The King is dead. Long live the Jokers
A murit Regele.
S-a dus. S-a săturat să ne tot aștepte și a plecat, în cele din urmă.
Fără un motiv anume, ne-am obișnuit să-l credem veșnic, asemeni Speranței. Mereu aici, undeva, mereu în așteptare, gata să ne primească lângă el, gata să vină el la noi dacă l-am fi chemat. Gata să se pună în slujba țării, dacă țara i-ar fi cerut-o.
Dar nimeni nu e veșnic; nimeni nu așteaptă veșnic.
S-a dus. Coroana de Oțel, cea care ar fi trebuit să-i împodobească fruntea în timpul vieții, i-a împodobit acum sicriul. I s-a cântat prohodul și a fost plâns de o țară întreagă, de tineri și de bătrâni, de cei ce l-au iubit și de cei ce l-au urât deopotrivă. Oameni de rând și regi au venit să se plece în fața lui, să lase o lacrimă, o frântură de gând sau un ciob de amintire la picioarele acelui măreț catafalc. Da, chiar și în moarte părea să-i domine pe toți cei aflați în încăpere, indiferent de rang...
Au venit și alții. Oameni care nu aveau habar de el s-au transformat peste noapte în monarhiști, mai mult sau mai puțin convinși; oameni care în timpul vieții l-au disprețuit sau l-au temut au venit să bată mătănii la palat pentru a fi văzuți, pentru a se putea spune că da, au fost și ei acolo.
... Și s-au terminat și astea. Tristețile reale sau silite, cozile nesfârșite din jurul Palatului Regal, mătăsurile negre, capetele înălțate aristocratic și purtând încă urmele aurite ale coroanelor regale, lacrimile și istoriile cu aromă de dulceață de trandafiri. Umbra de normalitate, de oameni uniți în durere, adunați în jurul memoriei unui mare om.
... L-au îngropat alături de iluștrii săi strămoși, ca să se odihnească, în sfârșit, în țara care nu a avut niciodată loc pentru el.
El, cel care a considerat mereu aceste locuri „acasă”.
Cel care a preferat să abdice, ca să nu se verse sânge în numele său.
Cel care a plecat purtând într-adevăr cu sine o mare comoară; dar nu aur, argint sau tablouri, așa cum s-a spus multă vreme, ci o cutiuță de lemn, plină cu pământ românesc.
Cel care a vrut doar să vină acasă.
S-a dus. L-au îngropat.
... Și acum, ce?
Cu ce am rămas după toate astea?...
... Am rămas cu realitatea de zi cu zi. O realitate gri, seacă, înțesată de povești fantastice despre „statul paralel”, „forțe oculte” și „agenturi străine” care vor să ne fure țara.
... Am rămas cu oameni mărunți și meschini care ar trebui să ne reprezinte, dar care își urmează doar propriile interese. Și fac asta îngânând cuvintele Regelui și evocându-l drept un reper de demnitate și moralitate, însă nu ezită să-i calce amintirea în picioare imediat după ce și-au plâns lacrimile de crocodil lângă sicriul lui.
... Am rămas cu regrete, cu o ciudă crâncenă care doare fizic, cu acel chinuitor „ce-ar fi fost dacă...?”
Și am rămas și cu ea.
Ea, Regina (foto: MS Margareta, 1970).
O doamnă al cărei singur defect pare să fie prezența mult prea discretă pentru un popor învățat cu mârlănia, cu țopismul și cu grotescul. Sau poate că marele ei defect e acela că s-a născut femeie și că ziua nașterii ei nu a fost acum 20-30 de ani. Poate că, dacă o cunoșteam așa ca în fotografia aceasta, nu am fi ezitat să vrem să o facem mai vizibilă, să o întrebăm ce pune la cale și să ne suflecăm mânecile ca să o ajutăm.
Nu am putut să nu mă întreb, privind acea mare de oameni din urma sicriului regal, care ar fi șansele să avem o monarhie reală, funcțională în România. Susținători sunt, regină avem... De ce nu? De ce să devenim o țară normală doar pentru câteva zile, doar atunci când ne moare regele, când putem fi așa tot timpul?...
Răspuns: pentru că așa stă scris în codul nostru genetic. Nu putem procesa niște lucruri simple și normale ca fiind exact ceea ce par; nu, mereu trebuie să existe un plan ascuns pe undeva, o conspirație menită să ne jefuiască și să ne piardă. Până mai ieri era imposibil să credem că un Rege a plecat pur și simplu în exil, având asupra sa doar câteva lucruri personale, și a fost nevoit să muncească pentru a-și întreține familia. Era peste puterea noastră de înțelegere că omul acela, încoronat cândva ca Rege, voia doar să vină acasă, atât și nimic mai mult. Era ceva prea uman, prea normal, prea apropiat de noi. Acum, ne vine greu să credem că fiica și moștenitoarea sa, un om care își dedică viața și energia ajutând bolnavi, bătrâni și copii, nu vrea nimic de la noi, nimic pentru sine. Nici măcar nu ne dă prin cap să îi oferim o șansă pentru a demonstra că este, cu adevărat, fiica tatălui ei.
Ne mândrim cu iubirea pe care i-o purtăm răposatului monarh, dar nu ezităm să-i insultăm copiii, inteligența și judecata. Știm noi mai bine ce și cum a fost acolo, în jocurile lor de culise. Știm noi mai bine cum stă treaba cu consortul-securist care trage sforile în familie și care l-a eliminat pe singurul moștenitor real.
„Moștenitor” care, fie vorba între noi, i-ar fi urmat Margaretei, nu regelui Mihai. Și, de fapt, nici măcar ei, ci Elenei, mama lui.
România a hotărât deja că Mihai I cel Bun a fost ultimul său rege.
Și partea cea mai tristă este aceea că, peste alți douăzeci și șapte de ani, probabil că vom plânge la înmormântarea ei, amintindu-ne ce femeie frumoasă și ce om bun a fost.
Apreciem oamenii buni atunci când nu mai sunt; la asta ne pricepem cel mai bine. La asta, și la a lăsa șansele să zboare pe lângă noi...
A murit Regele.
Aș vrea să pot spune: „trăiască Regina!”...
S-a dus. S-a săturat să ne tot aștepte și a plecat, în cele din urmă.
Fără un motiv anume, ne-am obișnuit să-l credem veșnic, asemeni Speranței. Mereu aici, undeva, mereu în așteptare, gata să ne primească lângă el, gata să vină el la noi dacă l-am fi chemat. Gata să se pună în slujba țării, dacă țara i-ar fi cerut-o.
Dar nimeni nu e veșnic; nimeni nu așteaptă veșnic.
S-a dus. Coroana de Oțel, cea care ar fi trebuit să-i împodobească fruntea în timpul vieții, i-a împodobit acum sicriul. I s-a cântat prohodul și a fost plâns de o țară întreagă, de tineri și de bătrâni, de cei ce l-au iubit și de cei ce l-au urât deopotrivă. Oameni de rând și regi au venit să se plece în fața lui, să lase o lacrimă, o frântură de gând sau un ciob de amintire la picioarele acelui măreț catafalc. Da, chiar și în moarte părea să-i domine pe toți cei aflați în încăpere, indiferent de rang...
Au venit și alții. Oameni care nu aveau habar de el s-au transformat peste noapte în monarhiști, mai mult sau mai puțin convinși; oameni care în timpul vieții l-au disprețuit sau l-au temut au venit să bată mătănii la palat pentru a fi văzuți, pentru a se putea spune că da, au fost și ei acolo.
... Și s-au terminat și astea. Tristețile reale sau silite, cozile nesfârșite din jurul Palatului Regal, mătăsurile negre, capetele înălțate aristocratic și purtând încă urmele aurite ale coroanelor regale, lacrimile și istoriile cu aromă de dulceață de trandafiri. Umbra de normalitate, de oameni uniți în durere, adunați în jurul memoriei unui mare om.
... L-au îngropat alături de iluștrii săi strămoși, ca să se odihnească, în sfârșit, în țara care nu a avut niciodată loc pentru el.
El, cel care a considerat mereu aceste locuri „acasă”.
Cel care a preferat să abdice, ca să nu se verse sânge în numele său.
Cel care a plecat purtând într-adevăr cu sine o mare comoară; dar nu aur, argint sau tablouri, așa cum s-a spus multă vreme, ci o cutiuță de lemn, plină cu pământ românesc.
Cel care a vrut doar să vină acasă.
S-a dus. L-au îngropat.
... Și acum, ce?
Cu ce am rămas după toate astea?...
... Am rămas cu realitatea de zi cu zi. O realitate gri, seacă, înțesată de povești fantastice despre „statul paralel”, „forțe oculte” și „agenturi străine” care vor să ne fure țara.
... Am rămas cu oameni mărunți și meschini care ar trebui să ne reprezinte, dar care își urmează doar propriile interese. Și fac asta îngânând cuvintele Regelui și evocându-l drept un reper de demnitate și moralitate, însă nu ezită să-i calce amintirea în picioare imediat după ce și-au plâns lacrimile de crocodil lângă sicriul lui.
... Am rămas cu regrete, cu o ciudă crâncenă care doare fizic, cu acel chinuitor „ce-ar fi fost dacă...?”
Și am rămas și cu ea.
O doamnă al cărei singur defect pare să fie prezența mult prea discretă pentru un popor învățat cu mârlănia, cu țopismul și cu grotescul. Sau poate că marele ei defect e acela că s-a născut femeie și că ziua nașterii ei nu a fost acum 20-30 de ani. Poate că, dacă o cunoșteam așa ca în fotografia aceasta, nu am fi ezitat să vrem să o facem mai vizibilă, să o întrebăm ce pune la cale și să ne suflecăm mânecile ca să o ajutăm.
Nu am putut să nu mă întreb, privind acea mare de oameni din urma sicriului regal, care ar fi șansele să avem o monarhie reală, funcțională în România. Susținători sunt, regină avem... De ce nu? De ce să devenim o țară normală doar pentru câteva zile, doar atunci când ne moare regele, când putem fi așa tot timpul?...
Răspuns: pentru că așa stă scris în codul nostru genetic. Nu putem procesa niște lucruri simple și normale ca fiind exact ceea ce par; nu, mereu trebuie să existe un plan ascuns pe undeva, o conspirație menită să ne jefuiască și să ne piardă. Până mai ieri era imposibil să credem că un Rege a plecat pur și simplu în exil, având asupra sa doar câteva lucruri personale, și a fost nevoit să muncească pentru a-și întreține familia. Era peste puterea noastră de înțelegere că omul acela, încoronat cândva ca Rege, voia doar să vină acasă, atât și nimic mai mult. Era ceva prea uman, prea normal, prea apropiat de noi. Acum, ne vine greu să credem că fiica și moștenitoarea sa, un om care își dedică viața și energia ajutând bolnavi, bătrâni și copii, nu vrea nimic de la noi, nimic pentru sine. Nici măcar nu ne dă prin cap să îi oferim o șansă pentru a demonstra că este, cu adevărat, fiica tatălui ei.
Ne mândrim cu iubirea pe care i-o purtăm răposatului monarh, dar nu ezităm să-i insultăm copiii, inteligența și judecata. Știm noi mai bine ce și cum a fost acolo, în jocurile lor de culise. Știm noi mai bine cum stă treaba cu consortul-securist care trage sforile în familie și care l-a eliminat pe singurul moștenitor real.
„Moștenitor” care, fie vorba între noi, i-ar fi urmat Margaretei, nu regelui Mihai. Și, de fapt, nici măcar ei, ci Elenei, mama lui.
România a hotărât deja că Mihai I cel Bun a fost ultimul său rege.
Și partea cea mai tristă este aceea că, peste alți douăzeci și șapte de ani, probabil că vom plânge la înmormântarea ei, amintindu-ne ce femeie frumoasă și ce om bun a fost.
Apreciem oamenii buni atunci când nu mai sunt; la asta ne pricepem cel mai bine. La asta, și la a lăsa șansele să zboare pe lângă noi...
A murit Regele.
Aș vrea să pot spune: „trăiască Regina!”...
Comentarii
Trimiteți un comentariu