghie dublă la un deget, dar e puțin probabil să fi fost un defect prea vizibil, având în vedere că a fost însoțitoarea a trei regine și că printre însoțitoarele unei regine nu erau acceptate tinere deformate. Se știe foarte bine și că regina Catalina de Aragon a cerut explicit ca doamnele ei de companie să fie foarte drăguțe, sau, în cel mai rău caz, NU urâte. Iar la Chateau Vert, balul mascat la care Anne a interpretat rolul Perseverenței, fetele au fost alese tocmai datorită faptului că erau cele mai frumoase din suita reginei. Scena din The Tudors unde Thomas Boleyn îl plătește pe maestrul de ceremonii pentru a o introduce pe Anne între celelalte fete este pur și simplu în plus și degeaba. Că veni vorba, multe din scenele din The Tudors sunt în plus și degeaba...
Deci, poate că nu era frumoasă după standardele vremii (păr blond-ochi albaștri-piele albă), dar e foarte clar că era drăguță.
Ceea ce este sigur, și nu este nevoie de un portret pentru asta, este faptul că era o femeie fascinantă. Curteana perfectă, după cum este descrisă în toate cronicile vremii, atât engleze cât și străine. Atrăgea atenția fără efort, vorbea vreo patru limbi străine, cânta și dansa bine, compunea versuri, avea un extraordinar simț al modei și al bunului-gust, știa să țină conversații inteligente pe diverse subiecte și era pasionată de filosofia religiei, artă și politică. Deci, Anne nu trebuia să alerge după rege (sau după alt bărbat), nu trebuia să îl tragă de mânecă pentru a-i atrage atenția, nu se bâlbâia când i se dădea atenție, nu era nevoie să i se spună cum să se comporte atunci când i se adresează regelui.
Pur și simplu, această producție m-a enervat la culme. Chiar așteptam mai mult.

În concluzie, aș prefera ca romanele/filmele care au pretenția de a se considera istorice să respecte istoria și să o prezinte așa cum se găsește, nu prin ochii unei fetițe smiorcăite, și romanele/filmele de ficțiune cu ceva inspirații din istorie să fie dotate cu un ton mai serios și mai inteligent, nu ca memoriile unei fetițe smiorcăite.