Povestea pierdută



Nu privi în ochii Soarelui, au zis. Dacă privești în ochii Soarelui, timpul își încetează existența, au zis, încremenește ca o piatră pe care ai aruncat-o și s-a oprit în aer. Iar când se întunecă, descoperi că ești ultimul rămas. Și atunci care este sensul de a te mai întoarce acasă? Acasă nu te mai așteaptă nimeni, pentru că au murit toți. Ai rămas doar tu, singur și pierdut ca o frunză ce plutește în voia vântului de toamnă. Și nu mai întrebi nimic, pentru că nu are cine să-ți răspundă. Și, oricum, toate poveștile au fost spuse.
Acum e acel moment când poți să-ți spui singur o poveste. Una care să înceapă cu „A fost odată ca niciodată. Acum. Toate poveștile au fost spuse, și nu mai există minți care să scornească altele, nici guri să le rostească sau urechi să le asculte. Atunci a început Marele Neant. Era liniște și întuneric și demonii râdeau înfundat, prin colțuri ascunse. Și apoi au pierit și demonii, topindu-se în întuneric, și a murit și râsul lor vesel.” Și toate astea pentru că ai privit în ochii Soarelui când te-ai întors din tărâmul magic al inorogilor.
Tărâmul magic al inorogilor.
Acolo iarba este din aur curat. Și duhurile plutesc prin aer, șoptind. Dar numai cei cu inima curată le pot auzi șoaptele și le pot vedea dansând în lumina albastră. Și doar Cei Aleși se pot întoarce pentru a spune povestea.
Ce-ai făcut?
Biet nătâng. Visătorule. Idiot incurabil.
Ți-ai imaginat că ești unul dintre Ei.
Te-ai descurcat bine. Apoi, ai văzut cum tărâmul fermecat își închide porțile în spatele tău, dar nu ai bănuit nimic. Și ai privit în ochii Soarelui. Ai uitat povestea pe care trebuia să o spui.
Inorogii treceau ca în vis, cu boturile în sus și cu coamele lungi fâlfâind...
Și au murit și ei.


Ithaca
Drumul până acolo e lung și fără rost. Penelopa nu așteaptă decât în povești. A țesut și a destrămat firul până când s-a rupt. În momentul acela s-a săturat; a aruncat acul, și-a pus o rochie strălucitoare și a ieșit la lumină. Destul, a hotărât ea. Ulise prea se întrece cu gluma. Să stea la Troia, printre ruine, și să urle la lună. Să rămână cu drăgălașa Calypso. Să privească fascinat corpul gol al superbei Circe, trecându-și mâinile prin părul ei negru și lucios. Penelopa s-a hotărât să demisioneze și să plece într-o vacanță prin Insule, pe un vas de croazieră. Ulise să facă ce vrea.
Lungul drum spre casă este mult mai lung decât spunea altă poveste. Mai ales când nu crezi că vrei cu adevărat să te întorci. Încerci să nu te gândești la ce s-a întâmplat, ca și cum asta ar rezolva problema. Ca atunci când închizi ochii, imaginându-ți că monstrul înfricoșător din fața ta va dispărea. Ca atunci când acoperi cu o perdea geamul spart, sperând că nu va vedea nimeni dezastrul; sperând, eventual, că de fapt nu este spart, că totul a fost un vis urât. Și șoptești mereu „Nu exiști, nu ești acolo!”. Ba da, există, s-a întâmplat. Și tu știi foarte bine asta. De aceea tărăgănezi drumul. De aceea nu te grăbești. Știi că acolo nu mai e nimeni.


Zeii au așternut tot felul de pericole și capcane în calea ta, pe drumul de întoarcere. Fără un scop anume; doar așa, ca să întrerupă din când în când monotonia lungului drum spre casă. Rânjeau satisfăcuți, imaginându-și expresia perplexă de pe mutra ta când ai fi dat cu nasul în ele. Dar tu știai deja, la vremea aceea, că „acasă” nu mai există, și chiar dacă ar fi existat, nu ai fi avut ce să aduci înapoi. Nici măcar pe tine nu te-ai fi putut aduce înapoi, pentru că te-ai pierdut și pe tine.
Au așteptat. Continuau să rânjească, însă curând și-au dat seama că nu te grăbești să te întorci. Și rânjetul lor s-a transformat în grimasă. Pentru că acum știau că nu îți pasă de ei. Și încet, dar sigur, s-au transformat în statui albe cu ochi goi și zâmbet inocent. Iată-i, stau cocoțați pe piedestaluri de marmură, senini și nepăsători. Te-au uitat și ei.


Dormi.
Somnul îți va fi bântuit de himere care vor râde și se vor depărta, cu aripile fâlfâind.
Vei auzi cum moare muzica pe care n-a trezit-o niciodată vreo voce umană. Vei asculta tăcerea și vei privi nevăzutul.
Dormi.
Dacă dormi destul de adânc, vor crede că ai murit și te vor lăsa în pace. Cel puțin pentru o vreme. Te vor culca în fâșii de mătase albă, vor presăra în jurul tău scrisorile către Pasărea Paradisului, scrisori pe care le-ai scris și pe care nu ai avut niciodată intenția de a le trimite, cuvinte pe care nu ai avut niciodată curajul să le rostești cu voce tare. Cenușa jurnalului pe care l-ai ținut cu sfințenie, și apoi l-ai ars, ca să fii sigur că nu va fi citit de nimeni. Te vor acoperi cu țărâna uitării și apoi vor privi, cu țigara între dinți, cum mormântul tău dispare încet-încet, înghițit de junglă.
Dormi.
Vei vedea cum visele refuză să se nască de frica morții ce pândește cu ghearele scoase și cu zâmbet de sirenă.
Vei vedea culoarea sângelui ce n-a fost niciodată vărsat și te vei închina în fața lui.
Vei cunoaște lacrimile care n-au fost plânse niciodată și din care s-a născut Nimicul. Vei privi Nimicul în față și vei zâmbi. Pentru că vei ști că și tu ești nimic, și deci nu există riscul să orbești.
Dormi.


Încă te cramponezi de cuvintele nerostite. Îți amintești ce ai vrut să spui la plecare, și n-ai spus, nici tu nu știi de ce. Și aveai atâtea de spus. Acum regreți, plângi cu lacrimi amare și repeți în gol- a câta oară?- aceleași vorbe pe care trebuia să le spui. Vorbe frumoase, vorbe de ceartă. Te cerți în gând cu cine trebuia să te cerți, spui vorbe frumoase celor care îți erau dragi, îți imaginezi răspunsurile lor, chipurile lor. Ai vrea să zâmbești, dar nu poți. De ce nu-ți amintești vocile lor? Privirile lor? De ce n-ai vorbit? Poate că te-ai gândit că este timp, că vei spune totul la întoarcere. Nu mai este timp. Timpul nu mai există. Și nici ei nu mai există. A rămas doar ce voiai să spui, dar nu mai ai cui.


Ce-ai făcut?
Ai vorbit și ai spus cuvintele pe care trebuia să le taci. S-au înfipt ca niște săgeți în tăcere și s-au evaporat, dar ecoul lor încă plutește ca un fum leneș. Dacă tăceai, poate că nu conștientizai prezența Marelui Neant. Știai că e acolo, în jurul tău, dar nu ai vrut să crezi. La fel ca atunci când știai că nu există Moș Crăciun, dar insistai să crezi că poate totuși... Și ai tras cu urechea la foșnetul ambalajelor colorate și ai dat buzna în cameră exact când mama ta punea cadourile sub brad. Ea te-a privit încurcată; tu n-ai zis nimic, ai râs: știai. Dar după aceea s-a deschis golul.
De ce ai privit? Era mai frumos înainte, când nu erai sigur.
De ce n-ai tăcut? Ecoul încă persistă, înfiorător de clar.
Ai vrut să spui povestea pe care ai uitat-o. Povestea pe care trebuia să o spui.
Povestea a rămas pe tărâmul inorogilor și a murit împreună cu ei.
Și tărâmul magic și-a închis porțile pentru totdeauna.
Cuvintele pe care le rostești se aud clar. Nu le mai cunoști semnificațiile și te miri singur că le rostești, că le auzi. Apoi uiți și scopul semnificației.


Pasărea Paradisului
a murit. Iar tu îi scrii scrisori. Scrisori răsuflate și siropoase, pe care ea nu le va citi niciodată. Și zâmbești, gândindu-te că și ea ar zâmbi dacă ar ști că tu încă te gândești la ea. Oare ce ar spune?...
Ce prostie. Pasărea Paradisului nu a știut niciodată să zâmbească. Și nu a spus niciodată nimic. Totul a fost doar în mintea ta bolnavă. Tu ești cel care a transformat-o în Pasăre Phoenix și și-a imaginat-o părăsindu-și mormântul și zburând spre înalt cu aripi de foc. Ea nu are nici o vină. Ea a fost așa cum a fost. Îți lipsesc trilurile ei, penele ei colorate.
Nu-i mai scrie. A murit.


Te pierzi în gândurile altora, citești ideile altora și ești de-acord cu ele. Te miri cât de mult seamănă cu ale tale. Te întrebi de ce nu te-ai gândit tu la asta. Sau te-ai gândit? Oare tu ai fost ei în altă viață? Câte vieți ai avut? Câte vieți ai? În câți ești împărțit?
Taci, sărmane. Tu ai uitat și povestea pe care trebuia să o spui. De tine oricum nu-i pasă nimănui, pentru că numele povestitorului nu este important. Dar dacă se pierde și povestea, atunci ce rămâne?...
Te-ai crezut mai presus de Cei Aleși, ai privit cu îndrăzneală în ochii Soarelui, iar acum suporți consecințele blestemului, pentru că nu i-ai ascultat pe bătrâni. Și ți-au spus. De câte ori ți-au spus...


Povestea...
Renunță. Ai uitat-o. Iar cele vechi s-au pierdut.
Ai fost pe tărâmul poveștilor, și te-ai întors fără povești. Erou ratat, plecat să salveze lumea și care s-a întors prea târziu, când nu mai era nimic de salvat.
Una singură era de-ajuns. Una singură. Iar tu ai uitat-o.
Și chiar dacă o țineai minte, nu mai aveai cui să i-o spui.
Te-au crezut pierdut, și nu s-au mai gândit la tine. Au pus sigiliu pe ușa camerei tale și au strâns masa. Nu te-au mai așteptat. Au trăit fără tine. Au luat fotografiile tale de pe perete și le-au înlocuit cu altele, din care zâmbesc alte chipuri. Au continuat să meargă la serviciu ca înainte, sau și-au luat alte slujbe. Au fredonat aceleași melodii vechi pe care le știai și tu, sau au ciulit urechile la melodii noi pe care tu nu le vei asculta. Și-au cumpărat animale de companie. Au plecat în vacanță prin țări exotice. Apoi au îmbătrânit și au murit. Și cenușa lor a fost luată de apă și vânt.
Renunță.
Cuvintele tale incoerente nu-i pot reasambla, nu-i pot învia, nu-i pot aduce înapoi. Și dacă îi aduci înapoi, ce le spui? Le spui că nu i-ai ascultat, că ai dat greș și că povestea ta a rămas acolo? Lasă-i să doarmă. Lasă-i să creadă că măcar ai încercat. Lasă-i să creadă că ai murit acolo, împuns de un inorog neatent. Dacă ar ști că doar ai întârziat și că te-ai întors fără poveste, ar muri din nou. Triști, dezolați. S-au agățat de o iluzie și au murit fericiți. Lasă-i să doarmă.

Comentarii

  1. Frumos!Felicitari...Ce frumos rasare speranta din intuneric si demonii sunt asa de frumosi!Sa fii respectata si iubita!

    RăspundețiȘtergere

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

CINE e această doamnă?

Prințese adevărate. Capitolul 8: Mitul „prințesei Qajar”

Proze la cuptor