Wonder Woman 1984 - din păcate un rateu, dar putea fi BUN

Mi-a plăcut enorm filmul Wonder Woman din 2017. În copilărie urmăream serialul cu Lynda Carter în rol principal, dar asta a fost la cu totul alt nivel. 

Imaginea și efectele au avut o calitate net superioară serialului din anii '70. Gal Gadot e perfectă pentru rol; e frumoasă, atletică, are ceva experiență cu armele. Personajul e credibil, arătând o inocență aproape copilărească în fața lumii noi și necunoscute, combinată cu dârzenia războinicului bine antrenat care are de îndeplinit o misiune. Costumul de luptă al eroinei e mai convingător; s-a renunțat la lenjeria în culorile Americii în favoarea unei armuri în culori neutre, o schimbare mai mult decât binevenită.

Povestea e antrenantă; dialogurile, realiste, împănate din plin cu replici inteligente și umor sec. Sfârșitul lasă acel gust dulce-amărui al victoriei scăldate în prea mult sânge. Eroina îl ucide pe antagonist, dar își pierde iubitul, și pierde și credința într-o lume pură și minunată, care devine rea doar dacă vreun monstru venit de departe agită lucrurile.

Dar iată că vine continuarea, WW1984, care contrazice cam tot ce se întâmplă cu personajul atât în filmul din 2017, cât și în Batman vs. Superman și Justice League.

"They kinda forgot", după cum ar spune rânjind Benioff & Weiss, în vreme ce bușeau în stil mare sezonul final din Game of Thrones.

"They kinda forgot" că, în primul film, Diana a fost prezentată ca un copil ultra-protejat, ținut la fereală de mama ei și oprit să se amestece în orice activitate legată de pregătirea luptătoarelor din Themyscira. Abia târziu, mult mai târziu, și numai după stăruințe repetate din partea amazoanei Antiope, regina Hippolyta și-a dat acordul ca Diana să fie antrenată în arta războiului. Și tot în primul film, o vedem ca tânără războinică, încă nesigură pe ea, încă ușor de învins de luptătoarele cu experiență, dacă n-ar avea acele „scăpări” de energie pe care încă nu știe să le controleze. Dar producătorii „au cam uitat” partea aia și decid să ne-o arate acum pe Diana, fetiță, cum se ia la întrecere cu cele mai bune amazoane și le mai și învinge. Da, ok, trișează și o ia pe scurtătură, dar hai să fim serioși; până la scurtătură e ceva cale - e de alergat, e de cocoțat pe pereți, de sărit din piatră-n piatră și din stâlp în stâlp, de înotat, de călărit - și, după cum a fost construit personajul în primul film, micuța Diana nu ar fi terminat nici prima etapă a competiției.

Asta ar fi fost interesant de văzut; să o vedem pe fetiță cum încearcă în mod repetat, dar eșuează, pentru că e nevoie de multă muncă pentru a ajunge acolo unde vrea ea, și nu există o cale ușoară către destinație. În fond, asta e ideea filmului, nu?

"They kinda forgot" că Diana a rămas dezamăgită în urma evenimentelor din 1918 și s-a distanțat de oameni, refuzând să intervină în lumea lor, în conflictele lor. Astfel, o vedem în ținută completă de scandal, dându-se huța pe lasso precum Tarzan prin junglă, numai ca să prindă niște aiuriți împiedicați care se jucau de-a hoții prin mall. Apoi, îi face semn unei fetițe să păstreze tăcerea... Să păstreze tăcerea în legătură cu ce??? Nu e ca și cum a acționat extrem de discret, toată omenirea din mall a fost martoră la cascadoriile ei spectaculoase!

Ce mi-ar fi plăcut să văd aici? Cum Diana, îmbrăcată normal, amestecată în mulțime, îi ochește pe indivizi, dar preferă să nu se expună. În schimb, să le pună o piedică așa, „din greșeală”, sau să-i calce „accidental” cu tocul pe bombeu, astfel încât hoții să se lungească pe jos chiar sub nasul polițiștilor.

"They kinda forgot" că stereotipul „femeie neatrăgătoare pentru că poartă ochelari și e ușor neîndemânatică” a fost deja folosit și răsfolosit în toate filmele posibile cu adolescenți, și foarte rar s-a arătat convingător. Filmul vrea să cred că Barbara, o femeie drăguță, dar cu alură de tocilară, e nu doar complet invizibilă, ci de-a dreptul dezgustătoare pentru colegii de sex opus, pentru că poartă ochelari și haine lărguțe. Și îi dezgustă în asemenea hal, încât tipii o evită, complet scârbiți, când ea îi roagă să o ajute să-și adune catrafusele de pe jos. Serios, unde se întâmplă asta?? Cine face așa?? Nici măcar fata cea urâtă din prostia aia de The Hottie and the Nottie nu stârnea asemenea reacții, deși pe ea au făcut-o să arate cu adevărat hidos. Partea aia mi s-a părut groaznic de forțată; iar când șefa ei s-a făcut că n-are idee cine e Barbara, deși au avut TREI AFURISITE DE INTERVIURI înainte de angajare (de unde înțeleg că ăla e un post foarte important și că Barbara e foarte bine pregătită pentru job, deci măcar afurisita de șefă ar fi trebuit să știe cine naiba e femeia. Nu de alta, dar până și Miranda Priestly știe cine e Andy, chiar dacă o strigă „Emily”.............), îmi venea să arunc monitorul pe geam. 

Era de-ajuns ca fata să apară oarecum timidă, oarecum retrasă; de treabă și de gașcă, dar nu genul care să se afle „în miezul lucrurilor”. Colegii să o trateze amical, ca pe „unul dintre băieți” (pentru că e un job care pune pe prim-plan studiile și competența, nu aspectul fizic; e muzeu, nu agenție de modele), dar să se arate extrem de curtenitori cu Diana. Și tema fata băiețoasă/tocilară vs. fata frumoasă/feminină/populară e un clișeu, dar parcă e mai credibil și se întâmplă mult mai frecvent. De aici ar putea izvorî semințele unei gelozii.

Diana e o tipă cu adevărat retrasă. Ar fi mai natural să nu accepte invitația Barbarei la suc; să arate o oarecare deschidere către ea la muncă, poate chiar să ia masa împreună în pauză, dar să rămână la distanță. Asta ar alimenta convingerea Barbarei că Diana se crede prea bună pentru a-i fi prietenă și ar crea între ele acea tensiune generată de amestecul de admirație, invidie și un început de dușmănie.

"They kinda forgot" că e imposibil să furi un avion dintr-un muzeu, pentru că îi lipsește acel detaliu neimportant numit COMBUSTIBIL. Și că un avion poate fi văzut de radar, chiar dacă fizic e invizibil; obiectul e acolo, doar că nu se vede. Haide, filmule, gândește! De fapt, dacă tot am ajuns aici, n-am înțeles pentru ce a fost nevoie să fure un avion, cum n-am înțeles nici de ce magia cu avionul invizibil a mers atât de bine din prima, deși Diana spunea că a încercat-o o singură dată înainte, cu o CANĂ. Dacă tot se chinuia să facă asta, parcă ar fi mers mai degrabă o scenă ca în The Incredibles, unde Violet încearcă pentru prima dată în viața ei să construiască un câmp de forță destul de mare cât să protejeze o navă, ȘI NU POATE, iar nava se prăbușește sub bombardament. 

Despre faptul că cineva se aștepta ca audiența să înghită o poveste de tipul „pilotul de la 1918 pilotează la perfecție un avion din anii '80 și zboară cu el din SUA până în Egipt, fără să studieze întâi aparatul, fără să citească măcar niște instrucțiuni, ceva” nici nu mai vreau să discut, că mă enervez. 

Poate că avea mai mult sens ca Diana să-i arate lui Steve avioanele doar așa, ca fapt divers, în loc să-l plimbe aiurea prin oraș și să caște gura împreună la tomberoane? Iar pentru deplasare să cumpere niște bilete de avion, ca orice oameni normali...? 

"They kinda forgot" că Diana e o tipă rezervată, care are nevoie de timp ca să proceseze unele situații; Diana din 1984 acceptă imediat faptul că Steve a revenit la viață în corpul altui bărbat și, în secunda 2, o vedem cum lasă garda jos și se alintă pe lângă el ca o adolescentă înamorată.

Aș fi preferat să o văd bănuitoare, să-l țină pe individ la distanță până înțelege ce-i cu el, ba chiar să-i râdă în față că vine la ea cu aberații de tipul „să vezi, sunt eu, dar în alt corp...”. Diana din celelalte filme n-ar fi acceptat cu ușurință această explicație; dimpotrivă, l-ar fi perceput ca pe un posibil dușman, trimis al vreunei zeități malefice (probabil chiar demonul făuritor al pietrei buclucașe), care vrea să se joace cu nervii ei. Dispariția bruscă a puterilor de zeiță ar contribui și mai mult la această ipoteză. Faptul că omul, oricine ar fi, insistă să fie alături de ea și să o ajute ar îmblânzi-o pe parcurs, fără să renunțe însă la vigilență.

Poate, mai spre sfârșit, să o convingă că e așa cum zice el. Că ea și-a pus o dorință care chiar a funcționat, și de aia și-a pierdut puterile. Că trebuie să renunțe la dorință, ca să fie totul ca înainte. Și, da, aici ar fi mers perfect un moment de tandrețe, dar întrerupt de dispariția lui Steve din corpul-gazdă și de mirarea omului că se trezește sărutat din senin de o femeie străină. 

Așa ar fi avut sens și flirtul lor de la final.

"They kinda forgot" că Diana A UCIS UN ZEU în filmul din 2017, că A LUPTAT CU UN MONSTRU INVINCIBIL în Batman vs. Superman și CU O ARMATĂ DE DEMONI în Justice League. Max Lord e o caricatură de antagonist, n-am putut nici un moment să-l iau în serios. Colac peste pupăză, individul nu suportă nici un fel de consecințe ale acțiunilor sale. Totul se termină frumos, el își ia copilu-n brațe, copilu-i spune că îl iubește, the end. Pur și simplu am avut impresia că m-am uitat la ceva desen animat pentru copii sub 12 ani, nu la continuarea filmului din 2017.

Pe când căuta informații despre Piatra Dorințelor, Diana a pomenit numele unui zeu malefic, Dolus, care ar fi creat obiectul pentru a-i păcăli pe oameni; din cauza lui, spune ea, au decăzut marile imperii și civilizații ale lumii. Aș fi vrut să-l văd pe acest personaj cum apare de undeva, cum îi folosește pe oameni ca pe marionete pentru a-și atinge scopurile, iar lupta finală a eroinei să fie cu el.

Poate că ar fi semănat oarecum cu primul film la partea asta, dar ar fi existat un echilibru.

Efectele sunt slabe și ieftine; unele scene, complet inutile (urmărirea de pe autostradă, de exemplu, și țopăiala Dianei printre mașini. Tot n-am înțeles ce a vrut cu aia și de ce a procedat așa, și mai ales cum a ajuns înapoi în SUA după). 

Ideea de pornire a poveștii - îndeplinirea unor dorințe nefirești duce la dezastru, iar magia are un preț - e una comună, exploatată în multe filme și romane de tip fantasy. Mi-a plăcut, de exemplu, în cartea Neverending Story, unde Bastian abuzează de puterea care i s-a oferit și ajunge pe punctul de a se pierde pe sine. Sau în serialul Once Upon A Time, unde "magic always comes with a price" e aproape un laitmotiv. Mi-ar fi plăcut și aici, dacă lucrurile n-ar fi fost grăbite, dacă s-ar fi păstrat consistența personajului principal și dacă antagonistul ar fi fost unul de alt calibru. 

Mi-e ciudă, sincer. Filmul putea fi BUN, dacă unele lucruri se făceau altfel. Sper doar ca la WW3 să se depună ceva mai mult efort; ar fi păcat de personajul creat în WW1 să se piardă într-o serie de povești slabe.

*Sursă foto: IMDB.