Puţină istorie

Am dat recent peste articolul acesta pe site-ul revistei HISTORIA, şi mă declar plăcut surprinsă. Este foarte bine scris, foarte bine documentat, şi spune lucrurilor pe nume, toată stima pentru autor. Vi-l recomand cu căldură.
Ceea ce însă m-a mirat, dar m-a şi înfuriat, a fost reacţia unora dintre cititori, care se arată extrem de supăraţi pe autorul articolului. Se pare că acest domn Marius Diaconescu le-a doborât idolii de pe soclu, pe "Ţepeş Doamne" şi pe "Ştefan cel Mare şi Sfânt". Şi văd această reacţie ori de câte ori apare un articol de acest fel.

Domnilor, vă răspund aici, la vedere, întrucât nu văd sensul în a scrie ceva sub anonimat, pe site-ul revistei, şi cu atât mai puţin în a mă certa cu alţi anonimi.

În primul rând, mă îndoiesc că urmăreşte cineva o spălare pe creier în masă sau o manipulare. Aia s-a făcut deja în perioada comunistă, când i s-a băgat în cap poporului că românii au fost români şi au fost uniţi încă de pe vremea dacilor. Au reuşit. Şi din păcate, văd că e boală grea şi transmisibilă, nu s-a vindecat nici după douăzeci şi cinci de ani de democraţie (vorba vine).

Mulţi s-au supărat pentru că autorul menţionează relaţiile de vasalitate-suzeranitate dintre Vlad Ţepeş sau Ştefan cel Mare şi alţi principi conducători (regele Ungariei, regele Poloniei, uneori sultanul turc).
Nu văd nici un motiv de supărare aici. Dacă aşa se cheamă, înseamnă că aşa se cheamă. Adică, pe înţelesul tuturor: te agăţi de unu' mai puternic decât tine şi îi juri loialitate, în mod oficial, de faţă cu toţi marii demnitari, ai tăi şi ai lui, cu act semnat şi tot tacamul. Drept urmare, dacă el îţi ordonă să sari, tu întrebi cat de sus, lucru valabil şi azi în relaţia României cu americanii şi cu UE. În schimb, suzeranul îţi oferă sprijin în caz de război, asediu, criză etc. Acestea erau nişte obligaţii pe care suzeranul şi vasalul le stabileau în cadrul ceremoniei oficiale, cu martori şi de comun acord. Dacă erau şi respectate, asta era partea a doua. Era, practic, un contract, care putea fi încheiat sau nu, prelungit, reziliat. Ca orice contract.
Realitate: Principatele erau nişte ţărişoare mici de tot, şi alea dezbinate. Boierii erau împărţiţi, fiecare îşi urmărea propriul interes (sună cunoscut?...). Mergea Domnitorul la război, şi la întoarcere se trezea că altcineva stă pe tron (cazul Vladislav al II-lea). Pentru ca un Domn să reziste pe tron, TREBUIA ca el să îşi găsească aliaţi puternici în afară, pentru că pe cei dinăuntru nu se putea baza niciodată. Şi, în Evul Mediu, aia însemna să se declare vasal uneia din marile puteri vecine. La noi în zonă erau turcii, maghiarii, polonezii şi ruşii. Aproape fiecare Domn s-a declarat vasal cuiva, din simplul motiv că aşa era înţeleasă politica externă atunci. Erai ţară mare? Adunai în jurul tău ţările mai micuţe, fie că le cucereai, fie că le lasai autonomia în schimbul jurământului lor de loialitate, şi cu condiţia ca principele conducator să fie unul pe care te poti baza (sau pe care îl poţi manipula). Doar nu voiai probleme la graniţă, nu?... Erai ţară mică? Clar ca voiai sa fii pe treaba ta, sa nu te înghită ăla mare de lângă tine, aşa că te duceai la el şi îi jurai loialitate, ţi-l făceai prieten şi el nu mai avea grija ta. Simplu.
De asemenea, le mai sugerez domnilor supăraţi pe ideea asta să arunce un ochi pe o hartă a Imperiului Otoman prin secolele XV-XVI, şi atunci vor înţelege perfect motivaţia Principatelor de a căuta aliaţi prin vecini. Ca să nu mai vorbim că sultan în perioada lui Ştefan cel Mare şi Vlad Ţepes era Mahomed II Cuceritorul, ăla care a cucerit Constantinopolul (ştiţi, cetăţuia aia neînsemnată, care a fost capitala Imperiului Roman de Răsărit, Poarta Creştinătătii...?). Soluţia? Principatele mici se grupau în jurul marilor puteri, pentru a fi protejate şi pentru a lupta împreună împotriva duşmanului comun.

Umanizarea lui "Vodă" pare să îi supere şi ea pe patrioţi. De-acord, realizările conducătorului, luptele purtate pentru o cauză sunt mai importante decât slăbiciunile şi defectele omului, dar asta nu înseamnă că trebuie să le eliminăm complet din peisaj, şi apoi, când ne sunt puse sub ochi, să îl admonestăm cu asprime pe cel care a îndrăznit să comită asemenea blasfemii.

Putem să ne respectăm trecutul şi eroii şi fără să fim naţionalişti extremişti. Trebuie doar să încercăm să înţelegem istoria perioadei respective în context european. Pentru că atunci, ca şi acum, am trăit în Europa, am fost înconjuraţi de ţări şi de civilizaţii. Nu am trăit niciodată singuri, undeva pe altă planetă.
Ţepeş şi Ştefan nu au fost sfinţi urcaţi pe soclu, la care acum sa ne închinăm. Au facut tot ce a fost necesar pentru a-şi păstra tronul şi puterea, au tăiat capete, au tras în ţeapă, au exilat, au confiscat bunuri şi averi. La fel ca mulţi alţii de pe vremea lor. Aşa mergeau treburile peste tot, aşa făceau şi ei. Asta e.

Ştefan a ştiut sa se întoarca după cum a bătut vântul, a ştiut când şi cu cine să se alieze, a încheiat căsătorii convenabile, atât pentru el cât şi pentru copiii lui, şi uite aşa a rămas pe tron 47 de ani. A fost un abil politician, un bun strateg, un bun luptator. Sfânt? Doar pentru că a construit mănăstiri? Hai sa fim seriosi.
A fost un om ca toţi oamenii, şi a avut talent de conducator. E foarte bine să ni-l amintim cu respect, dar deja se întrece măsura când i se fac icoane.

Ţepeş a fost un bun războinic, un bun strateg, dar, un lucru pe care nu va îndrăzni nimeni să îl spună cu voce tare, un extrem de prost diplomat. Locul lui ar fi fost în fruntea armatei, nu pe tron. De crud, nu cred ca a fost mai crud decât alţi principi europeni de la vremea respectivă. Erau şi alţi nebuni care adorau să tortureze şi să execute. Chiar şi când era vorba de femei şi copii. Da, "Ţepeş Doamne" a tras în ţeapă femei şi copii. Şi apoi le-a trimis capetele cadou regelui Ungariei, cu scuze că restul cadavrelor erau prea arse şi putrezite pentru a le desprinde capetele şi a i le trimite. Dar nici o carte de istorie nu va menţiona acest detaliu.
"Aspru, dar drept", cum îl lăuda Dumitru Almaş? Pe naiba. Încercaţi să daţi "delete" la aceste atribute. Ce făcea el nu avea nici o treabă cu dreptatea.
"Cum nu vii tu, Ţepeş Doamne etc"? Mai gândiţi-vă. Da, îl combat pe Eminescu, omul habar nu avea despre ce vorbea. Poate că ideea dădea bine în contextul acela, şi cam atât.
Zic ceva și despre viața lui personală? Faptul că, deși a fost căsătorit de trei ori, și tot cu domnițe maghiare, a avut aceeași amantă, o fată din Sibiu...? Nu mai zic. Ptiu drace, el era creștin curat, nu făcea el așa ceva...

Eroii au fost tot oameni. Dacă au fost oameni buni sau răi, asta e strict treaba lor, şi nu ar trebui să ne afecteze. Vitejia lui Ţepeş în luptă nu ne transformă pe noi, automat, într-un popor mai viteaz, după cum nici sadismul lui nu ne face însetaţi de sânge.
Principatele nu s-au numit niciodată "române". "Ţara Romanească" a fost întotdeauna numită "Valahia".
"Romania" (cu accent pe primul era "a") era un nume generic dat de către romani provinciilor cucerite. Ideea de "român" şi "România" a apărut MUUUULT mai târziu.
Nimănui nu i-a păsat, până în secolul XIX, de sângele nostru latin sau de originile romane.
Atât în Moldova, cât şi în Valahia, se scria cu litere chirilice. Slujbele religioase erau în slavonă.
Primul text în română, atestat istoric, Scrisoarea lui Neacșu, este 3/4 scrisă în slavonă. Învățăturile lui Neagoe Basarab către feciorul său Teodosie, text considerat de mare valoare pentru România, a fost scris în... exact, în slavonă.
Documentele oficiale se scriau într-un amestec de română și slavonă, mai mult slavonă.
Scumpa limbă ce-o vorbim din moşi-strămoşi era împănată la greu cu slavisme, la fel cum a fost prin secolul XIX cu franţuzisme, la fel cum e azi cu englezisme. Boierii (cuvânt luat de la slavi) şi Domnii (ei da, ăsta e cuvânt de origine latină. Dar apoi avem "Voievod", "Vodă", care iar sunt slave, şi înseamnă "comandant al armatei", NU principe/stăpân...) purtau conversaţii în greceşte şi în turceşte, că era de prost-gust să discute în scumpa limbă a patriei-mamă.
Boierii valahi şi moldoveni au purtat îmbrăcăminte turcească până la jumătatea secolului XIX. Primii tineri care au venit de la studii de la Paris îmbrăcaţi "nemţeşte" erau luaţi peste picior sau chiar aspru admonestați, pentru că își făceau neamul de râs și arătau decadență.
Locuinţele aristocraților erau decorate în stil turcesc, cu sofale şi divanuri.
Oaspeţii erau serviți cu cafea, şerbet, cataif, rahat sau baclavale; se fuma narghilea.
Doamnele nobile se îmbrăcau precum cadânele și concubinele imperiale (mai puțin vălul care le acoperea cu totul în public), îşi îngrijeau faţa şi părul după moda turcească şi se machiau tot aşa.
Chiar şi sfatul ţării se numea "Divan", ca la fraţii turci.
Iar Principatele nu au avut niciodată intenţia de a se uni; nu suntem uniţi nici acum, când suntem între graniţele aceleiaşi ţări, de ce am fi fost atunci când eram împărţiţi în cnezate, voievodate, principate, mici regate?...

Pe lângă aceste date, pe care eu, una, nu le văd ca fiind neapărat rele, vă mai servesc câteva:
- mămăliga NU e românească. Nici moldovenească.
- ciorba de burtă NU e românească.
- sarmalele NU sunt româneşti.
- "varză" nu e moştenit de la strămoşii daci.
- Traian şi Decebal nu erau homosexuali. Şi chiar dacă ar fi fost şi ar fi avut o relaţie, din această relaţie nu ar fi rezultat un român. Pentru că biologie, de aia. Da, glumesc pe seama marilor strămoşi. Ruşine să-mi fie.
- poporul format în bazinul Carpato-Danubiano-Pontic este foarte puţin probabil să fi rezultat STRICT din daci şi romani. Armata romană era formată din oameni de pe tot întinsul imperiului, inclusiv din Africa, şi organizarea unei provincii cucerite se făcea tot aşa, cu oameni aduşi de pe tot întinsul imperiului. Inclusiv din Africa. Poate, POATE, cei din administraţie şi ofiţerii să fi fost latini pur-sânge, dar mi se pare foarte îndoielnic ca aceşti latini să se fi căsătorit cu femei dace şi să fi umplut toată zona de românaşi.
Ceea ce, din nou, nu înseamnă nimic, nici de rău, nici de bine. Înseamnă doar că aşa e, şi trebuie acceptat şi mers mai departe.

În concluzie, hai să nu mai sărim în sus când ni se serveşte o porţie de istorie mai realistă, doar pentru că este altceva decât ce am învăţat la şcoală. Hai să ne cunoaştem trecutul şi să îl acceptăm aşa cum a fost, să învăţăm din greşeli şi să ne concentrăm asupra prezentului. Numai bine tuturor!

PS: le-aș propune un test ADN al acestori români verzi, cu sânge pur, descendenți direct din daci. Cred că expresia de pe fețele lor ar fi neprețuită la vederea rezultatelor.