Cruella...?

 

Atenție, spoilere.


Multă lume se plânge de moda asta recentă de la Hollywood de a stoarce bani noi din povești vechi, de reabilitare a personajului malefic prin crearea unui trecut care să-i justifice acțiunile. 

Eu nu mă plâng din atâta lucru.

Dimpotrivă, mi se pare interesantă exploatarea unor perspective diferite ale poveștilor cunoscute, în special când antagonistul devine personaj principal, când monstrul are ocazia să-și spună propria poveste. Și asta pentru că Răul nu se naște, Răul se formează în timp. Răul apare în urma unor frustrări, a unor traume majore, a unor lipsuri materiale sau emoționale, iar cunoașterea originilor Răului poate cu adevărat schimba felul în care privim lucrurile.


Nu sunt de-acord însă cu schimbarea totală a poveștii, cu sucirea personajului la 180 de grade. Cum s-a întâmplat în Maleficent, de exemplu. 

Zâna cea rea din povestea Frumoasei Adormite apare în filmul din 2014 ca fiind, de fapt, neînțeleasă, rănită și trădată, și asta justifică oarecum blestemul aruncat asupra micuței Aurora. Are sens, dar până la un punct. 

Până la punctul în care Maleficent nu a mai fost Maleficent. 

Prin faptul că zâna întunecată a devenit cea mai bună prietenă a Aurorei și a rezolvat ea însăși problema cu blestemul în locul prințului (pentru că, ne dă de înțeles filmul, iubirea ei de „evil fairy godmother”, sau ce se vrea a fi, e mai adevărată decât a lui...), povestea devine alta. Personajul devine altul. 

Cum ar fi fost dacă Maleficent rămânea în umbră până la sfârșit, dacă se punea de câteva ori în calea prințului pentru a-i testa iubirea, sau pentru a-și demonstra sieși ceva, dacă o impresiona perseverența tânărului și ridica blestemul în momentul sărutului, pentru ca în final să se retragă înapoi în lumea ei, cu aripi cu tot, să transforme mlaștina iar în paradis sau ce făcea ea pe-acolo... ? Povestea ar fi rămas cea clasică - domnița vrăjită, salvată de un prinț - cu diferența că vrăjitoarea cea rea ar fi depășit acel nivel bidimensional de „rău pentru că e rău” și ar fi căpătat substanță, profunzime, primind chiar o șansă la mântuire. Și, cel mai important, nu s-ar fi schimbat esența personajului; cel mult dacă ar fi arătat o latură mai delicată, reminiscență a inocenței din trecut.

Dar, din anumite motive, s-a dorit neapărat transformarea ei din personaj complet negativ în vag neînțeles, iar asta schimbă totul.


La fel și în cazul Cruellei de Vil.

Cruella... O știm cu toții: nebuna aia cu părul în două culori, isterică, repezită și cu atitudine scârboasă, care vrea să jupoaie niște cățeluși pentru a-și face o haină nouă. Probabil unul dintre cei mai siniștri antagoniști ai filmelor Disney, din simplul motiv că e atât de umană și de reală, încât putem da nas în nas cu ea oricând pe scara blocului, sau pe-afară, sau la magazin. E baba nebună din vecini care otrăvește câinii și pisicile de pe stradă. E veșnic nemulțumita Karen, care îți face creierul pateu cu pretențiile ei nerușinate și sfaturile nesolicitate, dar băgate pe gât în mod agresiv. E individa care se laudă cu vacanțele în Maldive sau Dubai, pe banii lui tati și ai lui iubi, și îți râde în nas că nu ești în stare să porți și tu o haină de firmă, sărăkio care ești. Toate astea, și altele la fel, sunt reunite în personajul Cruella. 

O întâlnim în romanul lui Dodie Smith, The Hundred and One Dalmatians (1956), în filmele Dinsey 101 Dalmatians (1961) și 101 Dalmatians II, apoi în filmele din 1996 și 2000, în interpretarea lui Glenn Close, și în multe alte producții.

Ce au în comun toate aceste Cruelle? Păi, sunt RELE. Diavolițe. Bad to the bone. Arată iubire doar pentru blănuri. Și urăsc animalele așa, cu draci și cu spume. În romanul lui Smith, Cruella are o pisică persană albă, dar nu pentru că o îndrăgește, ci pentru că animalul valorează mult. Însă nu ezită să-i înece puii, care i se par scârboși. 

Tot în romanul lui Smith, apar unele elemente mai mult sau mai puțin subtile care dezvăluie adevărata identitate a Cruellei: e chiar diavolul, în chip de femeie. Iar numele ei, de Vil, înseamnă literalmente „diavol”.


Și apoi, vine filmul ăsta din 2021, ca să ne prezinte originile Răului din inima Cruellei și să ne facă să o iubim pe sinistra ucigașă de animăluțe drăgălașe din povestea originală.

Aflăm aici că pe eroină o cheamă, de fapt, Estella, iar Cruella e un alter-ego pe care ea l-a inventat ca mecanism de apărare, pentru că părul ei neobișnuit atrage mult bullying. 

În mod previzibil, mama ei e ucisă de dalmațieni. 

Marele conflict se învârte în jurul Baronesei von Hellman. Estella/Cruella vrea să lucreze pentru von Hellman, apoi vrea să o eclipseze pe von Hellman, și în cele din urmă vrea să o elimine pe von Hellman. Toate astea, în timp ce ea însăși devine von Hellman, pentru că von Hellman este, în realitate, mama ei naturală, și nu femeia pe care a văzut-o murind.

În mod ciudat însă, această Cruella nu urăște animalele. Are ea însăși un cățel, pe care îl adoră, și iubește și cățelușul amicilor de pe stradă; mai mult, în nici un moment nu învinuiește dalmațienii pentru moartea mamei ei adoptive, ci se învinuiește pe sine; asta până când își dă seama că Baronesa von Hellman i-a ucis de fapt mama, și atunci pornește un adevărat război fashionist împotriva ei.

Filmul mi-a plăcut, nu neg. O ador pe Emma Stone. Însă personajul jucat de ea NU a fost Cruella. Putea să fie oricine altcineva: Estella, Emma Stone reloaded, Harley Quinn 2. Da, e un personaj bine scris, migălos construit, excepțional jucat; dar nu e Cruella.

Poate că aș fi recunoscut-o dacă, în loc să aștepte ca dalmațienii răpiți să elimine în mod natural colierul înghițit, ar fi recuperat bijuteria cu ajutorul unui cuțit de măcelar. Și dacă haina alb-negru cu care a apărut pe scenă ar fi fost, într-adevăr, făcută din blana lor, după cum a presupus Baronesa la prima vedere. Nu-mi place să văd animăluțe ciopârțite, nici măcar în filme, nici măcar dacă animăluțele sunt evident CGI, dar aici chiar mă așteptam la așa ceva. La urma urmei, bestiile i-au ucis mama, fie ea și adoptivă, iar Estella era complet dezlănțuită împotriva Baronesei în acel punct. Și vorbim aici de Cruella, cruzimea întruchipată. AIA ar fi fost Cruella. 

Da, una cu o poveste în spate, una cu care poate că am fi empatizat, pe care poate am fi înțeles-o într-un fel, dar care ar fi păstrat aceeași esență de la început și pe care am fi urât-o la fel de tare.

Însă Cruella noastră nu păstrează nici una din trăsăturile de bază ale personajului original. Aș spune că Baronesa von Hellman a fost mai Cruella decât Cruella, dacă asta are vreun sens. Acum așept să văd un film despre începuturile Baronesei von Hellman... 

Și observ un trend periculos: în afară de John, un individ slugarnic, aproape pasiv, dar băiat bun în final, toți bărbații din film sunt fie rău intenționați, fie incompetenți, fie lipsiți de inițiativă, fie complet retardați. Că tot am pomenit de Harley Quinn mai devreme: la fel ca în Birds of Prey, personajul principal feminin e foarte bine făcut; marcat de traume, cam sărit, cam dereglat, dar genial în nebunia lui. Credibil, puternic, intens. În schimb, personajele masculine sunt vagi, bidimensionale, aproape niște caricaturi. Diferența? Harley Quinn își asumă de la început statutul de narator lipsit de credibilitate. Ne spune, de exemplu, cum a trecut în mod foarte matur peste despărțirea de Joker și, în același timp, ne arată cum bea de stinge, cum se dă cu capul de pereți și cu fundul de pământ; din asta, înțelegem imediat cu cine discutăm și prin ce fel de filtre e trecută informația.

Estella/Cruella însă se vrea luată în serios. În final, avem un personaj fain, dar care stă singur, pentru că la nici unul din celelalte personaje nu s-a depus la fel de mult efort. Cât despre antagonista von Hellman, ea a fost redusă exact la nivelul Cruellei din filmul de animație; „e rea pentru că e rea”, atât și nimic mai mult. Există o nevoie disperată de „personaj feminin puternic”, însă producătorii uită că acel personaj puternic trebuie să fie puternic în comparație cu ceva. 

În concluzie, nu; în ciuda titlului, filmul nu e despre Cruella. Povestea e drăguță, amuzantă, antrenantă, dar personajul principal nu e cine spune că e. Singurul element comun pe care această Estella/Cruella îl are cu personajul original e, poate, culoarea părului. Și nici în privința asta nu sunt tocmai sigură...



Comentarii

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

CINE e această doamnă?

Prințese adevărate. Capitolul 8: Mitul „prințesei Qajar”

Proze la cuptor