Cătălina Fometici

"Noi suntem inocenţii, inocenţii care au băut din otrava zeilor şi şi-au ars ochii de carne, pentru a privi direct în albastru" Dansuri macabre şi vise spulberate cântece uitate în colţuri sărate- sunt cântece moarte, sirene îmbătrânite cu părul cărunt plin de mucede alge cu pielea ridată şi solzi putreziţi... Corzile-s rupte: vioara e mută, carii au ros-o ca pe-un sicriu... Corzile rupte pe lira tocită- poeţii sunt nebuni. Au zis "Cântă, Zeiţă!" dar Zeiţa e moartă demult putrezită mâncată de viermi în sicriul de-argint... Atunci au uitat-o acum o invocă au uitat rima şi cântecul sacru Preoţii vechi nu mai ştiu citi din cartea cea mare cu semnele şterse... strigă spre valuri- ele sunt vii- dar nu pot raspunde... Zeiţa e moartă şi cântecul tace, adânc îngropat. Şi dorm şi poeţii cu fruntea pe slove dorm cu feţele ascunse-n adânc şi uită de lume, uită de ei uită de timpul ce uită să treacă... Numai Iluzia mai arde în stele valur...

Lui Suzy. Pentru că toţi avem nevoie de Suzy, la un moment dat... "Stele Înapoi si-nainte Plutesc, fir de praf între ele Fãrã glas si cuvinte În zbor..." ... E ca şi cum întregul univers ar conspira împotriva ta, zise George în timp ce căuta bricheta pentru a reaprinde ţigara stinsă. Ca în bancul ăla prost cu ghinionistul care din ultimii bani îşi ia otravă şi vine altul să i-o bea. Atâta ar mai lipsi, mormăi el, să vină careva acuma şi să-mi ia ultimele ţigări. Îl durea capul, cine ştie ce i-a pus în ţigări individul ăla cu dinte de aur, că i-a zâmbit într-un anumit fel când i le-a adus şi i-a spus marfă a-ntâia şefu' şi i-a făcut cu ochiul, şi şi-a lins buzele în felul ăla scârbos de parcă ar fi văzut o gagică bună căreia ar fi vrut să-i bage limba pe gât dar George ştia că individul cu dinte de aur nu umblă după gagici ci după gagii şi George ştia prea bine de ce se linge individul pe buze astfel... ... Automatul de cafea de la etajul întâi al Universităţii scu...

Paşii, paşii În noaptea târzie... Ard felinarele palid sub ramuri Linişte Negru Strada pustie Drumul spre umbre Prin foşnete goale Ţipete mute Suspine tăcute Şi paşii Paşii În noaptea târzie...

Dansează, dansează Apa şi cerul Valsuri prelungi Ritmate Lumini stinghere Învechite Fiori de frică -de cine?- Şi cântă ploaia adânc, sonor Şi cântă tunetul- alb fior Să nu-ţi fie frică. În umbră, în ceaţă Nu e nimic. Doar dansul luminii Şi-un cântec adânc.

Fâlfâiri în noapte - aripi de păsări, aripi de îngeri- Trup de liliac molatec În colţuri Unghere Umbre grăbite de cărbune tăciune Zâmbet de copil trezit din visare Alb şi cenuşă Pleoape lăsate uitate -ngropate Crâmpeie de noapte mărgele de şoapte Duhuri uimite încremenite Privesc la cascada stelară Lunară Lumină din perle difuză confuză Valuri de spumă Întuneric eteric Vezi? - e castelul din Lună.

~I~ "Omul începuse să vorbească singur..." (G. Bacovia) ... şi gesticula nervos, răstindu-se la ascultătorii nevăzuţi şi neatenţi. Cuvintele se pierdeau în ceaţă, iar ecoul lor se stingea printre umbre. A văzut că picioarele lui călcau peste petale de trandafiri, şi petalele sângerau în urma lui pe lespezi de marmură neagră, suspinau dureros cu trupurile lor chinuite şi mutilate. Dar cuvintele îşi risipeau substanţa pe măsură ce le rostea, şi a tăcut. Şi tăcerea a zâmbit. ... Alergau în jurul lui ca nişte năluci exilate, alergau. A vrut să îi prindă de mâini şi să stingă focul care îi făcea să alerge, să alerge şi să pâlpâie ca nişte năluci, ca nişte himere, ca nişte umbre ale propriilor umbre, poate spre casă, poate spre propriul mormânt. Alergau, alergau şi dansau frenetic, îngânând un murmur de fantome palide rătăcite, estompate în vidul care le învăluia. L-au întrebat cât e ceasul, şi le-a răspuns că nicicât. Că e vina lor că ceasul ba...

Ce îndepărtată e Ţara Sirenelor, pierdută sub valuri la graniţa dintre lumi, şi ce tristă e Sirena ţintuită pe ţărm, cu trupul ei de făptură a mării pierdut pe veci! Nu mai are glas să cheme furtuna, nici ochi să privească în străfunduri, acolo unde zac palatele de mărgean ale Atlantidei; ochii ei străvezii nu mai ştiu să vadă drumul spre casă din ziua în care a atins ţărmul, împovărată de trupul nou şi butucănos dăruit de Vrăjitoare. Să nu te apropii de valuri, i-a spus atunci Vrăjitoarea. Să nu te apropii. Nu le vei mai înţelege şoaptele, dar unduirile lor te vor chema, îmbrăţişările lor calde îţi vor trezi dorinţa, sărutările lor îţi vor învinge împotrivirea. Să nu te apropii, i-a spus Vrăjitoarea atunci când i-a luat glasul cu care chema furtuna. Cu cât te vei apropia mai mult, adâncurile albastre vor naşte o vrajă ce te va chema la ele. Să nu te apropii. Dar Sirena se apropie, îmbătată de cântecul adânc al valurilor, cu ochii pierduţi în depărtare, acolo unde nu se ştie ce este ap...