Imperiul de sticlă

Nu ar fi trebuit să fie un roman.
A început așa, ca o joacă. A început cu o discuție oarecare cu un prieten, cu un „ce-ar fi dacă”, în vreme ce (re)ascultam albumul The Scroll of Stone al celor de la MAGICA; un album conceptual, o poveste superbă despre o prințesă și un demon și o călătorie inițiatică pe un drum spre necunoscut, prin păduri cu elfi, peste munți de gheață, despre lupte cu orci și trolli și demoni, amintind oarecum de Lord of the Rings. Ce-ar fi dacă, am întrebat noi atunci, prințesa Alma din poveste ar ajunge cumva în zilele noastre, poate chiar puțin mai încolo, într-un viitor nu foate îndepărtat, și ar vedea cum oamenii își pierd umanitatea pe zi ce trece? Ce ar spune, cum ar reacționa? Ce ar face?
Și, mai ales, cu ce demoni s-ar lupta de data asta?

Am scris atunci o povestioară simplă, de vreo câteva pagini, constând în mare parte dintr-un monolog interior al prințesei ce călătorise în timp și se trezise într-o lume complet nouă pentru ea. Era speriată, pe jumătate pierdută, dar încă perfect conștientă de faptul că trebuia să își învingă teama, că mai avea o datorie față de poporul ei, rămas fără regină prin dispariția ei, atunci, cu veacuri în urmă.
Dar... asta să fi fost tot? Era Alma un personaj chiar atât de speriat, de pierdut, de incapabil să se adapteze într-o lume modernă? Era cineva care doar să plângă după trecut, care doar să privească, pasivă, la ce se întâmplă în jurul ei? La urma urmei, era o prințesă silită de împrejurări să devină o războinică. O eroină care a salvat lumea. Cândva, demult, a înfruntat și învins un demon...

Așa că povestea a început să crească. A devenit o povestire, apoi o nuvelă, apoi... altceva. Prințesa Alma, la rândul ei, a început să crească. A devenit un personaj complex, cu bune și cu rele; mai presus de toate, a devenit un personaj uman. Un personaj cu care poți sau nu să fii de-acord, pe care să îl poți iubi sau contesta, dar cu care să poți empatiza.

Mereu mi s-a părut că eroii din basme și povești sunt prea bidimensionali. E cumva de la sine înțeles că un erou este doar bun, ia doar decizii bune și, la final, primește premiul cel mare. Nu am vrut asta; am vrut un erou cu un trecut întunecat, un erou care a făcut și greșeli, care a luat și decizii proaste. Am vrut un erou care cunoaște bine întunericul, pentru că l-a privit în față; s-a aflat în chiar mijlocul lui. Am vrut un erou care a trecut prin niște experiențe și care a ajuns la anumite concluzii.
Așadar, vă fac cunoștință cu Alma. O prințesă medievală ajunsă din greșeală într-un viitor nu foarte îndepărtat de zilele noastre, care trebuie să se confunte cu alți demoni decât cei din trecut. Sau, poate, aceiași?...

Alături de ea, veți întâlni și alte personaje interesante: Roderic, Lordul Protector, un orator desăvârșit; Konrad rebelul, cel mai vânat om din Aswor; Lady Morwenna, ale cărei rădăcini merg departe în trecut. Veți vedea și că răul nu este absolut, nici binele fără pată. Că un erou nu este pur, așa cum ni-l descriu basmele, legendele și cărțile de istorie; el ajunge cu adevărat erou abia după ce își acceptă latura întunecată și învață să o controleze.