Cătălina Fometici

Dansează, dansează Apa şi cerul Valsuri prelungi Ritmate Lumini stinghere Învechite Fiori de frică -de cine?- Şi cântă ploaia adânc, sonor Şi cântă tunetul- alb fior Să nu-ţi fie frică. În umbră, în ceaţă Nu e nimic. Doar dansul luminii Şi-un cântec adânc.

Fâlfâiri în noapte - aripi de păsări, aripi de îngeri- Trup de liliac molatec În colţuri Unghere Umbre grăbite de cărbune tăciune Zâmbet de copil trezit din visare Alb şi cenuşă Pleoape lăsate uitate -ngropate Crâmpeie de noapte mărgele de şoapte Duhuri uimite încremenite Privesc la cascada stelară Lunară Lumină din perle difuză confuză Valuri de spumă Întuneric eteric Vezi? - e castelul din Lună.

~I~ "Omul începuse să vorbească singur..." (G. Bacovia) ... şi gesticula nervos, răstindu-se la ascultătorii nevăzuţi şi neatenţi. Cuvintele se pierdeau în ceaţă, iar ecoul lor se stingea printre umbre. A văzut că picioarele lui călcau peste petale de trandafiri, şi petalele sângerau în urma lui pe lespezi de marmură neagră, suspinau dureros cu trupurile lor chinuite şi mutilate. Dar cuvintele îşi risipeau substanţa pe măsură ce le rostea, şi a tăcut. Şi tăcerea a zâmbit. ... Alergau în jurul lui ca nişte năluci exilate, alergau. A vrut să îi prindă de mâini şi să stingă focul care îi făcea să alerge, să alerge şi să pâlpâie ca nişte năluci, ca nişte himere, ca nişte umbre ale propriilor umbre, poate spre casă, poate spre propriul mormânt. Alergau, alergau şi dansau frenetic, îngânând un murmur de fantome palide rătăcite, estompate în vidul care le învăluia. L-au întrebat cât e ceasul, şi le-a răspuns că nicicât. Că e vina lor că ceasul ba...

Ce îndepărtată e Ţara Sirenelor, pierdută sub valuri la graniţa dintre lumi, şi ce tristă e Sirena ţintuită pe ţărm, cu trupul ei de făptură a mării pierdut pe veci! Nu mai are glas să cheme furtuna, nici ochi să privească în străfunduri, acolo unde zac palatele de mărgean ale Atlantidei; ochii ei străvezii nu mai ştiu să vadă drumul spre casă din ziua în care a atins ţărmul, împovărată de trupul nou şi butucănos dăruit de Vrăjitoare. Să nu te apropii de valuri, i-a spus atunci Vrăjitoarea. Să nu te apropii. Nu le vei mai înţelege şoaptele, dar unduirile lor te vor chema, îmbrăţişările lor calde îţi vor trezi dorinţa, sărutările lor îţi vor învinge împotrivirea. Să nu te apropii, i-a spus Vrăjitoarea atunci când i-a luat glasul cu care chema furtuna. Cu cât te vei apropia mai mult, adâncurile albastre vor naşte o vrajă ce te va chema la ele. Să nu te apropii. Dar Sirena se apropie, îmbătată de cântecul adânc al valurilor, cu ochii pierduţi în depărtare, acolo unde nu se ştie ce este ap...

Se spunea despre ea că a venit cu valurile, că este o selkie a cărei piele de focă a fost furată de cineva şi ascunsă undeva şi că nu va pleca până nu îşi va primi pielea înapoi. Se spunea despre ea că a venit cu furtuna, călare pe caii negri ai nopţii, tocmai din întunecatul Nord, şi de aceea avea părul negru ca noaptea, pielea palidă ca deşertul de zăpadă şi ochii verzi ca marea îngheţată. Se spunea despre ea că nu era ea, că ea murise demult, împreună cu părinţii ei, în timpul ciumei, iar mătuşa ei adusese din castelul de pe marginea fjordului un pui de drac ce îi făcuse farmece. Vorbea puţin şi se mişca asemeni unei umbre. Nu cobora niciodată în sat. Cei care mergeau cu treburi la conac vedeau cateodată o umbră întunecată la unul din geamurile de la etaj şi ştiau că era ea. Au vazut-o pentru prima dată când mătuşă-sa a măritat-o cu Stăpânul de la Castelul cel Mare. Era frumoasă ca îngerii căzuţi pe care îi pictase artistul din ţările cu portocali p...

Nu privi în ochii Soarelui, au zis. Dacă privești în ochii Soarelui, timpul își încetează existența, au zis, încremenește ca o piatră pe care ai aruncat-o și s-a oprit în aer. Iar când se întunecă, descoperi că ești ultimul rămas. Și atunci care este sensul de a te mai întoarce acasă? Acasă nu te mai așteaptă nimeni, pentru că au murit toți. Ai rămas doar tu, singur și pierdut ca o frunză ce plutește în voia vântului de toamnă. Și nu mai întrebi nimic, pentru că nu are cine să-ți răspundă. Și, oricum, toate poveștile au fost spuse. Acum e acel moment când poți să-ți spui singur o poveste. Una care să înceapă cu „A fost odată ca niciodată. Acum. Toate poveștile au fost spuse, și nu mai există minți care să scornească altele, nici guri să le rostească sau urechi să le asculte. Atunci a început Marele Neant. Era liniște și întuneric și demonii râdeau înfundat, prin colțuri ascunse. Și apoi au pierit și demonii, topindu-se în întuneric, și a murit și râsul lor vesel.” Și toate astea pentru...

... Aplauzele răsună în timp ce cortina cade. Piesa s-a terminat. Sau nu?... A venit momentul în care se strigă "Să cadă măştile!", în hohotele de râs ale asistenţei. "Să cadă măştile, jos cu măştile!". Strigătele devin agasante, stridente, iar în lumina nudă artiştii îşi leapădă, unul după altul, costumele. Măştile trebuie să cadă, trebuie să se vadă cine a jucat rolul principal. Masca ţi s-a cam înţepenit, s-a mulat pe chipul tău şi este greu să o dai jos. Rolul a fost lung şi greu, aproape că ai ajuns să te confunzi cu el. Îţi trebuie ceva timp până să te dezmeticeşti şi să-ţi aminteşti. Masca ta este impregnată cu sudoare şi căldura este de nesuportat. Tragi de ea, să o smulgi, dar nu vrea să iasă. A rămas lipită de faţa ta, ca o a doua faţă a ta. Ca şi cum ar fi însăşi faţa ta. Începe să-ţi fie frică să o scoţi, ai impresia că dacă o vei scoate, sângele va ţâşni de sub ea, că nimic nu va mai ţine la un loc carnea, şi ne...