And so it begins












Nu ştiu în ce măsură poate fi luată în serios activitatea mea literară de până acum. Ce e drept, am publicat mai multe texte de factură dark fantasy în reviste online şi în două antologii pe hârtie, am câştigat două premii pe care nu sunt sigură că le merit şi am vorbit în repetate rânduri, probabil pe un ton prea exaltat şi prea sigur, despre romanul la care lucrez de ceva vreme.
Privind în urmă, văd texte pe care, acum, le-aş scrie altfel. Văd texte pe care îmi doresc să nu le fi scris, pentru că au fost doar o zvâcnire de moment şi nu mă reprezintă. Văd texte care ar fi fost mai bine să rămână doar ale mele, pentru că au fost o joacă, un exerciţiu, nu neapărat ceva cu perspectivă şi finalitate. Nu în ultimul rând, văd texte pe care le-aș dezvolta în ceva mai solid.
Să nu se înţeleagă că regret ceva; fiecare poveste pe care am scris-o este o bucată din mine şi a însemnat ceva la un moment dat. Cel mai important, fiecare poveste scrisă a fost un pas înainte.

Cât despre roman, se scrie; va veni şi rândul lui. Există idei şi pentru un al doilea roman, dar şi pentru o serie de povestiri Fantasy-SF; voi vorbi despre toate acestea la momentul potrivit.

Consider că un scriitor este scriitor pe bune în momentul în care îşi ţine în mâini propriul volum. Despre asta vreau să vorbesc acum.
Despre Câinii Diavolului, volumul meu de debut.

Este vorba despre trei nuvele a căror acţiune se petrece în Franţa anilor 1660-1670; menţionând spaţiul şi timpul, fac trimitere, bineînţeles, la cazul misterioasei Fiare din Gevaudan, un moment real și întunecat din istoria Franței care nu a fost explicat nici până în zilele noastre.
Totul a început în iunie 1764, când o fiară neobișnuită a început să terorizeze regiunea Gevaudan din sudul Franței. Un lup, s-a spus, dar nu tocmai lup; era mare cât un vițel bine hrănit, cât un măgar, aproape cât un cal. Blana lui era roșcată și tărcată cu negru, ca la tigri, dar botul era lung, ca de ogar, iar urechile mici și ascuțite. Ucidea vite și tineri păstori, în mare parte femei și copii. Nu se temea de câini, nici de oameni, nici de arme; nu se temea de nimic. După o lungă și obositoare vânătoare ce a durat trei ani, fiara a fost ucisă, în final, când Jean Chastel a împușcat-o cu un glonț de argint. Trupul ei împăiat a fost expus în castelul marchizului d'Apcher, apoi la palatul Versailles.
Conform raportului autopsiei, care s-a păstrat, se poate presupune că ar fi fost vorba despre un animal exotic scăpat de la un circ, o hienă sau un hibrind dintre câine și lup; o altă teorie spune că, de fapt, era un câine mare, antrenat să ucidă. Însă este greu de crezut ca un simplu animal, din carne și oase, să provoace atâta panică. Parcă am fi tentați, totuși, să acceptăm supranaturalul, nu-i așa?...


După cum am spus mai sus, Câinii Diavolului este o miniserie ce cuprinde trei nuvele: Chipul întunecat al visuluiRoșie ca sângele este Furia și Câinii Diavolului. Veți pătrunde, împreună cu ducele Julien de Roanne și căpitanul du Jammel, în Pădurea Șoaptelor, pe urmele unei creaturi sângeroase, și veți vedea cum vânătorul devine vânat. Veți păși pe coridoarele castelului Beyssac în compania frumoasei prințese Odille de Montmorency. Veți alerga pe străzile Parisului, alături de patru cavaleri curajoși, hotărâți să răzbune o crimă monstruoasă.

Vă invit, deci, să parcurgeți aceste povești, să faceți cunoștință cu câteva personaje (zic eu) interesante și să le însoțiți la o mare vânătoare de lupi. Sau poate că nu sunt tocmai lupi...

După cum bine știți, Sire, suntem cu toții oameni încercați, botezați cu foc și plumb. Însă trebuie să vă mărturisesc: ne este frică. Ne este frică de umbrele mișcătoare ce tremură în colțul ochiului și dispar atunci când întoarcem capul spre ele. Ne este frică de foșnetele din noapte ce se sting atunci când sărim din coșmaruri tulburătoare cu armele în mâini, urlând spre Beznă.
   Fiara ne pândește - din umbră, din ceață - cu colții ascuțiți lucind albi printre negurile ce ne înconjoară tăcute. Uneori, se arată. La mare distanță, și numai pentru o clipă. Ne privește de departe cu ochi de foc, adulmecându-ne spaimele, oboseala, neliniștea, apoi dispare, topindu-se în întunecimile dese. Mă întreb dacă este, într-adevăr, ceea ce căutăm, sau doar un joc de lumini, o imagine incertă născocită de mințile noastre cele atât de tulburate...”

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

CINE e această doamnă?

Prințese adevărate. Capitolul 8: Mitul „prințesei Qajar”

Proze la cuptor