Vampirii se întorc - Interview With the Vampire, varianta 2022
Am ezitat mult dacă să scriu sau nu acest articol, pentru că ating iar un subiect sensibil și poate ieși cu scântei. Dar am stabilit deja că sunt rasistă, homofobă, anti... toate alea, așa că hai să-i dăm drumul.
Iubesc cărțile Annei Rice. Am devorat Cronicile Vampirilor în perioada liceului și m-am îndrăgostit iremediabil de personaje. Toți acei vampiri splendizi, prădători feroce, dar în același timp inteligenți, sensibili la frumos, care își petrec nemurirea călătorind, învățând și educându-se, punându-și mereu întrebări despre sensul existenței lor nenaturale, despre ce se întâmplă cu sufletul lor „dincolo”, dacă există cu adevărat un „dincolo” - sau, și mai bine, dacă mai au un suflet...
Privind în urmă către Dracula și Carmilla, aș spune că vampirii ei sunt rezultatul unei evoluții firești. Monstrul nu mai e doar amenințarea misterioasă venită din afară, din noapte; monstrul e cel care spune povestea, își mărturisește crimele și apoi își continuă vânătoarea, fără nici un fel de regrete.
Îmi place filmul Interview With the Vampire din 94, cu Brad Pitt, Tom Cruise, Kirsten Dunst și Antonio Banderas. Nu respectă întocmai cartea, nici un film nu va face asta, dar surprinde esența. Și o surprinde atât de bine, încât poți trece lejer peste apariția caricaturală de Dracula-wannabe a lui Banderas.
Queen of the Damned, în schimb, e groaznic de slab. Au ținut ei neapărat să aibă o Aaliyah semi-dezbrăcată și complet languroasă acolo (deși Akasha e descrisă ca având un aspect pur și inocent, ca de madonă), și o idilă între Lestat și Jesse (deși cele două personaje abia se salută din mers în carte), și neapărat niște rock'n'roll lifestyle pentru Lestat, cu groupies strecurate de minioni în backstage pentru a fi păpate (la propriu) de dl. rockstar. Acolo chiar m-a amuzat când fetele erau întrebate dacă au 18 ani înainte să fie duse la tăiere - da, are 18 ani, e ok, poate fi cina unui vampir. În nici un caz n-o să apară vreun părinte, vreun prieten, vreun tovarăș de mers la concerte ca să întrebe de ea. Mai multe fete care dispar în neant la concertele ăstuia chiar nu ar ridica semne de întrebare...
Păcat de material, ar fi putut să iasă ceva excelent de acolo.
Și apoi, a apărut chestia asta, cu Jacob Anderson și Sam Reid în rolurile principale. Poză: IMDB.
Deși povestea începe așa cum știm - vampirul Louis de Pointe du Lac se oferă să-i dea un interviu reporterului Daniel Molloy - lucrurile sunt mult diferite aici și față de carte, și față de filmul din 1994.
Interviul are loc în zilele noastre, în timpul carantinei din 2020.
Daniel Molloy nu mai este acel tânăr naiv, încă necopt și gata să scrie orice prostie cu iz senzaționist; e un bărbat matur, trecut prin viață, care a văzut și auzit multe. Iar din discuția cu Louis reiese că cei doi s-au întâlnit de mai multe ori de-a lungul vremii, că au existat mai multe interviuri, dar acum vampirul nostru dorește să livreze varianta finală, reală și completă a evenimentelor din trecut.
Urmează apoi povestea propriu-zisă, despre începutul vieții vampirice a lui Louis. Și asta e foarte diferită față de ceea ce cunoaștem.
Acțiunea a fost mutată din anii 1790 în anii 1910.
Personajele arată altfel și au alte ocupații decât cele din carte.
Noul Louis de Pointe du Lac (Jacob Anderson, poză de pe google) e un tânăr „creol”/african care își duce existența în New Orleans, la început de secol XX. Deține mai multe bordeluri, învârte afaceri dubioase, se află cumva la granița dintre lege și fărădelege și inclină mai mult către aceasta din urmă, totul pentru a-și întreține familia. Apoi, aflăm și că e homosexual, că plătește o prostituată doar ca să o țină de vorbă câteva ore pe noapte, lăsându-le astfel amicilor impresia de „normalitate”. Suferă din cauza discriminării rasiale și pentru că trebuie să-și ascundă sexualitatea; e silit să se arate supus, umil față de partenerii de afaceri, ca să-și poată face treaba în liniște.
Apariția lui Lestat în viața lui vine ca o binecuvântare; noul prieten european îl ascultă, îl înțelege, îl tratează ca pe un egal. Îi oferă și iubirea după care tânjește atât de mult, iar în final îi oferă și nemurirea, implorându-l să-i fie alături pentru eternitate.
Scena din biserică e extrem de intensă - confesiunea lui Louis, carnagiul, transformarea. Pot să spun că, până în acest punct, am urmărit mai mult din curiozitate, dar aici m-a prins. Actorii joacă excepțional.
Apoi însă, lucrurile au luat-o în jos, în loc să evolueze.
Acest Louis insistă să trăiască în continuare ca om, printre oameni, printre amicii de odinioară, ocupându-se mai departe de afacerile sale ca și cum nu s-ar fi întâmplat absolut nimic.
Acest Louis se plânge în continuare că nu e respectat pentru că e negru, că nu e tratat ca un egal de camarazi pentru că e negru, că a rămas ciuca bătăii tuturor burtoșilor și gușaților din oraș pentru că e negru.
Spre exasperarea lui Lestat, care trebuie să curețe urmările frustrărilor lui și să-i explice iar și iar și iar că toate mizeriile astea sunt de domeniul trecutului, că acum e un apex predator puternic și nemuritor, iar ceilalți sunt, pur și simplu, cina...
<= imagine cu un Lestat sătul să poarte la nesfârșit aceeași discuție și să adune de pe jos bucăți de nenea, uciși în mijlocul drumului pentru că au fost „disrespectful”.
Da, Lestat, știu. Și eu mi-am dat ochii peste cap, și i-am dat peste cap în asemenea hal, încât mă mir că nu mi-au ajuns la ceafă...
(sursă foto: google).
Acesta devine laitmotivul serialului: Louis cel negru și gay, care nu se poate adapta nici ca om, nici ca vampir, pentru că e negru și gay și se simte mereu inferior, indiferent în ce context se află. Dacă personajul lui Pitt stârnește compasiune de la început (hai să fim serioși, e Brad Pitt. Și Brad Pitt nu a fost niciodată mai frumos decât în rolul ăsta), Louis al lui Jacob Anderson devine repede plictisitor și chiar antipatic.
Nu, nu pentru că e negru și gay, ci pentru că întreaga lui poveste ajunge să se învârtă exclusiv în jurul faptului că e negru și gay. Și pentru felul în care își tratează angajații la momentul „interviului”, apucându-l pe câte unul de gât și lăsându-l fără jumătate de sânge. Și pentru că a omorât vulpița, fir-ar să fie, deși are acces la rezerve de sânge și se laudă că el nu mai ucide. Și pentru că a omorât afurisita de pisică, deși plecase la vânătoare de rău-făcători și plănuia să se joace de-a justițiarul.
Clar: nu-mi place acest Louis. Aproape că m-am bucurat când Lestat i-a tras o mamă de bătaie.
Louis cel din carte?... Un personaj total diferit.
Și asta, lăsând la o parte faptul că e european. Dar, dacă tot am ajuns aici, hai să lămurim un lucru, pentru cei care insistă că Anderson a fost perfect ales ca Louis, sub cuvânt că „e specificat în carte că Louis e creol din Louisiana” și „de fapt Brad Pitt a fost alegerea neinspirată”.
A fi „creol de Louisiana” nu are legătură nici cu rasa, nici cu nuanța pielii. În trecut, însemna cineva născut în Louisiana colonială, descendent al vechilor coloniști. Respectivii erau în mare parte francezi, dar și spanioli, africani sau indieni (din cei americani. Ca fapt divers, nu le place să fie numiți „Native Americans”. Ei își spun „indieni”).
Mai târziu, prin secolul al XVIII-lea, adică exact atunci când povestea noastră are loc, termenul de „creol” a căpătat o semnificație culturală și politică. Era folosit pentru a deosebi populația francofonă și catolică a regiunii de coloniștii englezi și protestanți. Din nou, absolut nici o treabă cu rasa.
Louis de Pointe du Lac e francez, născut în Franța. Familia lui s-a mutat în America pe când el era copil. Și ASTA e specificat în carte, la fel cum e specificat și faptul că e foarte palid, cu păr negru și ochi verzi... Dar, cum spuneam, să lăsăm aceste detalii deoparte.
Louis cel din carte e imaginea perfectă a bărbatului de succes de la vremea respectivă. E tânăr, frumos, bogat, proprietar de plantație și de sclavi, are un viitor strălucit înainte. Dar, după ce fratele lui se sinucide, el se simte foarte vinovat; devine obsedat de moarte și ajunge să se pună în tot felul de situații periculoase, sperând ca cineva să-l ucidă, pentru că nu are curajul să o facă el însuși. În mijlocul acestui zbucium e găsit de Lestat, care e gata să-i ofere moartea. Sau nemurirea, dacă Louis hotărăște că, de fapt, nu vrea cu adevărat să moară.
După cum știm, Louis alege a doua variantă.
Viața lui vampirică e o căutare continuă - a sinelui, a semnificațiilor, a divinității. Între vampirii lui Rice, Louis e „cel mai uman”, mereu apăsat de natura lui, de greutatea crimelor comise, îndurerat la extrem de ideea de a fi nevoit să ucidă pentru a supraviețui. Vorba poeziei: „Mănânc și plâng, mănânc”; ăsta e Louis.
Problema cu Louis în interpretarea lui Anderson?... Nu, nu actorul, nici mutarea acțiunii de la sfârșit de secol XVIII la început de secol XX, nici scenele de gay-porn (deși eu una prefer acea interacțiune ambiguă pe care o aveau personajele în filmul din 94, care te făcea să te întrebi dacă o fi sau n-o fi. Motive strict estetice).
Problema este că toate acele cugetări ale lui Louis din povestea originală - cele despre sensul existenței, despre nemurire, despre suflet și divinitate - s-au transformat în eterna discuție despre rasă și sexualitate. Întreaga lui dramă de monstru care se silește să păstreze o fărâmă de umanitate e redusă la „Smiorc, sunt negru și gay, lumea nu mă respectă”.
ASTA e problema.
La fel stau lucrurile și în cazul Claudiei.
Claudia are 5 ani în momentul transformării. Deși mintea ei se maturizează și devine cea a unei femei în toată firea, ea rămâne prinsă veșnic în trupul unei fetițe de 5 ani. Aici e drama ei; faptul că nu a apucat să crească, să iubească, să cunoască viața înainte de a apuca pe drumul ne-morții. De aici izvorăște ura ei pentru Lestat și pornirea de a-l ucide.
Claudia cea din serial (Bailey Bass, poză de pe google) are 14 ani. 
Îmi place de ea. Surprinde ceva din inocența personajului original, din pofta ei copilărească de a primi ce vrea ea, când vrea ea și cum vrea ea, combinată cu începutul de senzualitate al femeii care se ascunde dincolo de chipul de păpușă.
Apoi, e jurnalul ei. Acele scrieri de tipul „Anne Frank meets Stephen King”, după cum bine remarcă Malloy. Personajul e splendid construit, dar... până la un punct.
Și nu, nu vorbesc de vârstă; e absurd să ai pretenția ca un copil de 5 ani să joace un rol ca ăsta.
A fost prea mult și pentru Kirsten Dunst, care avea 12 ani la vremea lansării filmului din 94; multe scene mi s-au părut foarte inconfortabile pentru un copil de vârsta ei.
Nu o să le compar pe fete, să spun care e mai bună sau ceva. În opinia mea, amândouă sunt perfecte.
Numai că, în interpretarea lui Kirsten, Claudia a fost așa cum o descrie Rice, din toate punctele de vedere: o delicată păpușică de porțelan, cu bucle aurii, rochițe drăguțe și mutră inocentă, dar care în realitate e o mașină de ucis.
Un chip de fetiță care ascunde porniri și dorințe de femeie.
La Claudia lui Bailey Bass, în schimb, problema devine, din nou, una rasială.
Avem și aici drama fetiței care n-a apucat să crească. Ea e mai mare, ce e drept, dar nu destul de mare încât să-și trăiască adolescența, tinerețea. Chiar așa: cine ar putea fi iubiții ei, în această formă? Copii ca ea? Pedofili? Perverși?
... Și totuși, această Claudia era perfect conștientă că murea, atunci când a primit „darul întunecat”. Această Claudia era destul de mare în momentul transformării încât să conștientizeze că a fost salvată de la o moarte sigură. Această Claudia nu prea are dreptul să-i reproșeze lui Lestat că i-a răpit copilăria.
Apoi, bineînțeles, urmează acele șicane cu Lestat referitoare la rasă: Lestat nu îi tratează pe Louis și pe Claudia ca pe niște egali, ci ca pe niște obiecte care îi aparțin. El e stăpânul, ei sunt sclavii lui, pentru că el e palid și blond, iar ei... ei nu sunt palizi și blonzi.
În sfârșit, Lestat (Sam Reid, poză de pe google).
Nu numai că arată întocmai ca personajul descris de Rice, dar are și vocea lui, gesturile lui teatrale, zâmbetul lui arogant și fermecător în același timp.
Scena mea preferată: cea în care urmărește un spectacol de operă și se supără că tenorul bușește aria, așa că se duce după individ și îi încheie socotelile și cu scena, și cu viața, dar nu înainte de a-i arăta în detaliu cum ar fi trebuit să sune respectiva arie. That was a very Lestat thing to do.
Ca să nu spun că, pe alocuri, a dat glas mârâielilor mele rasiste cu „iar vorbim despre asta, iar povestea cu rasa...” și îi sunt profund recunoscătoare.
... Dar am și cu el o problemă.
De la un punct încolo, personajul are niște ieșiri foarte isterice și nu mai seamănă deloc cu acel Lestat pe care îl știu eu. Își pierde cumpătul din nimic. Urlă, zbiară, trântește. E de o violență ieșită din comun, atât cu victimele lui, cât și cu amicii de nemurire. Aproape că îl ucide pe Louis în bătaie. O împiedică pe Claudia să plece în lumea largă, amenințând-o că-i arată răsăritul dacă repetă figura.
Pe scurt, acest Lestat e un partener și părinte toxic, narcisist și abuziv care își terorizează familia.
Lestat cel din carte? (Foto: Tom Cruise în rolul lui Lestat, filmul din 94. Poză de pe google).
Și lui îi place să se joace cu „mâncarea”, dar de obicei „mâncarea” merită acest tratament, pentru că victimele lui nu sunt cei mai drăguți oameni din lume.
Și el e oarecum toxic, gelos și posesiv în relația cu Louis și Claudia, dar nu la modul violent. Lestat nu l-ar răni niciodată pe Louis.
Iar pe Louis din serial l-ar transforma rapid în cină, fără multă vorbă. Nu, nu pentru că e negru și gay, ci pentru că e proxenet și învârte afaceri dubioase. Astfel de indivizi figurează frecvent în meniul lui Lestat.
Dar, așa cum Louis a fost redus la „bietul băiat negru și gay”, așa cum Claudia e acum doar „biata fetiță neagră”, Lestat devine și el „opresorul alb și rău și rasist, care își tratează urât amicii de culoare”.
Practic, întreaga poveste a fost schimbată în numele „diversității”, ignorând total filosofia care stă la baza ei.
Cumva se consideră că nu e destul să fie adus pur și simplu un actor care să arate altfel decât personajul original și pus să-și facă treaba. Nu; trebuie schimbat personajul, trebuie schimbată povestea, trebuie schimbate decorurile, astfel încât totul din jur să urle sus și tare că, hey, avem aici un actor care... știți... toate astea. La fel ca Anne Boleyn a lui Jodie Turner-Smith, care a trebuit să aibă coafuri afro și accesorii tribale pentru că așa a vrut actrița.
Actorul nu se mai pliază pe rol, așa cum ar fi normal, ci rolul trebuie pliat pe actor. ASTA deranjează. ASTA e problema.
Mai frustrant e faptul că vampirii lui Rice chiar sunt diverși; vin de pe toate continentele, sunt de toate națiile, de toate culorile, au cele mai interesante povești. Și nici asta n-a fost destul...
Comentarii
Trimiteți un comentariu