"De ce n-au vorbit atunci...?"

E întrebarea pe care o aud peste tot de când a izbucnit scandalul de la Hollywood cu Harvey Weinstein. Şi nu doar cu el, ci şi cu producătorul acuzat de Reese Witherspoon. Şi cu regizorul acuzat de Bjork. Şi cu gimnastul acuzat de Tatiana Guţu. Şi cu alte personaje la fel de sinistre care au abuzat într-un fel sau altul de autoritatea funcţiei lor şi/sau de forţa fizică pentru a obţine nişte bucurii. "De ce n-au vorbit atunci? De ce n-au făcut nimic, de ce n-au murit cu ei de gât? De ce se trezesc să vorbească acum, după douăj' de ani, după ce au profitat de situaţie? Ce mai vor acum, când sunt celebre, bogate şi puternice?"
Chiar aşa, ce mai vor? De ce n-au vorbit atunci când erau nişte copile de 16-17-20 de ani, anonime, fără susţinători, fără martori, când ar fi fost cuvântul lor, nişte nimeni, împotriva cuvântului marelui producător, un individ puternic şi influent, cu o echipă zdravănă în spate care ştia, dar tăcea, care vedea totul, dar îl acoperea...? De ce vorbesc acum, când sunt cineva, când au un prestigiu, au fani în întreaga lume şi, mai mult, se au unele pe altele ca să se susţină reciproc?
Şi nu sunt doar femei; au ieşit şi bărbaţi la înaintare ca să se plângă de diverse căcaturi pe care au fost siliţi să le îndure.
Nu îi cunosc pe aceşti oameni, nu aş putea să garantez pentru caracterul şi moralitatea lor. Unele din poveşti chiar sună ca şi cum ar fi cusute cu aţă albă; să fim serioşi, nu te duci pur şi simplu singură în camera de hotel a unui individ pe care nu-l cunoşti (deşi parcă nici asta nu ar trebui să provoace la ceva necuviincios... Din mărturii reiese că fetele mergeau acolo convinse că vor discuta afaceri, că vor semna un contract sau vor primi un scenariu şi erau mereu însoţite de membri ai echipei individului, care membri întorceau pur şi simplu capul când el se apuca să se manifeste). Nu te angajezi într-o relaţie de durată cu individul care cică te-a violat. Şi se cam ştie că sunt multe domniţe de-astea, aspirante la actorie şi la lumea scenei în general, dispuse să facă multe compromisuri pentru a ajunge celebre. La urma urmei, am întâlnit şi eu "copile" de 18 ani care se miorţăiau că nu le susţine nimeni şi făceau pe delicatele, şi când colo comiteau tot felul de nefăcute. Dar poate greşesc; nu am fost acolo, ca să văd ce şi cum s-a întâmplat, aşa că nu e treaba mea să judec. Nu despre moralitatea acestor actori vreau să vorbesc.
Vreau să vorbesc despre atitudinea celorlalţi, a noastră, faţă de o anume situaţie prezentată. Vreau să vorbesc despre acel "de ce n-au vorbit atunci????"
Permiteţi-mi să vă spun o poveste. Fără lacrimogene şi haştegmitu. Doar fapte.
Aveam 16 ani, mă întorceam de la şcoală; din senin, un individ m-a înghesuit într-un colţ şi a început să îşi frece mădularul de mine.
Atât.
Vă mai spun una?...
Tot aproximativ aceeaşi vârstă, tot venind de la şcoală; un alt individ s-a lipit de mine şi mi-a băgat o mână în fund. Nu, nu mi-a pus-o pe fund (nu că asta ar fi fost mai ok sau mai acceptabil), ci ÎN fund. Între fese, între coapse. Înţelegeţi voi.
Cunosc întrebările care ar urma:
"Cu ce erai îmbrăcată?"
Păi... cu blugi (nu de tip skinny, nici cu talie joasă) şi tricou (lărguţ. Nu purtam chestii mulate sau decoltate la şcoală, şi nici în general). Cam asta era "uniforma" mea la vârsta respectivă; blugi şi tricou vara, blugi şi pulover iarna. Vă asigur, nu eram provocatoare prin absolut nimic.
"De ce n-ai ţipat? De ce nu te-ai apărat?"
Ştiu că pare greu de crezut, dar pur şi simplu am înţepenit de groază. Şi amândoi indivizii aveau nişte mutre tipice de "domni respectabili", nu puteam asocia figura lor cu ceea ce făceau. Îmi era ruşine mie de ceea ce făceau ei, îmi era ruşine să le atrag atenţia că, scuze, domnu', dar penisul tău e lipit de şoldul meu; mâna matale cam sapă în mine. Da, am făcut karate vreme de 5 ani, dar antrenamentele nu m-au pregătit pentru astfel de situaţii. În plus, nu am excelat niciodată la acest sport sau la altul, nu-mi stă în fire să lovesc pe cineva şi nici de forţă fizică nu dispun. Vreţi să ştiţi ce am făcut? Am încercat să blochez imaginile alea şi să mă detaşez de corp, pe principiul nu sunt aici, nu mi se întâmplă mie.
"Ai spus cuiva?"
Nu. Nu am spus nimănui. Poate unei prietene şi cam atât.
"PĂI ŞI DE CE DRACULUI N-AI VORBIT ATUNCI???"
Păi hai să vă spun, dragii mei, de ce dracului n-am vorbit atunci.
Nu am vorbit atunci pentru că mizeriile astea s-au întâmplat ziua în amiaza mare, în autobuz, pe una din cele mai circulate rute din Timişoara: Calea Şagului. Nu am vorbit atunci pentru că, în momentul în care s-au întâmplat, toată lumea din jur s-a întors cu spatele şi nimeni n-a ştiut, n-a văzut nimic. N-am vorbit atunci pentru că mă simţeam murdară, mă simţeam ca ultima cârpă, tot ce voiam era să se deschidă pământul şi să mă înghită. N-am vorbit atunci pentru că ştiam că aveau să urmeze întrebările înşirate mai sus şi deja eram sigură că făcusem eu ceva ca să provoc toate astea, nu aveam nevoie şi de interogatorii acuzatoare. N-am vorbit atunci pentru că, mă gândeam eu, dacă nu pomenesc de asta va fi ca şi cum nu s-ar fi întâmplat; va fi ca un vis urât pe care îl voi uita peste o vreme.
De asta n-am vorbit atunci. De toate astea. Aveam 16 ani şi mintea plină de poveşti cavalereşti cu prinţi care intervin mereu ca să salveze domniţele la ananghie. Am fost o domniţă la ananghie, într-un spaţiu public şi plin de lume, şi nu a intervenit nimeni; toţi cei prezenţi s-au făcut că plouă, deşi VEDEAU ce se întâmpla.
Nu, nu vreau compasiune, nu vreau să stârnesc lacrimi. Sunt doar furioasă. Furioasă pe rahatul ăsta de educaţie care este promovat şi pe rahatul ăsta de mentalitate de doi lei cum că, dacă păţeşti ceva, tu ai căutat-o, tu ai vrut-o, tu ai provocat-o, nişte porcării care ţi se bagă în cap de mic. Mă întreb: chiar nu-i spune nimeni plodului din dotare un "bă copile, nu e ok să o apuci pe Măriuţa de ţâţuci sau pe Gigel de cocoşel"?... Sau, şi mai bine, un ferm "auzi, tipule mic... dacă te atinge careva aiurea, în secunda doi vii la mine şi îmi spui, şi mergem împreună de mânuţă la poliţie să rezolvăm situaţia!"?
Şi astea două nu au fost singurele dăţi în care am păţit ceva neplăcut sau scârbos, că doar ce dracu', sunt femeie, arăt într-un fel, adică e normal să primesc complimente pe stradă, nu?... Palme peste fund, apucări de mână sau de talie sau de piept aşa, pe nepusă masă, indivizi care îmi aţin drumul sau vin prea aproape de mine ca să mă întrebe de ce nu zâmbesc, de ce "păpuşa" sau "prinţesa" nu le dă un pupic sau o m**e... De-astea drăguţe, obişnuite şi general acceptate. Dar nah, cele două descrise mai sus ar fi cele mai relevante.
A fost şi un episod în care am vorbit la vreme despre ce am păţit; "bunul amic" căruia i-am împărtăşit problema mi-a spus că eu sunt de vină, eu am provocat situaţia. Probabil printr-un zâmbet, probabil prin faptul că am fost prea amabilă, probabil că eu i-am dat de înţeles individului că aş fi interesată de el. Probabil pentru că n-am fost destul de vehementă şi agresivă şi isterică. Nu contează, ideea era că eu eram de vină. Nu ăla, pentru că era un psihopat şi nu înţelegea ideea de "NU". Deci nu era destul că eram cumplit de speriată şi chiar aveam nevoie de un ajutor concret, acum trebuia să mă simt şi vinovată pentru că EU am declanşat toată situaţia prin faptul că respir, trăiesc şi fac umbră pământului. Şi, colac peste pupăză, toţi cei care m-ar fi putut ajuta prin mărturii s-au dat pur şi simplu la fund în momentul în care le-am cerut să vorbească oficial, la poliţie. De unde rezultă că la poliţie nu s-a rezolvat nimic, în ciuda bunăvoinţei agentului respectiv.
Uite de asta, dragii mei, nu vorbeşte nimeni "atunci". Pentru că nu are susţinere şi nu are cu cine. Şi pentru că prima reacţie pe care o primeşte nu este mult-aşteptatul "mama lui de dobitoc împuţit, hai cu nemernicul la poliţie şi să-i rupem capul (figurat vorbind) ca să se lecuiască", ci acele acuzatoare "dar unde erai, ce ai făcut, ce-ai zis, cu ce erai îmbrăcat/ă?"...
De asta.