La Poarta Umbrelor

   The story is not over when the demons die...

   Să clarificăm un lucru, de la bun început. Nimeni nu trăiește, pur și simplu, fericit până la adânci bătrâneți. Întotdeauna intervine ceva care strică totul, iar povestea trebuie luată de la capăt. Dar cine să o facă?... Poeții preferă să se oprească atunci când demonul moare; acesta este finalul așteptat de toată lumea. Mai departe, cred ei, nu există nimic. Sau, în orice caz, nimic care să merite a fi menționat. Războiul a fost câștigat, demonul e mort, cântecele au fost cântate. Războinicul nu are decât să se întoarcă acasă, unde va fi întâmpinat cu urale, va bea un pahar de vin și... știți voi, va trăi fericit și așa mai departe.

   Numai că, vedeți, nu e chiar așa. Demonii nu mor, nu cu adevărat. Carnea lor poate fi străpunsă, arsă, risipită în vânt, dar întunericul lor dezlănțuit pătrunde peste tot. În apă, în aer, în mintea ta.

   Iar lungul drum spre casă este mult mai lung decât s-ar putea crede. Mai ales când nu ești sigur că ai unde să te întorci. Știi câți ani au trecut, câte războaie s-au purtat, câte furtuni au măturat Imperiul, și toate au fost din vina ta. Poate că ai plecat, totuși, să salvezi lumea, dar ai plecat prea târziu, când nu mai era nimic de salvat. Și atunci, la ce să te întorci?... Au murit cu toții, și ai rămas doar tu, singur și stingher ca o frunză ce plutește în voia vântului.  E momentul acela în care poți să îți spui singur o poveste, una diferită de cea cântată de barzi. A fost odată. Acum. Poveștile au fost spuse, cântecele au fost cântate, și nu mai există minți care să scornească altele, nici guri să le rostească sau urechi să le asculte. Atunci, a început Marele Neant. Era liniște și întuneric, și nici demonii nu mai râdeau înfundat prin colțuri ascunse, pentru că i-ai ucis și pe ei...

(Fragment din nuvela Imperiul de sticlă)