Muzici şi revelaţii

Bun găsit, după aproape un an în care nu am mai scris absolut nimic pe blog. 
Nu l-am abandonat, nici eu nu am dispărut în neant; doar că nu am avut dispoziţia necesară să postez ceva aici, şi nici modul în care funcţionează calculatorul meu nu m-a încurajat prea tare. Dar, în sfârşit, nu cred că aceste detalii contează prea mult, aşa că prefer să trec direct la subiect. Şi anume, nişte muzici şi artişti care mie mi-au rămas la suflet, şi care sper să atragă atenţia şi altora.


THE HOURGLASS
Îi menţionez pe aceşti excelenţi muzicieni din Cluj cu mare, foarte mare întârziere, întrucât i-am descoperit în primăvară, şi tot atunci am avut ocazia să îi văd în concert, în Club Daos. Este vorba de cinci tineri frumoşi, ambiţioşi şi foarte talentaţi, şi anume: Alma Vomastek - voce, Ioana Dîrvă - clape, Andrei Buciuta - chitară, Bogdan Mara - tobe, şi Traian Toderean - bass. Trupa abordează un metal simfonic cu influenţe electro-industrial, îmbinând elemente inspirate de la trupe precum Therion, Deathstars, Gothminister, Tristania şi Haggard. Poate că multă lume se va întreba "ok, şi ce anume mai poate aduce nou în acest teritoriu o trupă metal cu voce feminină antrenată clasic?" Păi, destule. Nişte piese care pur şi simplu rămân în urechi multă vreme după audiţie; nişte ritmuri originale, care nu seamănă cu nimic din ce aţi auzit la alte trupe de gen. Nişte linii melodice interesante şi proaspete. Versuri inteligente şi bine gândite. O voce - da, antrenată clasic - dar cu un timbru propriu, unic şi inconfundabil. Şi, nu în ultimul rând, un spectacol adevărat pe scenă. În momentul de faţă, muzicienii lucrează la primul lor album de studio, care va avea o calitate foarte bună şi nişte piese ce merită ascultate.
Aşa că vă recomand călduros să îi ascultaţi, şi să mergeţi cu încredere la concertele lor. Nu veţi regreta. Chiar în această sâmbătă, 5 octombrie, clujenii vor fi la Bucureşti, în Ageless Club. Să nu îi rataţi!




NARCISA BRUMAR
Probabil cea mai frumoasă Violetta Valery pe care am văzut-o până acum. Şi am văzut destule, mai ales în interpretarea unor soliste de mare renume, dar care, din păcate, nu m-au prea convins.
De ce ea? Pentru vocea ei atât de caldă, şi de suavă, şi de puternică în acelaşi timp. Pentru emoţiile exprimate atât de viu, încât, privind-o, eram sigură că am nimerit în altă lume, şi că privesc la desfăşurarea reală a dramei.
În general nu prea agreez vocile de soprane, le găsesc prea stridente şi îmi dau o senzaţie neplăcută de explozie în creier. Bineînţeles, e doar o opinie personală, o chestiune de gust, care nu înseamnă nimic. Am un respect deosebit faţă de muzicienii de operă, indiferent de voce sau de instrument, mereu i-am considerat ca fiind altă rasă faţă de restul omenirii. Eu una prefer vocile feminine puţin mai joase şi mai vibrante.
Dar aici a fost ceva complet diferit faţă de ce mă aşteptam să aud şi să văd. Am auzit emoţie, şi am văzut sensibilitate. Dacă îngerii într-adevăr ştiu să cânte, cu siguranţă aşa sună vocile lor.
Actul final mi-a adus lacrimi în ochi, ceea ce nu mi s-a mai întâmplat de foarte multă vreme la vizionarea unui spectacol de operă.
Şi tot ea a reuşit această performanţă în Faust, unde i-a dat viaţă Margaretei. Şi încă ce viaţă!...
Ce să spun. Sunt artişti care pun suflet în ceea ce fac, şi, cu siguranţă, Narcisa Brumar este unul dintre ei.


OCTAVIAN VLAICU (FAUST - Mephisto). Întotdeauna mi-am spus că diavolul trebuie să fie frumos, seducător şi terifiant, toate la un loc. După cum spune Caragiale: "Diavolul întâi te duce la bune, ca să te spurce, şi apoi ştie el unde te duce...". Cam aşa. Şi cum altfel să te ispitească, dacă nu arată la început un chip seducător?...
Chiar m-au trecut toate răcorile la prestaţia şi jocul actoricesc al acestui artist, ca să nu mai vorbesc de vocea aceea profundă şi răscolitoare, care parcă venea din adâncul pământului. Şi când a apărut brusc din public, la sfârşit, mi-a dat un moment de şoc, din care mi-am revenit destul de greu.
M-a cam lăsat fără cuvinte această interpretare. Excelent? Nu ştiu dacă e cuvântul potrivit. Cumplit de frumos, mai degrabă.


RAMONA ZAHARIA
Cu ce să încep, că orice aş spune aici, ar fi prea puţin. Poate ar trebui să încep cu faptul că opera Carmen este una din preferatele mele, datorită muzicii antrenante, cu orchestră puternică şi multe, multe coruri, unul mai complex decât altul. Numai că, din păcate, niciodată nu am reuşit să ascult opera completă. Motivul? Simplu: întotdeauna, dar întotdeauna, rolul principal era ocupat de cineva nepotrivit, după gusturile mele. O voce prea stridentă, sau prea moale, sau prea subţire. Sau, "febleţea" mea, prea reţinută. Adică o voce puternică prin natura ei, dar pe care solista o ţine în frâu. Nu o să înţeleg niciodată de ce posesoarele unor voci de asemenea calibru fac asta. Da, ştiu, sunt prea pretenţioasă. Adevărul e că sunt doar foarte sensibilă la sunete în general, şi la voci în special.
Cum spuneam, niciodată nu am reuşit să ascult opera completă. Asta, până când am auzit-o şi am văzut-o pe ea, pe Ramona Zaharia.
O doamnă excepţională, de o frumuseţe aparte, cu o voce puternică şi vibrantă care mi-a zburlit tot părul şi mi-a tăiat respiraţia, şi cu un joc scenic de-a dreptul electrizant. Rar mi-a fost dat să văd o prezenţă atît de dezlănţuită; artista mi-a dat senzaţia că, pur şi simplu, s-a aruncat cu totul în rolul pe care îl juca, devenind una cu personajul. În acele momente, am uitat că privesc la o scenă, pe care se află un artist. Era mai mult de atât. Acolo era Carmen, în carne şi oase, frumoasă, senzuală, o tentaţie în mişcare. Mărturisesc: prima vizionare a spectacolului mi-a smuls un ţipăt la scena finală.
Şi marea problemă este că nu cred că aş putea vedea acest spectacol cu altcineva în rolul principal. Am încercat, parol. Dar nu merge. Exact ca la trupele care ne-au obişnuit cu un anume solist vocal, sau cu un anume instrumentist, punctul forte al formaţiei, omul care ni se pare de neînlocuit.

Aici ar trebui să închei această postare. Nu voi spune "Rămas bun", voi spune "Staţi pe-aproape!", că mai urmează şi altele. Pe mai târziu.








Comentarii

Postări populare de pe acest blog

CINE e această doamnă?

Prințese adevărate. Capitolul 8: Mitul „prințesei Qajar”

Proze la cuptor