Prințese adevărate. Capitolul 19: Katheryn Howard și al ei "Bloody Valentine"

Foto: actrița Lynne Frederick în rolul lui Katheryn Howard* (filmul Henry VIII and His Six Wives, 1972).

A fost a cincea soție a lui Henry al VIII-lea. Cea mai tânără, cea mai drăguță, cea mai iubită (spun martorii oculari) dintre reginele tiranului englez, dar și a doua care avea să ajungă pe eșafod. 

Spre deosebire de Anne Boleyn, nefericita ei predecesoare, Katheryn e aproape unanim considerată vinovată de toate acuzațiile aduse. A iubit prea mult, prea de timpuriu; nu a mers fecioară în patul regelui și a mințit în legătură cu puritatea ei. Nu a fost un „giuvaier al feminității”, așa cum a crezut Henry atunci când a cunoscut-o. Mai mult, a îndrăznit a privi către alt bărbat și după căsătorie, deși însuși regele Angliei îi era soț.

Relatările vremii i-au prezentat cazul ca pe un exemplu: asta pățesc femeile care nu își prețuiesc virtutea. Se spune că multe fete tinere au fost aduse pentru a fi martore la execuția ei, tocmai pentru a lua aminte la consecințele unei vieți desfrânate.

Epoca victoriană a făcut din ea o eroină tragică; o tânără domniță silită de familie să se mărite cu regele, deși ea iubea pe un altul. Și, pentru că nu și-a putut ascunde adevăratele sentimente, a sfârșit pe eșafod, alături de alesul inimii ei. 

În cinematografie, o vedem adesea ca pe o adolescentă ușuratică, la limita dintre „majoreta populară” și o mică delincventă. Gălăgioasă, obraznică, profitând cu nesimțire de iubirea regelui și de nou-dobânditul ei statut pentru a o sfida pe prințesa Mary, cheltuind în neștire pe rochii și bijuterii, consumându-și fără grijă pasiunea pentru Culpeper. 

Și totuși, în cronici nu apare așa.

Singură Lynne Frederick (Henry VIII and His Six Wives) interpretează o Katheryn foarte apropiată de personajul istoric - o fată tânără, prea tânără, prea vulnerabilă, prea nepregătită pentru o poziție ca aceea de regină a Angliei. 

Nu se cunoaște cu exactitate data nașterii ei; istoricii o plasează undeva între anii 1521-1525, dar cel mai adesea în 1524, pentru că după acest an numele ei începe să fie menționat în arhivele familiei. Avea un strop de sânge regal în vene; tatăl ei a fost Edmund Howard, cel de-al treilea fiu al ducelui de Norfolk și descendent al lui Edward I.

Mama ei, Jocasta „Joyce” Culpeper, se afla la a doua căsătorie și avea deja cinci copii din prima. Cu Edmund, a avut încă șase, trei băieți și trei fete. Katheryn avea să fie penultimul copil al cuplului.

Deși membră a unei familii bogate și influente, Katheryn nu s-a bucurat de o copilărie privilegiată, nici de educația excepțională de care a avut parte mult mai celebra ei verișoară, Anne Boleyn. Edmund Howard nu se număra printre apropiații regelui; nu excela prin nimic la curte, ba chiar a pierdut o poziție importantă din cauza incompetenței sale. S-a căsătorit de trei ori, mereu cu văduve bogate, dar era necumpătat cu banii, risipind rapid zestrea fiecărei soții în parte. Nu s-a dovedit priceput nici ca părinte. După moartea Jocastei, în 1528, Edmund a trimis copiii la rude, pentru a fi crescuți de acestea. 

Katheryn a fost plasată în casa bunicii ei vitrege, Agnes Howard, ducesa-văduvă de Norfolk, în Lambeth. Aici, alături de alți copii ca ea - orfani cu sânge aristocratic, rude sărace, frați mai mici din familii cu prea mulți copii - a primit o educație elementară, potrivită unor tineri cu nume răsunător, dar de la care nu se așteptau prea multe. A învățat, așadar, să scrie, să citească și să socotească; a primit lecții de bune maniere, de gospodărie, muzică și dans. Nu a fost elevă prea strălucită. Ce e drept, scria și citea bine, iar asta era destul de impresionant la vremea respectivă. Dar nu avea tragere de inimă către lecții în mod deosebit. Îi plăcea să danseze. Era o fată vioaie, energică și râdea mult. Iubea animalele, în special câinii.

În ce o privește pe Ducesă, aceasta a fost departe de o figură autoritară, atât de necesară unor copii în creștere. Călătorea adesea la curte, lăsându-și tinerii protejați mai mult singuri. În aceste condiții, era de așteptat ca lucrurile să scape de sub control.

În jurul anului 1536, Katheryn l-a cunoscut pe Henry Mannox, profesor de muzică, și între ei s-a înfiripat un soi de relație. Nu se știe ce vârstă avea Mannox atunci, istoricii oscilează între 25 și 35 de ani; nu se cunoaște cu exactitate nici până unde a mers așa-zisa lor relație. Un lucru însă e cert: Katheryn avea în jur de 12 ani în acel moment și, orice s-a întâmplat între ei, a fost cât se poate de nepotrivit. Istoricul Gareth Russel spune că Mannox punea presiuni pe ea pentru a întreține relații sexuale cu el și împărtășea detalii intime oricui voia să-l asculte. 

Katheryn a pus capăt acestei legături în 1538. 

Apoi, în viața ei a intrat Francis Dereham, secretar al Ducesei. De data asta, se cunoaște exact natura relației lor, întrucât toți membrii casei - mai puțin Ducesa - au fost martori la ea. La fel ca celelalte fete mai mari, Katheryn își lăsa iubitul peste noapte în dormitorul comun, iar ce se întâmpla acolo era în văzul tuturor. Dereham avea aproape 40 de ani; Katheryn, aproximativ14. Totuși, se crede că existau intenții serioase. Cei doi se adresau unul altuia ca „soț” și „soție”; Dereham îi lăsa fetei banii lui pe mână, atunci când pleca în călătorii de afaceri. În general, se comportau ca niște logodnici, fără nici un fel de fereală. 

Ducesa a aflat de relația lor în 1539; Katheryn a fost bătută cu biciul, iar Dereham, concediat și alungat din casă, a plecat în Irlanda. Se crede că cei doi au jurat la despărţire că se vor căsători la întoarcerea lui, ceea ce ar fi însemnat o logodnă validă în ochii Bisericii.

Tot în 1539, Edmund Howard a murit, lăsând-o pe Katheryn orfană de ambii părinți. Unchiul ei, al III-lea duce de Norfolk, a chemat-o atunci la curtea regală, unde îi găsise o poziție de domnișoară de onoare pe lângă regina Anna von Kleve. 

 

Noua regină nu avea să-și păstreze statutul pentru multă vreme. După întâlnirea dezastruoasă din Rochester, unde prințesa germană nu numai că nu și-a recunoscut mirele în bătrânul obez și urât mirositor care a încercat să o sărute, dar a și reacționat cu un evident dezgust, regele Henry voia cu orice preț să scape de această căsătorie. Iar când a văzut-o pe Katheryn, dorința lui de a fi liber a căpătat un scop nou.

Prezența ei la curte ar fi trebuit să treacă aproape neobservată. Katheryn nu era bogată; nu avea o frumusețe ieșită din comun, nici o educație foarte rafinată. Avea doar un nume de impact și niște rude influente, care sperau să-i găsească un soț acceptabil printre tinerii de la curte. Totuși, spun contemporanii, era foarte drăguță, cu un chip delicat și o alură blândă, serioasă. Regele a declarat că nu cunoscuse niciodată o femeie ca ea și că era un adevărat „giuvaier al feminității”. Nu există dovezi că ar fi numit-o vreodată „roză fără spini”. 

Căsătoria lui Henry al VIII-lea cu prințesa Anna von Kleve a fost anulată în 12 iulie 1540. 

Iar în 28 iulie, în timp ce Thomas Cromwell era executat la Tower Hill, Katheryn devenea soția lui Henry la Palatul Oatlands. 

Conform ambasadorilor prezenți la acea vreme la curtea engleză, Henry își manifesta public afecțiunea pentru noua lui regină, neluându-și ochii și mâinile de pe ea. O iubea cum nu o iubise pe nici una din celelalte soții ale sale, spuneau ei. Cheltuia sume enorme de bani pentru a-i cumpăra rochii, bijuterii, cadouri scumpe. 

Cât despre Katheryn, sentimentele ei pentru rege nu sunt cunoscute, după cum nu se știe nici ce părere avea despre întreaga situație. Părea fericită și fără griji. Se împodobea cu rochiile primite în dar, râdea, dansa. Seara, îl primea pe Sir Thomas Heneage, prieten apropiat al lui Henry, care îi prezenta un raport detaliat asupra sănătății regelui. 

A existat, într-adevăr, o ciocnire cu Lady Mary, deși puțin probabil să fi avut loc așa cum a fost prezentată în serialul The Tudors. Mary, cu vreo 8 ani mai vârstnică decât noua „mamă vitregă” și trecută deja prin multe, nu considera că trebuie să se poarte într-un fel deosebit cu micuța regină. Katheryn s-a arătat insultată și s-a plâns regelui, care, drept răspuns, a concediat două doamne din anturajul fiicei sale. Însă cele două tinere femei s-au împăcat în scurt timp, dovadă fiind schimbul de cadouri de Crăciun din acel an. De asemenea, doamnele concediate s-au întors în serviciul prințesei Mary.

A fost foarte apropiată de Lady Elizabeth, fiica verișoarei sale. A insistat ca fata să fie adusă cât mai des la curte și așezată la masă lângă ea.

Iar în ce privește mitul cheltuielilor uriașe făcute de Katheryn: există într-adevăr o cheltuială de proporții pe numele ei; dar nu a cumpărat nici rochii, nici bijuterii. A cumpărat în schimb blănuri, pături și haine groase pentru biata contesă Margaret de la Pole, întemnițată de aproape doi ani în Turnul Londrei, în condiții groaznice, doar pentru că fiul ei era bănuit de trădare. 

Totul părea să meargă bine pentru Katheryn. Regele o adora, oamenii o plăceau. Însă trecutul avea să o ajungă din urmă și să-i dea o lovitură brutală. 

Dereham, iubitul de odinioară, s-a înființat înaintea ei și i-a cerut o poziție la curte în schimbul tăcerii sale. Împreună cu el, au venit și alții; oameni cu care a copilărit, oameni pe care îi cunoștea din casa Ducesei, dar care nu-i mai erau prieteni. Toți aceștia se aflau acolo pentru a-i aminti de anumite lucruri pe care ea le dorea uitate, pentru a-i cere bani și favoruri.

Poate că o doamnă mai matură și mai chibzuită ar fi găsit metode să scape de acești paraziți, sau măcar să-i țină în șah o vreme. Ar fi cerut ajutor rudelor și aliaților, ar fi apelat la un protector puternic pentru a-i face dispăruți. Ea însă era prea tânără, prea lipsită de experiență curtenească pentru a înțelege cum se jucau aceste jocuri. Aparent, se afla într-o poziție puternică; doar era regina Angliei, era o Howard! În realitate însă, devenise o țintă sigură din momentul în care Henry se apropiase de ea pentru prima dată. A făcut ce a crezut că era bine, în situația dată: a cedat la șantaj. L-a angajat pe Dereham ca secretar. A oferit funcții și poziții importante unor personaje pe care le-ar fi dorit cât mai departe de ea. S-a înconjurat de niște indivizi dispuși să trăncănească despre orice, oricui era dispus să asculte, devenind astfel tot mai expusă la bârfe, tot mai vulnerabilă. Dereham în special se arăta avid să-și exprime cu voce tare sentimentele pentru regină, spunând nu o dată că avea să o ia de soție după moartea regelui.

Apoi, un oarecare John Lassels i-a spus episcopului Cranmer că sora sa, Mary, a refuzat poziția de domnișoară de companie a reginei, pentru știa prea bine de apucăturile ei ușuratice. 

Cranmer nu era neapărat un admirator al reginei. Nimic personal, însă îi displăcea profund familia ei catolică, în funte cu ducele de Norfolk. El, protestant, spera să aducă la curtea Angliei o regină protestantă; dacă nu Anna von Kleve, cunoscută acum drept „Sora Iubită a Regelui”, atunci pe altcineva ca ea. Iar Katheryn - Katheryn era doar un mic obstacol, de care spera să scape cât de curând.

Bineînțeles, regina nu avea habar despre aceste lucruri; jocurile politice, facțiunile religioase și comploturile o depășeau complet. Ea știa doar să danseze, să râdă și să se joace cu cățeii primiți în dar de la rege, în vreme ce Henry, cu sănătatea lui șubredă, rămânea tot mai des închis în apartamentele lui. 

În informațiile primite de la Lassels, Cranmer a văzut imediat oportunitatea de a-și îndepărta rivalii catolici de la curte. A discutat pe larg cu Mary, sora lui Lassels, iar în 1 noiembrie 1541, i-a scris regelui o scrisoare despre noutățile aflate cu privire la regină. 

Henry nu a vrut să creadă nimic, în primul moment. A declarat că e o calomnie, apoi a cerut o investigație amănunțită, cu scopul de a îndepărta orice îndoială că regina ar fi fost vinovată de ceva. Până atunci, a hotărât el, Katheryn avea să rămână în apartamentele ei, în siguranță.

Katheryn însă nu știa ce se întâmpla. S-a pomenit din senin închisă sub pază, abandonată de toată lumea, fără ca cineva să-i spună despre ce era vorba. Chiar Cranmer s-a speriat când a găsit-o în stare de șoc, incapabilă să spună ceva coerent, și le-a ordonat gărzilor să îndepărteze de lângă ea orice obiect cu care s-ar fi putut răni.  

În zilele următoare, Cranmer i-a spus reginei că regele i-ar putea arăta milă, dacă ar mărturisi totul. 

Și mărturiile au început să curgă...

A vorbit despre Mannox, căruia i-a permis unele libertăți pe vremea când era un copil și nu știa ce se cuvine și ce nu. A vorbit despre Dereham, care o numea „soția lui” și care a dormit lângă ea în pat, spunând că ceilalți ai casei îi vedeau căsătoriți în viitor. Dar nu erau logodiți, a insistat ea, deși Cranmer încerca din răsputeri să obțină o mărturisire în direcția respectivă: fie o logodnă, fie un adulter. Dacă ar fi fost logodiți, atunci căsătoria ei cu Henry putea fi anulată, existând chiar posibilitatea ca ea să scape cu viață. Însă Katheryn a insistat de repetate ori că nu a existat nici o logodnă cu Dereham. Dimpotrivă, a zis ea; bărbatul a venit cu forța lângă ea, a violat-o.

Mannox a fost arestat. A mărturisit legătura cu Katheryn și jocurile lor erotice, dar a negat că s-a culcat cu ea. A jurat că tot ce s-a întâmplat între ei a fost inocent și copilăros. Cranmer l-a crezut; câteva zile mai târziu, l-a eliberat. Omul nu-i era de nici un folos.

Dereham a fost și el arestat. Sub tortură, a mărturisit că a întreținut relații sexuale cu Katheryn cu ani în urmă, pe când ea încă nu venise la curte, și spera la o căsătorie. A negat însă cu vehemență că ar fi comis adulter cu regina. Nu pentru că n-ar fi vrut, a zis el, ci pentru că altul îl înlocuise între timp în inima ei; un anume Thomas Culpeper. 

Numele lui Culpeper, un tânăr din anturajul regelui, nu a fost pomenit până în acest punct. Întrebată ce fel de legături are cu el, Katheryn a spus că nu știe nimic și a rugat să nu fie tulburată cu astfel de zvonuri. Însă Cranmer dorea cu orice preț să găsească un precontract sau o acuzație de adulter împotriva reginei; a cerut ca și Culpeper să fie arestat și interogat.

Între timp, în urma investigațiilor, s-a găsit și o scrisoare a reginei către Culpeper; o scrisoare de dragoste, fără urmă de îndoială.

Culpeper a recunoscut că s-a întâlnit adesea cu regina în secret. Însă nu au fost singuri; lady Jane Parker-Boleyn, văduva lui George Boleyn și cumnata Annei Boleyn, a fost de fiecare dată acolo, cu ei. A mărturisit că, într-adevăr, era îndrăgostit de regină, și ea de el. Că intenționa să „facă rele” cu regina, dar nu s-a atins de ea.

La rândul ei, Katheryn a jurat pe sfintele sacramente că nu și-a „mânjit” niciodată patul de femeie măritată. Că a comis greșeli în trecut, dar i-a fost mereu credincioasă regelui.

Toate aceste mărturisiri, toate aceste jurăminte puternice, redate în scris și trimise regelui, nu au avut puterea de a calma lucrurile. Ba dimpotrivă; Henry, rănit în orgoliul său, a izbucnit într-un groaznic acces de furie. A urlat, a plâns; a cerut o sabie, spunând că vrea să meargă la Katheryn și să o ucidă cu mâna lui. A ordonat apoi ca și Jane Boleyn să fie arestată, sub acuzația de înaltă trădare.

Jane Boleyn a rămas în istorie ca femeia care și-a trimis soțul și cumnata la eșafod, în urma unor mărturii mincinoase iscate din gelozie. În realitate, nu există nici un fel de dovezi în privința asta, așa cum nu există dovezi că ar fi fost nefericită în căsătoria ei cu George Boleyn. În schimb, există dovezi că a încercat să ajungă la el, pe când era închis în Turn. Că i-a trimis pachete și bilețele, că l-a asigurat că va face tot ce stă în puterea ei să-l ajute, iar el i-a mulțumit cu recunoștință. După moartea lui, nu s-a recăsătorit; un inventar al lucrurilor ei din anii 1540 arată că avea în garderobă exclusiv haine negre, de doliu. 

Arestată și ea la ordinul regelui, Jane Boleyn a cedat nervos și a înnebunit de groază.

În 23 noiembrie 1541, Katheryn și-a pierdut titlul de regină. I s-au luat rochiile cele frumoase și bijuteriile și a fost închisă la mănăstirea Syon din Middlesex, unde avea să petreacă întreaga iarnă.  

În 10 decembrie, Culpeper și Dereham au fost executați. Primul, prin decapitare; al doilea, prin spintecarea în patru bucăți. Capetele lor au fost înfipte în țepe și expuse pe Podul Londrei.

În 29 ianuarie 1542, Parlamentul a adoptat o lege prin care o regină se făcea vinovată de trădare dacă nu își mărturisea păcatele carnale din trecut în termen 20 de zile de la căsătorie. Conform noii legi, Katheryn era categoric vinovată, nemafiind nevoie de un proces. De asemenea, a fost votată o lege care permitea executarea unei persoane ce suferea de nebunie, dacă persoana se făcea vinovată de trădare; a fost astfel rezolvată și problema cu Jane Boleyn. 

În 10 februarie, Katheryn a fost dusă în Turnul Londrei. A trecut pe sub capetele expuse ale lui Culpeper și Dereham și, conform relatărilor, a început să țipe, cuprinsă de panică. A intrat în Turn prin Poarta Trădătorilor și a fost escortată într-o celulă. 

I s-a spus că va muri în dimineața zilei de 13 februarie; drept răspuns, ea a cerut să i se aducă butucul în celulă, ca să exerseze. 

În 13 februarie, la 7:00 dimineața, Katheryn a fost condusă la eșafod. Era palidă și îngrozită; a cerut să fie ajutată pentru a urca scările până la butuc. 

Există un mit care spune că ultimele ei cuvinte au fost „Mor regină, dar mi-aș fi dorit să mor ca soția lui Culpeper”. Fals. Martorii oculari spun că a avut discursul tradițional al nobilului condamnat la moarte: a mărturisit că a fost judecată după dreptate, spunând că merita să moară pentru trădarea adusă regelui, după care le-a cerut celor prezenți să se roage pentru ea. 

Călăul a terminat treaba repede, dintr-o singură lovitură.

Jane Boleyn a fost executată imediat după ea.

Au fost îngropate amândouă în capela St. Peter ad Vincula, într-o groapă plină cu var. 

În timpul renovărilor de la mijlocul anilor 1800, unele din scheletele îngropate în capelă au fost scoase la lumină și identificate; Anne Boleyn și Jane Parker-Boleyn printre ele. Din Katheryn însă nu s-a găsit nici o urmă. A fost atât de tânără în momentul morții, încât varul și trecerea timpului i-au dizolvat complet oasele... 

A fost cu adevărat vinovată? Greu de definit „vina” în toată povestea asta. Vorbim de un copil neglijat, pe care adulții din viața lui l-au folosit care cum a considerat de cuviință. 

Partea cea mai tristă? Și acum, după 500 de ani, copilul ăsta e judecat la fel de dur ca în anii 1541-1542. Deși ne place să credem că omenirea a evoluat între timp...

Se crede că toate portretele ei au fost distruse, așa cum trupul ei a fost complet distrus. 

Toate portretele, mai puțin aceste două miniaturi ale lui Hans Holbein cel Tânăr, în care se presupune că ar fi ea:

*Notă: nu există o variantă scrisă fixă a numelui ei, așa cum nici limba engleză scrisă nu avea o variantă fixă în secolul al XVI-lea. În documentele istorice, numele ei apare scris sub toate variantele posibile - Catherine, Katherine, Katharine. Eu am ales varianta „Katheryn”, după semnătura ei: