The Princess e o prostie monumentală

 

Da, prințesa asta (sursă foto: VitalThrills.com).

Când am văzut trailer-ul, am rămas cu senzația că filmul e un fel de comedie/parodie, un fantasy cu iz proaspăt, contemporan, dar care nu se ia foarte în serios. Mă așteptam la acțiune, la replici amuzante, la situații neconvenționale. Imaginea arată bine, fazele din trailer sunt neașteptate și haioase, iar coloana sonoră - Bad Reputation, de Joan Jett - părea să se porivească perfect acolo... 

Dacă stau să mă gândesc, cred că mă așteptam la un fel de Brave, cu o Merida adultă. 

Povestea e cea clasică: o prințesă refuză căsătoria cu bărbatul ales de tatăl ei, regele, așa că ajunge într-un turn. Pe parcurs, aflăm că logodnicul respins a atacat palatul, a arestat întreaga familie regală, iar acum vrea să devină el rege, luând-o pe prințesă de soție cu de-a sila. Aflăm și că prințesa noastră, dincolo de aspectul ei diafan, e o războinică foarte experimentată. 

Până aici, toate bune. Avem niște elemente fantasy de bază de la care se poate construi ceva interesant, avem un personaj feminin puternic și neconvențional... Care e problema?

Păi, sunt mai multe probleme. 

• Scenele de luptă, ca să pornim de-aici. 

Deși coregrafia e foarte bine pusă la punct (așa spun niște experți în lupte, nu eu, deci ok), filmul pare compus în întregime doar din coregrafie. Iar momentele care duc la acea coregrafie arată o lipsă cumplită de logică. Să ne înțelegem: personajul principal negativ explică de nenumărate ori că va deveni rege prin căsătoria lui cu Prințesa; deci, Prințesa trebuie să rămână în viață și relativ întreagă pentru asta. Logic, nu? Totuși, absolut toți soldații cu care ea interacționează vor să o ucidă, să o taie, să o spintece. Fiecare din ei lovește ca să ucidă, indiferent că folosește sabie, topor, satâr, cărămizi, buzdugan, orice prinde în mână. Nu există nici o încercare de a o captura vie și întreagă pe fata aia, de a o dezarma. Unul nu spune: „Bă, avem nevoie de individa asta VIE!!!”. Unul nu încearcă să-i adune pe ceilalți pe lângă el, să construiască un plan, să propună să o obosească pe fată până cedează și poate fi adunată cu fărașul de pe jos. Nu; se reped toți năvală peste ea, urlând și mârâind precum hoardele Uruk-Hai asupra lui Boromir din Gondor. Cu diferența că hoardele Uruk-Hai aveau ordin să ucidă tot ce mișcă, în afară de hobbiți.

Și ăștia se presupune că sunt soldații care au învins gărzile regale și l-au luat pe rege captiv...

• Personaje bidimensionale

Băieții răi sunt RĂI. Nu există o profunzime a lor, o motivație, o latură umană care să-i determine să facă niște alegeri pe care să le înțeleagă și privitorul, chiar dacă nu e neapărat de-acord cu ce se întâmplă. Într-o poveste care se vrea oarecum modernistă și progresivă, personajele rămân la nivel de basm: băeții răi sunt RĂI, băeții buni sunt BUNI, băeții buni înving și primesc premiul cel mare. Așa e și nu altfel. 

• Un progresism prost gândit și prost executat

Am observat acest trend de a aduce în context contemporan anumite situații ne-contemporane. E prezent și în producțiile de inspirație istorică, și în unele producții fantasy. Un personaj care respinge o căsătorie aranjată pentru că visează la o căsătorie din dragoste, de exemplu. Un personaj feminin care detestă faptul că s-a născut femeie și un personaj masculin care îi urlă în față, ostentativ, că „noi, bărbații facem legea, noi conducem lumea, noi... toate alea!”

Da, e foarte adevărat faptul că multe doamne din trecut au avut de suferit pentru că s-au născut femei, în vreme ce tații lor așteptau cu disperare un fiu care să ducă numele și moștenirea familiei mai departe. Fiicele lui Henry al VIII-lea al Angliei sunt exemplul perfect aici. Dar la fel de adevărat e și faptul că multe doamne din trecut și-au demonstrat de timpuriu talentul în politică și diplomație - Anne de Beaujeu, Margareta de Austria, Louise de Savoia - și au avut cariere politice impresionante, fără a-și nega feminitatea. 

Cât despre căsătoriile aranjate - da, în gândirea contemporană, așa ceva e de neconceput. Cu ce drept să hotărască mama&tata, baba nu-știu-care sau babalâcii frustrați din ceva sfat al bătrânilor/adunare/consiliu dacă și cu cine o să te căsătorești, cu cine o să dormi în pat și cu cine o să faci copii? În trecut însă majoritatea căsătoriilor erau aranjate, în special în aristocrație și la casele regale, iar tinerii nobili ȘTIAU DE MICI că urmau să-și slujească familia și țara printr-o căsătorie hotărâtă de părinți. Uneori protestau, într-adevăr, dar nu împotriva aranjamentului în sine, ci atunci când diferența de vârstă era mult prea mare. Mary, sora mai mică a lui Henry al VIII-lea, nu a vrut să-l accepte ca soț pe regele Louis al XII-lea al Franței; nu pentru că nu voia să se mărite cu omul ales de fratele ei, sau pentru că visa la o căsătorie din dragoste, sau alte bălării prezentate în absolut toate filmele și serialele în care apare ca personaj, ci pentru că Louis era cu 34 de ani mai în vârstă decât ea și vestit de gras! Existau proteste și când logodna însemna încălcarea unor principii, sau când logodnicul propus era considerat inferior ca rang și nepotrivit ca maniere, sau când avea o reputație de om crud, un număr prea mare de soții moarte, de amante și de copii bastarzi. 

Prințessita noastră îl respinge pe omul ales de tatăl ei, fără a invoca unul din motivele enumerate mai sus. Omul nu are o reputație proastă, nu are amante de care să se știe (da, se dovedește apoi că are și amantă, și caracter infect, dar aia e altă poveste), nu are copii bastarzi, arată bine și e și apropiat de vârsta ei. Un argument plauzibil ar fi fost acela că nu vrea să se mărite cu cineva de rang mai mic, pentru că aia ar fi însemnat să i se supună cuiva inferior prin naștere. Alt argument ok ar fi fost că e prea tânără (deși nu e) și nu se simte încă pregătită pentru căsătorie, ceea ce ar fi dus la o logodnă prelungită și o amânare pe termen nedefinit, în mod foarte diplomatic, a căsătoriei propriu-zise. Dar nu; problema ei e că nu vrea o căsătorie aranjată, că  vrea să fie liberă să aleagă, că poate fi regină fără să se căsătorească. Și, de fapt, are pregătirea unui cavaler; asta așa, fără legătură cu nimic, pentru că exact pregătirea ei de cavaler va asigura și viitorul regatului, și continuitatea dinastiei... 

Vorbind de „pregătirea de cavaler”: am impresia că producătorii contemporani nu știu să contruiască personaje feminine puternice decât dacă le îmbracă în armură, le pun o sabie în mână și le fac absolut insuportabile. Am urât cu draci și cu spume The Spanish Princess pentru că a prezentat-o pe Isabella de Castilia ca pe o copie a reginei Calanthe din Cintra (Witcher) și, de parcă n-ar fi distrus destule cu asta, au băgat-o și pe Catalina de Aragon în armură și au aruncat-o în fruntea armatei engleze, conducând atacul de la Flodden împotriva scoțienilor. 

Nu mă înțelegeți greșit; ador personajele feminine care se află în centrul acțiunii și care știu să folosească o armă. O ador pe Xena, a fost mereu preferata mea. O ador pe Wonder Woman. 

Dar Xena s-a antrenat vreme de 20 de ani ca să ajungă la nivelul ăla. A învățat să lupte cu sabia din copilărie, alături de frații ei. A crescut într-un mediu războinic; a trăit printre pirați, hoți, hoarde de huni, s-a antrenat alături de amazoane, a deprins unele aptitudini de la o expertă în arte marțiale chinezești. Are arme fermecate, care pot ucide zei. A fost mereu mânată de un spirit al aventurii, al răzbunării, al distrugerii. Mai mult, sunt unele bănuieli că tatăl ei ar fi Ares, zeul războiului; deci, e o semi-zeiță care, vreme de 20 de ani, a învățat arta războiului de la cei mai buni războinici ai universului ei și de la însuși „tatăl” ei. 

De Wonder Woman nici nu mai zic; Diana e o amazoană, o zeiță războinică de vreo 5000 de ani, și cu asta am zis totul.

Ambele sunt personaje plauzibile, în universul lor. Pe ele le cred că pot învinge singure o armată întreagă; dar nici ele nu fac asta. Ambele lucrează în echipă, ambele au aliați, ambele preferă să mizeze pe rapiditate, pe niște planuri hotărâte dinainte și pe elementul-surpriză. Iar Xena pur și simplu moare când chiar se apucă să provoace de una singură o armată.

Filmul ăsta însă vrea să cred că Prințesa, care are... cât? 18, 20 de ani...? și s-a antrenat pe ascuns cu doi soldați de la palat poate să învingă de una singură hoardele de orci ale antagonistului. Pentru că Prințessita noastră nu are absolut nici un fel de aliați și, când îi are, se dovedesc a fi complet inutili. 

Dacă am ajuns aici...

• Personaje complet inutile.

Deci, Prințesa noastră cea războinică s-a antrenat de copilă cu doi războinici ai tatălui ei, o tipă-cavaler și unchiul acesteia. Ok, acceptabil. Totuși, aceste două personaje nu fac nimic, absolut nimic în timpul atacului nocturn asupra palatului. Dacă Prințessita e în stare să lupte cu atâta omenire de una singură, ea fiind doar eleva lor, ăia ce-au păzit? Ar fi fost de așteptat să... nu știu, să facă ceva? Să coacă un plan?

Nu. Domnul războinic Unchiul-cel-Asasin se lasă pur și simplu luat prizonier alături de familia regală, fără să opună rezistență, iar Nepoata-cea-Asasină apare și ea la un moment dat de după pereți, fără ca prezența ei să conteze prea mult. Și când Nepoata e rănită, Unchiul e atât de traumatizat, încât nu mai luptă, lăsând-o pe Prințessita să se descurce. Exact așa se comportă un războinic de calibrul ăla...

Interesant și cum cei doi războinici-asasini, sau ce vor să fie, nu au în subordine niște oameni la fel de bine antrenați, ca să existe un echilibru pe-acolo. Dar presupun că asta ar fi tăiat din războinicia Prințessitei...

Regele e complet inutil. Nu-l vezi să pună mâna pe o armă în momentul în care se vede liber, să se ia în colți cu careva. Nu, domnul rege se ascunde pasiv și cuminte după fusta fiică-sii, lăsând-o pe ea să rezolve situația.

Puținele gărzi rămase în viață sunt complet inutile. Nici la final, când Prințessita se luptă cu însuși antagonistul, nu intervine nimeni. Stau toți și cască gura, în vreme ce fătuca încasează o bătaie soră cu moartea. Iar eu mă așteptam în acest punct ca, măcar acum, prezența și curajul ei să stârnească o revoltă împotriva invadatorilor sau ceva... Oh, sweet summer child.

De amanta antagonisului cea cu bici-scorpion nici nu vreau să discut, că mă enervez și mai tare. E la fel de utilă ca vrăjitoarea din Mulan și la fel de proastă. 

Singurul personaj care mi-a plăcut a fost Violet, surioara Prințesei.

• În final, dar nu în ultimul rând, Prințessita.

Prințessita nu are nume. Poate că n-ar trebui ca fix asta să fie o problemă, există probleme mult mai grave aici, dar acest detaliu mă irită la culme. 

Felul în care Prințesa Fără-de-Nume e construită și adusă pe ecran nu mă ajută în nici un fel să formez o conexiune cu ea, ca privitor. Nu reușesc să empatizez cu ea de-a lungul poveștii. Sincer, până la un punct, mi se pare de-a dreptul antipatică și ajung să-i dau dreptate personajului negativ. Individul a fost umilit în fața regatului întreg prin felul în care suava domniță l-a lăsat la altar cu buzele umflate și era de așteptat să existe consecințe. Poate că ar fi avut mai mult sens dacă Prințessita accepta căsătoria și i-ar fi descoperit caracterul cel infect mai târziu?... Dacă ea, în calitate de soție, îl prindea că plănuiește uzurparea tronului și se revolta împotriva lui, alături de o gașcă de încredere?... Sincer, n-am idee ce ar fi salvat terciul ăsta.

Nu mă convinge ca prințesă; nu dovedește prin nimic că ar avea o educație regală, că e manierată, înțeleaptă, pricepută la diplomație și științe politice. Nu face apel în nici un moment la pace, la negocieri, mai ales că întreaga ei familie e în pericol. Știe perfect ce vrea antagonistul, dar nu are nici o tentativă să-i facă jocul, ca să se apropie de el și să-l ucidă scurt, rapid, cum ar fi fost mai simplu pentru toată lumea. Nici măcar atunci când în sfârșit e capturată nu poate să tacă naibii, să-l lase să creadă că a câștigat; nu, atunci se apucă să-i explice în câte moduri poate să-l ucidă, în loc să o facă pur și simplu la prima ocazie. Filmul vrea cu orice preț să-mi arate cât de rebelă și dată naibii e fata asta, încât a uitat să-i dea o doză de inteligență. 

Nu mă convinge nici ca războinică, dar am vorbit deja despre asta. Și Wonder Woman ar fi sfârșit făcută bucăți, în contextul ăla, așa că Prințesa Fără-de-Nume nu are nici o scuză că a supraviețuit.

Și mai e și scena aia în care, tăiată toată în zone vitale, individa se apucă să înoate prin canalizare, precum Arya Stark în Braavos, fără să sufere măcar o infecție micuță sau ceva. Ce să zic, plot-armor is strong with this one...

Pe scurt, o prostie monumentală. 

Acestea fiind spuse, vă las aici singura scenă simpatică din film: